O altă relaţie stat-culte

După aproape două decenii, la 13 decembrie 2006, cu 222 de voturi pentru, un vot împotrivă şi o singură abţinere, a fost votată de către Camera Deputaţilor a Parlamentului României Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (nr. 489/ 2006). Parte a legislaţiei organice, noua Lege a cultelor (o numim cu titlul ei scurt, de lucru) vine să înlocuiască definit şi complet baza legală din timpul comunismului, ale cărei prevederi au fost după 1990 doar parţial suspendate.

Pentru cineva care a urmărit cu atenţie, din interior, tot acest proces legislativ, Legea cultelor poate servi drept ideal exemplu pentru întreaga serie de transformări, nesiguranţe, gafe, tentative curajoase şi compromisuri pe care România post-comunistă le-a experimentat în confruntarea pe mai multe fronturi dintre propriul ei trecut şi un viitor perceput contradictoriu [1].

Aşa cum s-a putut vedea din reacţiile unora şi altora, noul text legislativ nu are doar susţinători. Evident, nimeni nu poate spune că este o lege perfectă, că mulţumeşte pe toţi cu egală intensitate. Pe de altă parte, în ciuda criticilor, nu se poate contesta faptul că Legea cultelor în actuala ei formulă este un câştig în materie, un enorm pas înainte. Legat de acuzele aduse Legii, trebuie spus că deja de la primele consultări s-a precizat ceea ce mai târziu avea să devină specificul întregului efort legislativ. Astfel, în jurul paragrafelor, s-a dus o adevărată luptă între modelul european în domeniul libertăţii religioase şi cel american.

Prin model european înţelegem, în cazul nostru, practica unor ţări ale Uniunii Europene precum Germania care, altminteri decât în Franţa, unde separarea sferei religioase de cea publică este radicală, sau în Anglia, unde sfera religioasă este integrată complet celei politice, pleacă de la utilitatea cooperării distincte între Biserici şi autorităţile publice în folosul binelui comun. Practica germană – numită de literatura de specialitate "die hinkende Trennung" (separarea şchioapă) – are la bază o lectură pozitivă a principiului separării Bisericii de stat şi oferă o cheie de interpretare a libertăţii religioase în termenii responsabilităţii faţă de comunitatea civilă. Concret, potrivit acestei practici juridice, dimensiunea religioasă devine parte a celei publice mai largi ("Koerperschaft des oeffentlichen Rechts") cu condiţia să respecte  legile statului de drept, să se valideze în timp şi să aibă o anumită consistenţă numerică. Îndeplinirea acestor condiţii atrage după sine sprijinul subsidiar al statului în proiectele cu implicaţii sociale ale comunităţii religioase, scutiri de impozit sau accesul în spaţii publice pentru îndeplinirea misiunii pastorale (în şcoli, spitale, garnizoane sau penitenciare). Neîndeplinirea acestor condiţii nu atrage însă îngrădirea drepturilor fundamendale individuale. Adică: dacă statul nu ajută direct, nu înseamnă ca acelaşi stat persecută indirect.

Modelul american pleacă tocmai de la acest punct şi contestă statului dreptul de a recunoaşte unele comunităţi religioase ca fiind altfel decât restul spectrului denominaţional. În această logică a lipsei de preferinţă calitativă din partea statului, bazată totuşi pe criterii obiective cum ar fi numărul de membri şi vechimea istorică, între un cult religios şi o asociaţie religioasă, sau declarată ca atare, nu există nici o diferenţă cuantificabilă juridic. Aşa se face că permanentul reproş adus de către confesiunile de inspiraţie americană tuturor proiectelor de până acum şi inclusiv actualei Legi a cultelor este faptul că legiuitorul român insistă să facă distincţia între culte religioase recunoscute şi asociaţii religioase. La aceasta se adaugă evidenta mutare de accent în ceea ce priveşte exegeza dreptului la libertatea religioasă de pe comunitate pe individ, fapt care explică mai departe insistenţa lobby-ului american în domeniu pe recunoaşterea dimensiunii individuale în noua Lege a cultelor. Or, dimensiunea individuală, personală, este garantată deja de prevederile constituţionale, în timp ce Legea cultelor are în vedere forma organizată, comunitară a unui drept fundamental al omului.

Fără a intra în alte detalii tehnice, reţinem faptul că această confruntare între două paradigme juridice are la bază şi o motivaţie politică, ceea ce la rândul său face inteligibil interesul continuu pentru Legea cultelor arătat de către Departamentul de Stat al SUA şi tradus, printre altele, în raportul anual privind încălcările libertăţii religioase pe glob. România a figurat în acest raport ani la rândul ca exemplu de nerespectare a libertăţii religioase, cazul martorilor lui Jehova (care au reuşit performanţa să îşi schimbe încadrarea juridică din asociaţie în cult în condiţiile absenţei cadrului legal) sau tocmai proiectele Legii cultelor fiind date drept dovezi în acest sens. Expertizele juridice independente, observaţiile Comisiei de la Veneţia, dezbaterile în cadrul conferinţelor de specialitate şi practica jurisprudenţei de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – toate acestea arată că noua Lege a cultelor nu încalcă dreptul nimănui şi, fără să fie poate cea mai bună, este oricum mai bună decât legi similare din alte ţări ale UE, de pildă din Austria (vezi în acest sens precizările punctuale cuprinse în Comunicatul INTER publicat în ROST nr. 47-48, ian.–febr. 2007).

Pentru respingerea proiectelor de până acum a Legii cultelor şi pentru punerea sub semnul întrebării a actualului text au fost invocate pe rând două motive: prezenţa formulei de "Biserică naţională" şi, recent, deja celebrul articol 13 privind interzicerea jignirii sub orice formă a sentimentelor religioase. În ceea ce priveşte "Biserica naţională", titlul acesta a fost confundat sistematic, din neştiinţă sau rea credinţă, cu "Biserica de stat". Menţionarea statutului de "Biserică naţională" în Legea cultelor a fost justificată de către Biserica noastră majoritară cu argumente cultural-identitare. Cum însă din această precizare nu decurg drepturi specifice, s-a ajuns treptat la concluzia inteligentă că nu este cazul să insistăm pe o formulă care nu aduce nici un privilegiu, ci doar oferă pretextul ideal de a acuza Biserica Ortodoxă din România de expansionism şi discriminare în raport cu celelalte culte.

Cât priveşte articolul 13, acesta a fost formulat prin preluarea unui amendament propus de cultul musulman în contextul scandalului caricaturilor. Din punct de vedere al tehnicii legislative, Legea interzice lezarea sentimentelor religioase dar nu formulează şi sancţiuni. Altfel spus, legiuitorul român atrage atenţia că gesturile susceptibile să lezeze sentimentele religioase nu sunt de dorit, dar nu ameninţă cu măsuri punitive în caz de nerespectare. Ar fi fost şi inutil, de vreme ce precizări în acest sens sunt cuprinse în Codul Penal. Reacţiile presei şi a unei părţi din societatea civilă la articolul 13 au fost disproporţionate şi, la limită, groteşti. A fost agitată ideea "intoleranţei religioase" faţă de cultura liberă şi anticipată interdicţia inchizitorială a unor opere literare sau de film cu conţinut anti-religios. La toate acestea se poate răspunde succint amintind faptul că, după trei secole de la Revoluţia franceză şi după jumătate de secol de propagandă ateistă, este mai mult decât legitim să indicăm existenţa unor limite de bun simţ faţă de fenomene şi curente care îşi propun sistematic decredibilizarea mesajului religios.

În toiul falsului scandal mediatic pe marginea noii Legi a cultelor a fost ratată voit scoaterea în evidenţă a părţii pozitive a textului. Or, noutatea prin excelenţă a Legii cultelor rezidă în reformularea complet înnoită, juridic şi mental, a raporturilor dintre stat şi cultele religioase. Articolul 7 (1) precizează: "Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale." Mai departe, articolul 10 (7) adaugă un plus de concreteţe: "Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute şi în calitate de furnizori de servicii sociale".

Practic, statul nu îşi mai defineşte raporturile în termenii controlului. Prin parteneriat social, statul român post-comunist face un pas semnificativ către recuperarea civismului ca atribut complementar exerciţiului politic. Cultele religioase sunt partenere sociale şi părţi ale societăţii civile în acelaşi timp. În această calitate, toate cultele au posibilitatea unei cooperări largi cu instituţiile publice şi să se bucure de sprijinul subsidiar al statului. Acesta din urmă nu îşi deleagă propriile obligaţii, ci constată că, prin parteneriatul cu dimensiunea religioasă a societăţii, este în situaţia de a îşi îndeplini mai coerent şi efectiv atribuţiile. Cum suntem încă departe de a fi un stat social după modelul european cunoscut, ancorarea în textul Legii cultelor a principiului parteneriatului subsidiar este similar unei adevărate cezuri în gândirea juridică a tânărului stat român de drept. Evident, rămâne ca înnoirea juridică să se traducă în acţiunea politică. Oricum, premisele sunt acum date. La fel de evident este însă şi faptul că depinde într’o foarte mare măsură de cultele religioase însele cum vor fi exploatate constructiv şansele acestui parteneriat, dacă va fi luat în serios şi dacă vom reuşi, la două decenii de la căderea comunismului, să dăm României creştine atât de necesara dimensiune socială a dreptăţii, compasiunii şi solidarităţii.

Radu Preda

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!