Metamorfozele scriitorului

În Foloasele prigoanei, "eseuri despre destinul Europei Centrale si de Est", oxfordianul Timothy Garton Ash scrie urmatoarele rânduri referitoare la sâcâitoarea sterilitate a scriitorilor est-germani emigrati în R.F.G.:

"Desi ma aflu pe un teren speculativ, alunecos, cred ca, din punct de vedere artistic, le lipseste înfruntarea cu un sistem represiv. Christa Wolf, care se numara printre cei ramasi în Germania de Est, se pare ca ar fi spus, în particular, ca nu crede ca ar fi în stare sa scrie fara «Reibung» - fara frictiunea constanta a vietii scriitorului sub comunism. În mod paradoxal, cenzura poate face viata unui scriitor mai grea si, totodata, mai usoara. Energia unui scriitor se concentreaza asupra unei singure tinte, în loc sa se împrastie în miile de probleme care i-ar distrage atentia într-o societate deschisa. El îsi concentreaza întreg talentul pentru a strecura mesajul sau printre granicerii literaturii, sub vestmântul fabulei sau în valiza cu ascunzatoare a alegoriei. Aceste limitatii pot avea, la fel ca cele impuse de formele traditionale - sonetul sau balada -, avantaje artistice. Si pentru simplul fapt de a-si fi strecurat bunurile pe sub ochii cenzorului scriitorul e aplaudat de cititorii sai. Apoi, dintr-o data, el poate scrie orice vrea despre tot ce vrea. Traieste socul libertatii artistice. Desigur, experienta nu se limiteaza la scriitorii est-germani. E destul sa ne gândim la dezorientarea unor scriitori polonezi în 1981."

În ultimii cincisprezece ani, intelectualitatea noastra a framântat - uneori susotit-complice, alteori cu indiscrete izbucniri mânioase - cam aceleasi probleme: de ce si-au pierdut scriitorii audienta - pentru ca scriu prost sau pentru ca le-au murit “sopârlele”?; e valoroasa literatura exilului, avem ce recupera din ea, sau totul e doar mâzgaleala unor dezradacinati, opera de circumstanta ideologizata au rebours?; ce trebuie sa faca scriitorul român care si-a câstigat libertatea de exprimare/vociferare dar si-a pierdut cititorii?; exista o criza a literaturii?

Ce trebuie sa faca scriitorul român? Sa scrie! Sa scrie în continuare? Desigur. Dar nu "ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat". Pentru a-si câstiga, recâstiga ori pastra cititorii, scriitorul român - traind într-o societate prea saraca pentru a-i îngadui sa fie un rafinat "vânzator de povesti" sau un pasabil literator de vagon-lit - trebuie sa îndrazneasca sa scrie carti cu miza. Carti esentiale. Toate trucurile si obsesiile care asigurau succesul unei carti înainte de 1989 s-au risipit, ca vârcolacii, dupa darâmarea Zidului de neguri. Licaririle fosforescente ale putregaiurilor de diferite soiuri erau vizibile si la mare pret în întunericul vâscos al lagarului în care traiam, dar nu mai poti pretinde sa le comercializezi, la standul României, si în noul supermarket "global", cu scari rulante din neon, reclame viu colorate si blonde zvelte, parfumate si rapace. Lumea s-a schimbat. S-au schimbat si bolile care o rod: "înainte" faceai oamenii fericiti dându-le impresia ca se opun sistemului, azi îi faci radiosi convingându-i ca sunt în sistem, ca participa si ei la joc si la beneficii.

Faptul ca s-a schimbat epiderma nu înseamna totusi ca adâncurile nu sunt la fel de reci si de toxice. Radacina acestui buchet de flori carnivore care e secolul XX, buchet cu mirosuri si culori felurite, e una singura: raul. Raul pur si simplu, raul cinchit la umbra binelui, raul înfrânt, raul biruitor.

Pâna în 1989, Raul ni se înfatisa în ipostaza sa politica, în care aparentele, suprafetele, contau cel mai mult. Astazi acest ieftin gablont a încaput pe mâna jurnalistilor. Într-adevar, nu-ti trebuie decât abilitatile unui bun jurnalist pentru a amorsa sau dezamorsa sinistra jucarie mecanica a politicii. Înainte de 1989 însa, toti acesti gazetari in nuce scriau romane despre legionari, Antonescu, "obsedantul deceniu", sau poezii "cu trimiteri" care, daca recunosteai anumite personaje caricaturizate în ele, te recompensau cu doua-trei zile de delicii clandestine specifice rezistentei prin cultura. Astfel, îti puteai compune, în fata prietenilor, mina de conspirator, împrumutai cartea cu un aer îngrijorat, chicoteai subversiv citind-o sau o vindeai în talcioc cu un pret care includea subîntelesuri ostile regimului. Oricum, din cauza acestei domnii a evidentei, a oficializarii, a institutionalizarii raului, era destul de usor de manipulat schizofrenia colectiva în scopul obtinerii statului de scriitor.

Astazi raul nu mai e de coloratura politica, ci metafizica. Aparentele nu mai conteaza, lucrurile sunt mai tulburi, realitatea învalmasita, adversarii nu sunt clar definiti. Ca sa îsi poata face auzit glasul, scriitorii trebuie sa fie mai puternici decât suvoiul de banalitati si nimicuri care vuieste în albia lumii, sa aiba taria de a plasmui un punct stabil, un reper. Deocamdata scriitorii îsi folosesc libertatea cuvântului pentru a deversa în pagina obsesii bolnavicioase, cadavrele unor frustrari putrezite în canalizarea unui sistem nervos fetid, mucegairile anarhiste ale eului. Eroare, eroare profunda. Nu pentru experimente trebuie folosita libertatea cuvântului, nu pentru acrobatii psihologizante sau pentru descoperirea de artificioase retorici si halucinante "tehnici narative". Libertatea cuvântului este doar o conditie necesara pentru a te putea masura - literar - cu Absolutul.

Înainte de Revolutiile din Est, chiar si cei mai terestri dintre scriitori se molipseau de metafizica. Cum? Simplu: traind în "Imperiul Raului" (dupa neagra metafora a presedintelui Reagan). Eram cu totii partasi, pentru ca eram obligati sa fim astfel, la confruntarea dintre Bine si Rau. Eram zilnic obligati sa alegem. Gesturile noastre cotidiene aveau o miza, o miza evidenta. De aceea si literatura avea o miza, o miza dizidenta. Nu trebuia sa cauti subiectul în sferele prea înalte ale cugetarii, îl gaseai foarte usor, îti statea la îndemâna, ti se impunea de la sine. De aceea scriai mai usor în dictatura, pentru ca îti gaseai un rost. Si ti-l gaseai pentru ca traiai într-o lume care avea un sens, doar unul, mergea într-o directie, una singura, careia tu întelegeai sa i te opui. Totul era dialectic.

Astazi aceasta dialectica pare ca s-a dezarticulat. Spiritele superficiale nu mai au la ce sa se raporteze, în jurul a ce sa pivoteze. Si atunci aleg drept ax propria lor persoana, un "eu" care se epuizeaza masochist într-un tom, doua. Steril orizont de plumitifi care, pentru ca dracul s-a urcat cu doua crengi mai sus, ascunzându-se-n frunzis, cred ca sunt singuri pe lume si motaie sprijiniti de tulpina lumii fara a auzi cum o strabat sevele divine sau cum o roade cariul fara de astâmpar.

Asadar nu mai ajunge sa fii abil si sa-ti lustruiesti turul pantalonilor de scaunele descleiate ale redactiilor pentru a "ajunge" scriitor. Viclenii sprinteni ai literaturii cu cheie politica sunt depasiti, plictisesc. Sau fac gazetarie. Debusolatii care ard fara nici un rost pot stârni doar compasiunea cuvenita unor sinucigasi si un necrolog emotionant la capatâi. Scriitorii vremurilor noastre sunt cei al caror duh înalt le îngaduie sa simta din nou opresiunea Absolutului, care îi recunosc provocarea si dincolo de evenimentele cotidiene. Mari scriitori vor fi considerati doar cei care stiu sa mângâie imploziile metafizice ale realitatii, ecloziunile desfasurate departe de ochiul profanilor si al spiritelor grobiene.

Scriitorii care pot sa înteleaga si sa consune cu realitatea nu sunt niciodata siliti la contorsiuni egotiste pentru a se asterne scrisului. Si aceasta pentru ca realitatea nu e niciodata banala. Banala e "realitatea" unora, nu realitatea. Scriitorii acestui timp trebuie deci sa fie metafizici si etici.

Anotimpurile care vor veni vor aduce cu sine o alta metamorfoza a raului: dupa staza politica si ipostaza metafizica urmeaza metastaza mistica. Adica devil as himself. Atunci se va restrânge si mai tare numarul scriitorilor care pricep cu adevarat despre ce este vorba. Pentru ca lupta e cu atât mai putin vizibila cu cât se înteteste. Când vom ajunge la capatul vremurilor nu va observa nimeni. Atunci scriitorii vor fi devenit sfinti. Sub comunism au fost gazetari. Numai acum pot fi doar scriitori. Au o singura obligatie: sa inspire adânc.

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!