În cautarea Bisericii pierdute (V)

"Profetul national" Nicolae Iorga, desi scrie una din cele mai bune istorii a Bisericii Ortodoxe Române, iar cercetarile sale privind Evul Mediu l-au facut sa cunoasca precum nimeni altul viata bisericeasca a românilor, a fost destul de refractar la dimensiunea "spirituala", fapt care i se va reprosa de catre reprezentantii noii generatii. Pentru marele istoric totul era subsumat ideii de natiune. Într-un articol din 1924, intitulat "Elementele culturii românesti. Originea si caracterul lor", Iorga arata de unde provine cultura româneasca: "Din sufletul rasei adaptata la mediu si formata printr-o dezvoltare istorica de doua mii de ani". "Dar, continua Iorga, în aceasta rasa, în forma ei materiala si în caracterul ei moral, care sunt elementele ce se pot recunoaste? Si ce aduce fiecare din ele pentru crearea acestei culturi, de o permanenta vesnic gata de a se înavuti? Poporul nostru vine si el dintr-un amestec, dar nu dintr-unul care pastreaza confuzia celor dintâi contacte, ci din unul care libereaza din ciocnire spiritul nou". Românii sunt urmasii traco-ilirilor, ce aveau "ca însusire de capetenie pe aceea a unui nebiruit entuziasm, a unui fanatism facator de minuni, a unei nezguduite credinte fata de ideea primita, de legatura ce s-a statornicit odata", dar si ai acelor "pastori, plugari italici", care au adus cu ei "chibzuiala si ascultarea". "Ascultarea instinctiva, chibzuiala spontanee, fara autoritate exterioara, fara impunere straina".

Din aceasta perspectiva, Iorga va respinge, într-un discurs tinut în Camera cu ocazia dezbaterii Legii Cultelor, pretentia greco-catolicilor ca poporul român se trage numai de la Roma: "N-am fost robii Bizantului. Nu întelegem a fi, printr-o parte a poporului nostru, robii unei Rome, care sta pe locul stramosilor nostri, dar care nu reprezinta întreaga traditiune a acestor stramosi". Mai departe exista un pasaj revelator despre cum vedea Iorga religia si raportul ei cu poporul român: "Religia noastra este o religie de preoti simpli, este o religie de sateni, formata în împrejurarile acelea smerite ale trecutului nostru. Ea s-a nascut, ca si civilizatia noastra, ca si forma politica, s-a nascut din acea viata adânca a bietelor multimi românesti. Am fost legati de Bizant, pentru ca se cerea îndeplinirea unei forme. O parte dintre noi au fost legati pe urma de Roma, fiindca si legatura de Roma era, într-o anumita contingenta de împrejurari, îndeplinirea unei forme. Dar când ziceau taranii nostri: "legea româneasca", ei întelegeau un mare adevar. Da, exista o lege româneasca. O lege româneasca împartita în doua în ceea ce priveste pe episcopi; o lege româneasca, una singura, în adâncul constiintei taranilor nostri… Daca majoritatea poporului românesc este si va ramâne legata de credinta care se numeste ortodoxa, nu este pentru ceea ce ne da noua ortodoxia ci pentru ce am framântat din viata nationala sub crucea ortodoxa a domnilor Moldovei si ai tarii Românesti s…t Biserica unita este un produs istoric si, daca este ca vreodata aceasta biserica unita sa dispara, ea va disparea prin jocul împrejurarilor istorice… Pâna atunci, aceasta biserica are dreptul de a exista din doua motive hotarâtoare pentru societatea româneasca însasi: Avem în aceasta societate asa de putine organisme, asa de putine lucruri legate prin suflet, încât orice forma de existenta morala a poporului românesc ne este scumpa. În al doilea rând, este o fericire pentru noi, în afara de tot ce a dat ea, în glorioasa biserica de la Blaj, si gloria aceasta nu i-o poate lua nici o pasiune, nici o nedreptate, si este un motiv pentru care aceasta biserica are dreptul sa se aseze dârza în fata dreptului sau si sa nu-l dea nimanui. Avem nevoie de legaturi cu Apusul s…t, legaturi care prin biserica unita se stabilesc între noi si între popoarele al caror sânge este si sângele nostru".

Asadar, pentru Iorga, exista o "lege româneasca" (religie), parte a fenomenului creator al rasei, si formele suprastructurale ale influentei Bizantului sau Romei, dezirabile prin efectele lor benefice de-a lungul istoriei românesti. Rosturile bisericii ramân si pe mai departe de ordin national si social. Este cazul pomenit al Bisericii Greco-Catolice, sau rostul bisericii ca loc de adunare si coordonare a vietii satului sau a cartierelor din orase, afirmat de Iorga cu ocazia unei conferinte tinuta la Institutul Social Român.

Schimbare radicala de paradigma

Adevaratii "înaintemergatori" ai spiritului religios interbelic provin din mediul ecleziastic. Astfel, în anul 1902 îsi începeau ucenicia la facultatea de teologie din Bucuresti trei tineri care se vor impune în timp ca personalitati remarcabile ale Bisericii Ortodoxe Române: Visarion Puiu, Vartolomeu Stanescu si Iuliu Scriban. Colegi si în acelasi timp buni prieteni, toti de o mare inteligenta si de un temperament adesea vulcanic, acestia vor marca în mod profund viata Bisericii, timp de mai multe decenii. Meritul lor cel mai important este, indiscutabil, uriasul efort de recuperare a rostului si demnitatii Bisericii în societate, printr-un dublu proces: de renastere a traditiei ortodoxe si de valorificare a marilor curente intelectuale europene din epoca, favorabile crestinismului si Bisericii, pentru a îndreptati si articula prezenta institutiei ecleziastice într-o societate româneasca din ce în ce mai influentata de modernitate.

Cei trei vor promova în mediul ortodox românesc ideile "crestinismului social", curent care cunoaste în acea perioada o dezvoltare exceptionala în Occident, vor milita pentru o religiozitate mai exigenta, bazata pe o cateheza atent coordonata, care nu excludea cultura laica. Aceste coordonate le vom regasi deplin manifestate în însasi viata lor: toti trei vor intra în monahism, cautând sa reabiliteze prin toate mijloacele aceasta institutie fundamentala a crestinismului, ei însisi vor fi carturari în toata puterea cuvântului si vor cauta, din diversele functii pe care le-au ocupat, sa creasca rolul social al Bisericii. În acelasi timp, au fost mereu preocupati ca achizitiile Bisericii sa aiba efecte pozitive si în viata neamului românesc, de al carui destin s-au simtit permanent legati. Ei au fost si au ramas pe toata durata vietii lor mari "nationalisti", însa în calitatea lor de români si nu de oameni ai Bisericii. Ei au înteles foarte bine ca Biserica este universala, nefiind apanajul vreunui neam, dar asumarea valorilor ei în viata neamului românesc, entitate naturala, nu poate fi decât benefica. Era operata astfel o rasturnare radicala a ideilor de pâna atunci: daca înainte Biserica nu era vazuta decât ca un soldat în slujba statului, cu misiune sa apere identitatea româneasca, acum Biserica era ridicata la rangul de învatator al neamului, distinct de stat, cu propria energie si identitate, a carui misiune era în principal ridicarea spirituala si morala a comunitatii.

Aceasta schimbare radicala de paradigma poate fi lesne sesizata daca analizam discursurile tinute pe 4 noiembrie 1913, cu ocazia instalarii lui Vartolomeu Stanescu, pe atunci arhiereu cu titlul Bacauanul, în functia de administrator al Casei Bisericii, institutie nou creata, rezultat al încercarilor disperate ale autoritatilor de a rezolva imensele probleme financiare ale BOR. Inspirata din Statutul sagunian, Casa Bisericii semnifica recunoasterea ca BOR are dreptul de a dispune de averi proprii pe care sa le administreze în mod nemijlocit, aceasta dupa ce decenii la rândul toate aspectele financiare erau controlate de catre stat. În scurtul rastimp în care aceasta institutie a functionat, ea nu va juca nici un rol cu adevarat semnificativ. Din punct de vedere simbolic însa, gestul va avea consecinte uriase, pe care tânarul vladica Vartolomeu nu va ezita sa le sublinieze.

Pentru a întelege noutatea discursului sau, vom cita înainte câteva pasaje din cuvântarea mitropolitului primat Conon Aramescu Donici, tinuta cu aceeasi ocazie. Acesta spune ca: "Biserica Ortodoxa Româna, în toata vremea a fost paladiul nationalitatii noastre. Si în toate vremurile, ca si astazi, în împrejurari grele prin care trece istoria lumii, se vede de câta însemnatate este Biserica într-un stat, si cu deosebire la noi românii; caci astazi în aceste timpuri îngrijorate, cine este care ne uneste pe noi toti? Este numai religia Sfintei Biserici Ortodoxe; caci credinta si morala propagata de ea dimpreuna cu armonioasa limba ce vorbim, ne uneste pe toti, si cei de sub stapâniri straine, si cei de peste oceane.

Fiind lucrurile asa, dupa cum si Sf. Scriptura zice: «Afara de Biserica nu este mântuire», se întelege puterea ce o are Biserica asupra sufletelor credinciosilor sai de pretutindeni. Prin Biserica ne putem uni cu totii; si numai gratie acestei uniri ne putem întelege cu cei de peste hotare, sau de oriunde ar fi, caci avem cu totii o Biserica, un Dumnezeu, o credinta, o speranta".

Batrânul mitropolit era foarte constient de misiunea spirituala a Bisericii, pe care însa o subsuma nevoilor nationale, tribut al discursului national de la sfârsitul secolului al XIX-lea, discurs reprezentat cel mai bine de Nicolae Iorga. În schimb, pornind de la întrebarea "Ce urmareste Biserica în viata popoarelor?", arhiereul Vartolomeu ofera un raspuns mult mai complex.

Aparatoarea constiintei nationale

În conceptia sa principalul scop al Bisericii este mântuirea credinciosilor, însa, alaturi de acestea mai exista doua scopuri sociale care "intereseaza deopotriva si pe cei ce cred si pe cei ce nu cred" care sunt: pastrarea "unitatii sufletesti a rasei" si educarea din punct de vedere moral a poporului.

Evident, nu doar Biserica pastreaza unitatea neamului. Exista în acest scop si legile, scoala si interesul economic, dar ele nu pot avea înrâurirea pe care Biserica o poate avea. Legea prezinta trei mari impedimente: este lipsita de statornicie, schimbându-se dupa timpuri si nevoi, este incapabila sa acopere întregul câmp al vietii, inima si constiinta scapând prevederilor legale, si, nu în ultimul rând, ea nu se aplica aproape niciodata în mod egal pentru toti.

Scoala, la rândul ei, se adreseaza în cea mai mare parte inteligentei, nu si subconstientului, notiune în sprijinul careia Vartolomeu Stanescu invoca nume precum Aristotel si von Hartmann. Or, acest subconstient nu poate fi modelat decât prin actiunea "mistica" a Bisericii.

În sfârsit, în ceea ce priveste interesul economic, acesta, "chiar când uneste pe oameni, nu face însa decât sa desparta sufleteste pe indivizi; pentru ca, fiind imboldul luptei pentru trai, el îl face pe fiecare individ sa se afirme aparte ca o lume opusa celorlalti indivizi, prin anumitele lui drepturi personale".

În concluzie, numai Biserica are puterea de "a îndeplini unitatea sufleteasca a raselor". "Si, când zic Biserica, nu înteleg numai Biserica crestina, ci înteleg orice institutiune predicând o doctrina transcendenta, si cu o regula de conduita generala si eterna, prin care tinta finala a scopului vietii se ridica mai presus de timp si spatiu.

De aceia, peste tot si întotdeauna, constiinta religioasa s-a confundat cu constiinta nationala a popoarelor" - spune mai departe Vartolomeu. Prin urmare, relatia dintre constiinta nationala si cea religioasa este un dat natural, valabil în orice timp si spatiu, de care toti trebuie sa tina seama. Astfel, implicarea BOR în viata "neamului" nu este câtusi de putin ceva straniu, în afara rânduielilor generale. Vartolomeu va merge si mai departe, afirmând ca "acolo unde unitatea religioasa nu exista, sunt momente când natiunea nu se arata întreaga", aducând drept exemplu desele dispute dintre ortodocsii si greco-catolicii români din Transilvania. Era o "constatare" pe care viitorul Episcop de Râmnic o facea pe baza ideilor vehiculate intens în anumite medii cultural-politice europene, din care amintim doar Actiunea franceza, promotoare a unei Frante integral catolice. Vartolomeu se multumea numai sa "constate" o situatie care va deveni în anii urmatori obiectul unei aprige dispute între ortodocsi si greco-catolici, fiecare dorind sa realizeze "unificarea sufleteasca a neamului" în beneficiul propriu.

În ceea ce priveste al doilea scop social al Bisericii, arhiereul Vartolomeu afirma ca "nici un sistem de morala nu este întemeiat pe un scop moral mai înalt, pe o dragoste de aproapele mai curata si pe izbânzi mai desavârsite împotriva slabiciunilor si imperfectiunilor omenesti, ca morala predicata de Sf. Biserica a crestinilor".

Pentru îndeplinirea acestor scopuri, "care intereseaza si deopotriva si pe cei ce cred si pe cei ce nu cred", Biserica trebuie sa dispuna de mijloace numeroase, care sa fie mânuite "în ce priveste directiva numai de acei reprezentanti ai ei, pe umerii careia apasa si raspunderea îndeplinirii acestor scopuri". Din pacate, în societatea româneasca Biserica nu dispune de aceste mijloace, stare de lucruri determinata, în opinia lui Vartolomeu, de transformarile sociale care, "agitând prea mult spiritele pentru cucerirea libertatilor publice, le-au facut sa savârseasca asupra institutiunilor trecutului foarte multe uitari si abuzuri". Biserica are un caracter etern, ceea ce înseamna deopotriva ca este o institutie care apartine trecutului dar si viitorului. Venind din trecut, ea a fost asociata cu acele regimuri împotriva caruia "spiritul modern s-a luptat de la Renastere încoace pentru cucerirea libertatilor politice". Dar, în conditiile în care aceste libertati au fost cucerite si s-au consolidat în constiintele oamenilor, o asemenea atitudine nu-si mai avea rostul. Vechile tipare ale luptelor ideologice trebuiau depasite, iar valoarea sociala a institutiei ecleziastice trebuia redescoperita, urmându-se "logica vietii".

Aceasta "logica a vietii" tine cont de faptul ca o societate care pune la baza ei libertatea si care are drept scopuri conservarea si perfectionarea individului se întemeiaza pe urmatoarele principii: "1. Împartirea muncii, 2. Specializarea în ocupatiuni si 3. Descentralizarea institutiilor". "Prin împartirea muncii, spune episcopul Vartolomeu, se usureaza sarcinile si se sporeste în acelasi timp si productia; prin specializare se îmbunatateste calitatea productiei, pentru ca anumite munci se încredinteaza unor anumite persoane; anume pregatite pentru priceperea si mânuirea lor; iar prin descentralizare li se recunoaste institutiunilor libertatea de actiune, care este prima conditiune a responsabilitatii lor". Toate acestea constituie noi argumente menite sa afirme dreptul Bisericii de a avea deplina libertate de actiune în propriul domeniu de activitate, precum stapânirea deplina asupra mijloacelor de actiune, "în virtutea careia numai, poate fi facuta raspunzatoare de îndeplinirea sau nu a scopurilor ce urmareste".

Afirmatiile de mai sus ale Episcopului Vartolomeu sunt deosebit de importante din perspectiva discutiilor de azi referitoare la "pacatele" BOR din timpul regimului comunist. Din perspectiva celor spuse mai sus, diversele "condamnari" dure la adresa acestei institutii si-ar avea rostul doar în masura în care în anii instaurarii regimului totalitar BOR ar fi fost o institutie cu adevarat independenta, stapâna pe propriile mijloace de actiune, cu alte cuvinte libera si, în consecinta, responsabila. Or, întregul discurs al lui Vartolomeu Stanescu nu este altceva decât o denuntare a lipsirii de libertate a Bisericii de care se facea vinovata modernitatea româneasca, situatie care va continua sa se perpetueze pâna la instaurarea regimului comunist în România, regim care va agrava aceasta stare de lucruri. Într-un fel sau altul, aceste condamnari trebuie sa se îndrepte si asupra acelor regimuri politice care au împiedecat Biserica sa-si manifeste independenta.

Pentru Episcopul Vartolomeu modernitatea nu este câtusi de putin ceva malefic, dimpotriva. El se delimiteaza de "conceptiunea traditionalista a timpurilor antico-medievale", caracterizata prin "1. absolutismul în guvernamânt si 2. sclavia în clasele sociale", deoarece în aceasta perioada "spiritualul sau Biserica si temporalul sau Statul traira într-un amestec foarte pagubitor intereselor individului si propriilor lor scopuri". În schimb, epoca moderna este dominata de conceptia "contractului social", bazata pe principiul ca "toate puterile emana de la natiune", din care s-au precizat cele doua caracteristici ale noii societati: "egalitatea în drepturile civile pentru toti membrii unei natiuni si raspunderea fata de natiune a guvernantilor ei".

Noua conceptie a adus o multime de avantaje, sub toate aspectele, însa a clacat adesea când a venit vorba de domeniul spiritualului. Cu toate ca acesta a fost sustras si scutit, dupa cum e si firesc, de formula "Toate puterile emana de la natiune", în realitate s-au comis abuzuri generate de "puterea de sugestiune" pe care principiul enuntat o are asupra oamenilor. Adesea "guvernatorul laic" a considerat "ca si în cele sfinte puterile ar emana tot de la natiune; de unde bineînteles tendinta si deprinderea pentru guvernatorul laic de a se amesteca cât mai larg în trebile bisericesti", fapt contrar însusi spiritului modernitatii.

Vladica Vartolomeu îsi încheia discursul subliniind ca temporalul si spiritualul "sunt doua functiuni sociale zidite în însasi fiinta societatilor omenesti, si fara de care societatile omenesti n-ar putea nici sa se conserve, nici sa se perfectioneze", idee care se opune conceptiei ca problemele spirituale tin exclusiv de sfera privata a individului. În sprijinul acestei idei sunt invocate mari nume ale sociologiei precum H. Spencer, R. Worms, Durkheim sau Novicov, fapt care dovedeste cu prisosinta lecturile vaste ale episcopului român, în concordanta cu spiritul de atunci al Europei.

Textul evocat mai sus nu este câtusi de putin unic pentru epoca sa, prezentarea sa detaliata având un caracter ilustrativ, menita sa faca pe cititor sa înteleaga profunda transformare care se produce în rândurile unor reprezentanti ai clerului ortodox român la începutul veacului XX. Acestia, departe de a trai cu nostalgia vechiului regim, asimilând modernitatea si valorile ei, realizeaza în acelasi timp o critica a erorilor acesteia, dintre care cea mai importanta este minimalizarea rolului spiritualului si bisericii în viata sociala. Daca înainte de primul razboi mondial asemenea voci erau destul de izolate, dupa marea conflagratie mondiala acestea vor deveni dominante în mediul ecleziastic, dar, foarte important, si în mediul laic.

George Enache

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!