Gândirea socială a Bisericii – reinventarea unei realităţi

Teologul ortodox Olivier Clement mărturisea că în societatea contemporană secularizată, credinţa creştină poate fi purtătoare de viaţă "promovând gratuitul, neasimilabilul, situându-se la nivelul legitimitãţilor ultime şi manifestând o anume vizibilitate, discretã". Regăsim în aceste cuvinte modelul treimic, Sfânta Treime, Dumnezeul Cel Unu în Fiinţă care se descoperă lumii în Trei Persoane: Tatăl Care oferă gratuit viaţa şi măreţia a tot ceea ce înseamnă Universul de aici şi de dincolo, gest izvorât dintr-o iubire neasimilabilă logicii umane, mai presus de orice înţelegere şi totuşi fondatoare de civilizaţie şi izvor de veşnicie pentru oameni, Fiul Care prin întruparea Sa, lucrarea Sa în lume, Sfintele Sale Patimi pe Cruce şi Învierea Sa din morţi oferă legitimitate gândului altfel nebun că omul este chemat la îndumnezeire, la a deveni chip şi asemănare de Dumnezeu şi Duhul Cel Care discret, în taină este Domnul de viaţă făcătorul şi a Cărui lucrare deşi nevăzută, este totuşi vizibilă în minunăţia întregii Creaţii.

Gândire si traire

Secolul XXI debutează pentru Biserica noastră cu o răscruce a unor drumuri care aparent ne propun acelaşi ţel – redescoperirea gândirii sociale a Biserici. S-a gândit mult şi s-a scris mult despre acest subiect, însă, mă întreb: s-a trăit profund această promisiune de regenerare a gândirii Bisericii, acest demers grăbit spre ceea ce pare a fi un fel de "El Dorado" al gândirii teologice contemporane, au fost coborâte în inimă gândurile noastre despre a reaşeza într-un fel de simbioză Împărăţia Cerurilor cu împărăţia oamenilor? Suntem la răscruce precum un pelerin nechibzuit surprins de apusul soarelui pe cărările unui codru întunecat, moment în care copacii sunt zugrăviţi în culoarea roşie a sfârşitului de zi şi fiecare în parte amăgeşte că el ar fi indicatorul cel bun spre ieşirea din pădure, spre liman...

Necesitatea vindecării, a intervenţiei imediate întru exorcizarea unei civilizaţii care şi-a uitat originile şi nu-şi mai află viitorul nu poate fi tăgăduită. Întunericul care cuprinde sufletele semenilor noştri are chipul mincinos al unei pseudo-lumini, răul nu mai este Răul cu "R" mare, este fie doar un drept al omului de a fi oricum, chiar şi anti-esenţă, anti-uman, fie o interdicţie ce tinde să devină scop în sine, sfârşind prin a se auto-devora – este interzis a interzice... Această nebunie a amestecului de valori şi non-valori provocă drame ai căror actori ajung la a susţine că drama lor este de fapt normalitatea, că răul nu există, ci este doar o alternativă de vieţuire/supravieţuire pe care cei "conservatori", "tradiţionalişti", "anti-democraţi" nu o acceptă. Răul prinde să ia chip de lumină... Este acest rău, un rău al sistemului, al societăţii, generat într-un fel supra-personal de această societate sau mai curând, răul a devenit propriu fiinţelor umane care, libere fiind, au ales calea răului construind în cele din urmă şi o societate purtătoare de rău? Poate că aceasta este răscrucea.

Milostenie facuta din program nu din dragoste

Biserica sau, mai exact, administraţia bisericească este tentată să aleagă drept răspuns construirea de modele de intervenţie şi relaţionare cu societatea sau cu diferitele componente ale acesteia. Înainte de toate, este mai eficient aşa, iar din perspectivă teologică este chiar mai simplu. În numele poruncii "Iubeşte-ţi aproapele!" se fac eforturi uriaşe pentru a se crea şi extinde sistemul de asistenţă socială al Bisericii – nefericită înlocuire a filantropiei creştine cu incompleta şi necreştineasca noţiune de asistare socială. Am revendicat şi recuperat clădirile pe care Biserica le-a pierdut în vremea comunismului, am ridicat azile, cantine, centre de zi, avem o reţea naţională de birouri de asistenţă socială în centrele eparhiale, numărul persoanelor asistate de sistemul bisericesc este de sute de mii şi acest număr creşte în fiecare an. Totuşi, iubirea de semeni şi de Dumnezeu nu creşte, ci rămâne parcă rătăcită printre sacii cu pachete de alimente, casele construite pentru sinistraţi şi cifrele statistice care împăunează rapoartele anuale de activitate. Un duh oarecum protestant glorifică fapta şi aduce la tăcere cuvântul. Se uită tragic faptul că Iisus Hristos a vindecat propovăduind şi a propovăduit vindecând...

Sistemul de învăţământ teologic este mai dezvoltat ca niciodată pe pământurile româneşti. Avem zeci de seminarii teologice, de facultăţi de teologie, mii de profesori de teologie în învăţământul pre-universitar şi universitar, sute de doctoranzi şi doctori în teologie. Totuşi, teologhisirea nu este o prezenţă vie şi constantă în viaţa cetăţii, cuvântul despre Dumnezeu pare a fi mai mult un doct discurs academic, pretext pentru o efemeră carieră de scriitor de cărţi, decât izvor de viaţă veşnică şi mântuire de suflete. Administraţia bisericească luptă să salveze acest sistem nu numai de la restrângerea pe care, pe drept sau pe nedrept, i-o solicită puterea laică, ci mai ales să-l salveze de el însuşi. Un sistem supra-dimensionat, "fabrici" de teologi care şi-au pierdut duhul urmării poruncii "mergeţi şi învăţaţi toate popoarele"...

Se spune că există o cultura ortodoxă sau măcar un filon creştin-ortodox în cultura românească. Editurile eparhiilor, dar şi edituri laice tipăresc în milioane de exemplare lucrările unor venerabili şi născuţi în Cer gânditori creştini români, în fiecare an se lansează dezbateri, se ţin conferinţe, se propun teme pentru simpozioane de cultură ortodoxă, însă chipul culturii noastre ortodoxe rămâne încă întors spre venerarea unui trecut glorios. Aceasta pentru că omul ortodox de carte şi de cultură este încă o raritate şi de obicei, el poartă marca veritabilului doar dacă este deopotrivă şi călugăr, preot, duhovnic sau un purtător în suferinţă şi iubire al Crucii lui Hristos. Altfel, asistăm la schimonoseala sincretistă a unor auto-proclamaţi oameni de cultură ortodocşi, pentru care vieţuirea în Biserică este mai mult turismul religios pe la vreo mânăstire de protocol ca prilej de savante discuţii la ceas de masă îmbelşugată şi gustos stropită cu vin bisericesc, decât participarea smerită la Sfânta Liturghie în bisericuţa anonimă de cartier. Deşi, oficial, cultura se afişează alături de cultul nostru ortodox, totuşi realitatea efectelor unei sărace vieţi de cultură ortodoxă se poate descrie ca o tristă scoatere a cuvântului "cult" din cuvântul "cultură", ceea ce rămâne fiind un fel de indispoziţie, de iritare pe care intelectualul rasat o simte în preajma unui smerit călugăr din pustie care insistă să răspundă ispitelor prin rugăciune şi iertare, nu prin construcţii intelectualiste pretenţioase.

Relatia Bisericii cu Statul

În încercarea de a oferi modele, administraţia bisericească îşi canalizează de ceva vreme marea parte a energiei către o mult discutată reaşezare a relaţiilor cu statul, demersul fiind important cel puţin din perspectiva ineditului şi pericolului unei situaţii nemaiîntâlnite pentru Biserica noastră, anume separarea totală între Stat şi Biserică. Felurite temeri, după cum felurite sunt şi sufletele celor care formează Biserica, au tulburat mersul de ceasornic molcom de până acum al administraţiei bisericeşti: vom pierde sprijinul financiar, vor fi intruziuni tiranice în viaţa bisericească, vom fi marginalizaţi etc. S-au găsit şi răspunsuri utilizându-se superficial porunca "daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului", iar odată liniştite apele prin aplicarea noii Legi a cultelor într-o manieră prietenoasă faţă de Biserica Ortodoxă, statul sau mai bine zis, politicul rămâne o parte din societatea românească despre care administraţia bisericească vorbeşte, dar faţă de care nu se încumetă să reacţioneze până la ultimele consecinţe. Aderarea României la Uniunea Europeană a complicat această relaţie, astfel că mărturisirea loialităţii Bisericii faţă de statul şi poporul român din perspectiva caracterului de biserică naţională, aşa cum ne obişnuisem de la 1918 şi până mai acum câţiva ani, rămâne pe de o parte, doar o valoare regională fără prea mare importanţă pentru supra-statul unional, căci nu oferă nimic folositor demersului de clonare a "naţiunii europene", iar pe de altă parte nu ajută la redescoperirea dimensiunii universale a creştinismului ortodox de către popoarele rătăcite ale Occidentului european. Însă, şi aici asistăm la o îngheţare într-un model de aşa-zisă convieţuire paşnică dintre stat şi Biserică, în ciuda evidenţei că statul român este acum o parte componentă a unui supra-stat care dictează o politică de o neutralitate neprietenoasă faţă de Biserică, politică întemeiată pe aceleaşi principii care au inspirat proiectul încă eşuat al Constituţiei Europene fără Hristos.

Demersul de redescoperire a gândirii sociale a Bisericii este în pericol de a produce o dedublare a realităţii bisericeşti. Pe de o parte, se nasc noi teorii şi practici menite să facă din Biserică un actor social implicat, construindu-se o stare de fapt proprie mai degrabă unor instituţii strict umane, iar pe de altă parte, rămâne oarecum izolată vieţuirea în duhul Sfintei Liturghii şi în lucrarea Liturghiei după Liturghie, adică apartenenţa la o instituţie care a fost, este şi va rămâne până la sfârşitul timpului o instituţie divino-umană, Biserica – Trupul lui Hristos. Neputinţa de a aplica un model treimic în ceea ce construim teoretic şi practic, pentru a răspunde încercărilor acestui început de secol XXI, ne determină să poleim cu simboluri creştine conţinuturi care nu sunt specifice vieţii în duhul creştin ortodox. Mult dorita Liturghie după Liturghie dobândeşte deocamdată doar forma unei redescoperiri/ reinventări a gândirii sociale a Bisericii, gândire care, deşi nu explicit, a fost întotdeauna proprie Bisericii noastre şi mai ales activităţii mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

Marcel Răduţ Selişte

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!