Minciuni marxiste, tristeti conservatoare si viclenia istoriei

1. Minciuni marxiste

În 1991, politologul si sociologul american Richard F. Hamilton, publica lucrarea The Bourgeois Epoch: Marx and Engels on Britain, France, and Germany (Chapel Hill, 293 pag.) în care arata inacuratetea teoriilor dezvoltate de Marx si Engels referitoare la istoria Marii Britanii, Frantei si Germaniei. Hamilton arata, pe baze istoriografice si statistice, cum cei doi profeti marxisti au edificat o filosofie a istoriei prin omisiuni – marturisite sau nu -, generalizari neacoperite de probe, distorsionari, si un generic refuz de a-si corecta teoria în functie de datele realitatii. În loc de a fi primita drept ceea ce era, adica o lucrare care pur si simplu semnala divortul seminal dintre marxism si realitate, cartea lui Hamilton a primit sfichiuirile marxiste de rigoare. S-a obiectat ca scrierile selectate din Marx si Engels nu sunt cele mai reprezentative (ele fiind, printre altele Manifestul Comunist, Luptele de clasa în Franta, de Marx, si Germania: Revolutie si Contra-revolutie a lui Engels). S-a mai obiectat ca Marx si Engels nici nu au fost niste universitari, ci în principal fondatorii si liderii intelectuali ai unei miscari revolutionare - Engels fiind si un ocupat om de afaceri -, astfel încât nu trebuie judecati dupa standarde academice, ci jurnalistice. S-a mai aratat ca, indiferent de erorile factuale si distorsionarile istorice, "intuitiile" lui Marx si ale lui Engels sunt uimitoare. De aici, nu a fost decât un pas pâna la a spune si ca Hamilton se face vinovat de a nu fi citit bogata literatura inspirata de Marx si de Engels si care a adâncit aceste intuitii (paradoxal, cei care apara în zilele noastre marxismul o fac insistând asupra valorii autocriticii marxiste a marxismului, reducând astfel la metadiscurs o filosofie care s-a vrut realist-revolutionara; dar s-ar parea ca exista o legatura directa între metadiscurs si paramilitarism, între glosa neputincioasa si terorism). S-a mai aratat ca lucrarea lui Hamilton apartine parca unui timp revolut, anilor ’50 si retoricii Razboiului Rece. Si, în fine, s-a mai obiectat ca, de vreme ce regimurile comuniste din Estul Europei s-au prabusit, Hamilton nu face decât sa "biciuiasca un cal mort". Asadar, daca demonstrezi inanitatea marxismului pe baza a ceea ce s-a întâmplat în Estul Europei, esti un fascist rau intentionat care nu întelege ca marxismul pur e diferit de varianta sa scitica. Daca arati inanitatea marxismului pur, ti se raspunde ca nu esti decât un reactionar fascist care se bate necavalereste cu o fantoma numai pentru a-si ostoi obsesiile sale de "razboinic rece". Cu alte cuvinte, nu ai voie sa combati nici marxismul viu, nici pe cel mort.

Întreg acest episod hilar mi-a venit în minte cu prilejul polemicii stârnite de un publicist care a deplâns într-un ziar central orbirea antimarxista a românilor. Publicistul cu pricina anunta ca, în ciuda violentei sale, la care se poate renunta, marxismul îl ajuta sa înteleaga lumea prin categoriile luptei de clasa si ale filosofiei istoriei marxiste. Articolul sau a fost urmat de o salva de articole pro si contra. În articolele contra, i se arata documentat, desi nu neaparat cu îngaduinta, ca asertiunile sale dovedesc mai degraba incultura si ca argumentele sale sunt facute în profunda necunostinta de cauza. Ceea ce se punea în discutie nu era numai valoarea practica a marxismului, ci si incapacitatea respectivului condeier de a construi un argument competent. Articolele pro au aratat cât de mare nevoie de "stânga" are România, si cât de democratica e stânga Occidentala. Cu alte cuvinte, s-a convocat în sprijinul marxismului exact acea stânga socialista denuntata de Marx ca mic-burgheza, insuficient de radicala, ba chiar de inspiratie crestina (vezi, de exemplu, radacinile taranesc-protestante ale "socialismului suedez"). Departe de a apara pozitiile marxiste ale respectivului ziarist, sustinatorii sai au înfierat "reactionarismul" elitelor românesti, au dezvoltat teorii anti-intelectuale (faptul ca marxistul în cauza frecventeaza mai degraba discoteca decât biblioteca a fost considerat un avantaj, cultura neobliterându-i accesul direct la realitate), au descris saracia României, chipurile capitalista, si au emis liste de lectura obligatorie din operele unor univesitari neomarxisti care nu au contribuit cu nimic la bogatia Vestului si probabil nu vor contribui cu nimic la eradicarea saraciei Africii.

Cu alte cuvinte, pozitia marxista a fost aparata prin atacuri la persoana si camuflarea marxismului în marsupiul "stângii" europene. Ca întotdeauna, polemica antimarxista a fost zadarnicita de natura fantomatica a adversarului, marxismul fiind peste tot si niciunde: fiind întrupat când în scrierile de tinerete, când în cele de maturitate ale lui Marx, când în activitatea sa politica, când în comentatorii sai, când în "stânga" europeana care de fapt nu are nimic de a face cu el (Proudhon, de exemplu, socotea ca marxismul e "exploatarea oamenilor cinstiti de catre cei lipsiti de scrupule"), când în glumite acneice pe blogul nu stiu carei nulitati marxiste. Singurul loc în care nu poate fi gasit marxismul e în realitate, desi de acolo pretinde ca a pornit si acolo promite ca se întoarce.

Acest mod de a apara marxismul nu e lipsit de eficienta, numai ca îl transforma din ceea ce se pretinde a fi, adica o "stiinta" a realului, într-un soi de mesmerism dubios. Dupa cum a aratat Karl Popper, ceea ce deosebeste o afirmatie stiintifica de un mit e criteriul "falsificabilitatii": "O teorie care nu e refutabila prin nici un eveniment posibil nu e stiintifica. Irefutabilitatea nu e o virtute a unei teorii, ci un defect." (Conjectures and Refutations (1963), London, 2002, p. 48) Din acest punct de vedere, Popper a pus marxismul în rând cu astrologia: doua moduri de prezicere atât de vagi încât sunt imposibil de verificat si de refutat. Renuntând la testabilitate, marxismul renunta la orice pretentie stiintifica, ramânând, dupa cum s-a vazut si în cazul criticilor adresate lui Hamilton, la nivel de "intuitie" geniala. E o intuitie nesustinuta de fapte, ci doar de o retorica exploatând saracia, frustrarea, anti-intelectualismul, la nevoie si dispretul fata de "gloata" necitititoare de Althusser, frustrarea anti-establishment, lenea (exista voci care sustin ca e bun comunismul din cauza ca poti sta pe ajutor social, în vreme ce capitalismul îti cere sa muncesti pe brânci; pe de alta parte, Marx gasea ca munca e principala îndatorire a omului). Nesustinuti nici de "scriptura" lor (mai degraba rupta de realitate), nici de "traditie" (mai degraba negativa), marxistii se bazeaza pe "sola fide", pe credinta lor. Marxismul e o masina de macinat în gol, al carei mare pericol e tocmai faptul ca se bazeaza pe dinamismul absentei, pe dinamica neclintirii obtuze: un gol nemiscat care pe toate le misca, le devalmaseste si le anihilieaza. Dialectic, desigur.

2. Tristeti conservatoare

În chiar toiul disputei descrise mai sus, H.- R. Patapievici a publicat un elegant eseu intitulat "Agonia crestinismului" (Idei în dialog, ianuarie 2007) în care, mai degraba stoic decât cinic, pune problema modului cum putem combate "ura fata de crestinism" care a devenit "unicul continut spiritual al modernitatii noastre". Întrebându-se cum ne putem opune acestui asalt anti-crestin, Patapievici gaseste ca "nicicum": "Daca te opui, intri în logica lui penser contre c’est penser comme. Daca nu te opui, altii, în locul tau, vor face jocurile. Argumentul este ca, si daca te opui, tot altii le fac, deoarece azi terenul pe care se da lupta pentru apologia crestinismului este, inevitabil, contestarea lui: si asta pentru ca aceia care îl apara sunt obligati sa o faca cu ajutorul unor elemente care îl neaga. Orice scriere apologetica, azi, e condamnata sa aiba aer fie vetust, fie plângaret, fie întepenit, fie slugarnic. Mai exista însa un argument de principiu, care face lupta pentru mentinerea crestinismului atât de problematica si, într-un sens înalt, atât de inutila. Argumentul este urmatorul: pentru cei care vor doar sa pastreze ceva, orice victorie nu poate fi decât o înfrângere. Într-adevar, când un lucru în care credem nu e contestat, acel lucru este acceptat de noi în mod firesc. Dimpotriva, când se gasesc destui sa îl conteste, prin chiar acest fapt, el înceteaza sa mai fie una cu tine, om care îl acceptai în virtutea firescului prezentei sale alaturi de tine (ori în tine): caci simpla contestare a lucrurilor în care crezi te priveaza atât de firescul lor, cât si de nemijlocirea credintei tale. Astfel dislocat, te lupti pentru a le pastra. În acest moment începi sa pierzi totul. Credinta ta se învârtoseaza, iar lucrurile în care crezi capata din ce în ce mai mult imaginea despre ele a celor care le contesta. Cazi în logica capcanei: adevaratul obiect al credintei tale ajunge sa semene leit cu negarea lucrurilor afirmate despre el de cei cu care te lupti. Tu nu mai ai credinta ta. Iubirea ta a devenit prizoniera urii lor. Credinta ta depinde de-acum numai de cei care o resping si nu mai are aproape nici o legatura cu sursa ei profunda, din cer. Crezi pentru ca altii urasc acest lucru, iar tu, pentru ca îi urasti, îti afirmi cu ura credinta ta într-o religie a iubirii. În acest mod, ura lor fata de crestinism este complet încorporata în iubirea ta fata de el. Dar ce iubire mai e aceasta? E o iubire scoasa din ura: modelata de ea, suscitata de ea, deformata de ea. În lupta, adevarul doctrinei se pierde, de dragul fortei argumentelor. Ce îti ramâne în mâini, dupa victorie, este nu un adevar, ci o doctrina despre el; nu o iubire, ci o ura fata de cei care ti-o contesta; nu crestinismul, ci caricatura lui. În concluzie – daca nu te lupti, pierzi; daca te lupti, pierzi."

Pentru a scapa din logica acestei aporii, Patapievici ne propune modul de a ilustra crestinismul al Jacquelinei si al lui Blaise Pascal care, confruntati cu duplicitatea sau doar timiditatea apologetica a celor apropiati lor, si-au salvat demnitatea retragându-se din lume: "În fata încercarii si a consecintelor radicale pe care uneori trebuie sa le tragem din premisele acceptate de toti (dar câti au curaj sa traiasca pâna la capat ceea ce gândesc în chip doar moderat, adica doar «un pic»?), Jacqueline îsi pastreaza demnitatea murind, iar Blaise lesinând – pentru a se rupe mai apoi complet de lume si de oamenii în care crezuse, dar care nu l-au putut urma la capatul exigentei sale."

Citind aceste rânduri, m-am întrebat daca nu cumva a încerca o apologie crestina balansata dupa criterii esential estetice ("aer vetust" sau "geniu") nu e cumva gresit. Poate ca nu e un pacat sa scriem apologii crestine care par vetuste, plângarete, întepenite sau slugarnice. Poate ca e mai important sa marturisesti dupa puteri. Poate ca nici macar contraproductiv nu e sa publici apologii care par vetuste, plângarete, întepenite sau slugarnice de vreme ce oamenii, în general, sunt vetusti, plângareti, întepeniti, slugarnici, sau toate la un loc.

Dupa cum bine arata dl. Patapievici, ilustrarea credintei se poate face si prin caracter, nu numai în scris. Din fericire, crestinii nu sunt obligati sa accepte terenul de lupta ales de adversarii lor. Crestinismul e viu, se traieste, e aici. Adversarii lui locuiesc un discurs si nu pot da batalia decât acolo, pentru ca doar acolo exista. Dupa ce a pierdut Razboiul Civil American, Sudul a câstigat pacea, a devenit subiectul îndragit al unei întregi industrii cinematografice si literare. Asa se întâmpla cu toate cauzele pierdute: înving discursiv când pierd în realitate, pentru ca au de partea lor irealizatul, nostalgia. Traditia crestina le e multora antipatica pentru ca e înca vie. De aceea noi, cei care o marturisim, nici nu trebuie sa ne propunem sa câstigam logomahia. Trebuie sa ne propunem sa ne mântuim. Daca pentru asta e nevoie de polemici în reviste – si e nevoie! –, bine. Dupa cum scria Sf. Macarie Egipteanul, crestinul trebuie sa fie "cu mintea vioaie", "ca un atlet si ca un luptator" (21 de cuvântari despre mântuire, în frumoasa talmacire a arhimandritului Ioasaf Popa tiparita la Ed. Anastasia, în 2001, p. 29).

Daca apologetica crestina ar fi doar un razboi pamfletar, atunci poate ca discursul nostru ar fi într-adevar contaminat de stropseala hulitorilor. Din fericire, aporia de care vorbeste Patapievici poate fi dezlegata prin har. Crestinismul nu e numai o traditie care trebuie pastrata, nu e numai o continuitate, un mediu. Crestinismul nu e numai vechi. El e si nou: începe în fiecare dintre noi, rasare odata cu botezul în sufletele noastre. Or, tocmai aceste începuturi au menirea de a ne feri de învârtosarea traditionalista de care vorbeste Patapievici. Tocmai aceste batalii interioare, purtate cu armele Sf. Taine, au darul de a nu ne lasa prada urii fata de adversar. Certitudinea pentru care ne batem e cea a bunatatii lui Dumnezeu care copleseste slabiciunea firii.

Refuz deci sa lesin, pentru ca trebuie sa fiu "treaz". Refuz si sa ma gândesc cum arat, cum par, în timpul bataliei. Ma întreb asupra eficientei si asupra sortilor de izbânda, dar sunt constient ca aceste lucruri nu sunt decât în mod secundar legate de meritele mele. Tot ce stiu e ca trebuie sa ne facem datoria: vetusti, cazuti, pacatosi, întepeniti si mâniosi cum suntem, dar niciodata slugarnici, plângareti-lesinatori. Si mie îmi place Pascal, dar nu neaparat cel care lesina (la urma urmelor, era foarte bolnav saracul), ci acela care a scris, pendulând între sfichiuirea nemiloasa a adversarului (în Scrisorile provinciale) si credinta cea mai smerita si profunda din Apologia sa. Si daca nu putem scrie, sa traducem atunci: din antici si moderni, din paterice si conservatorii americani sau englezi, din apologetii ironici sau din cei gravi. Si daca nu putem nici scrie, nici publica, sa ramânem atunci lucizi. Sa nu lesinam. De murit au murit destui, ucisi de comunisti, iar de lesinat sa lesine marxistii în zigzagurile lor dialectice de montagne russe. Daca trebuie sa biruim, vom birui. Daca nu, nu-i nimic: ne-am facut datoria si ne întoarcem acasa

3. Viclenia istoriei

Cultura româna de astazi e plina de eseisti manciurieni: de oameni pe "pilot automat". Acesti "formatori de opinie" cu un singur scop în viata îmi amintesc de un banc care circula printre studentii ieseni în anii ’80: "Când era tânar, avea o singura cravata si mai multe idei; acum are mai multe cravate si o singura idee: sa aiba cât mai multe cravate". Vazându-i cât de bine îmbracati sunt, ce "asistente personale" au si ce masini conduc, nu pot sa neg ca multi dintre "formatorii de opinie" din România au multe cravate. Din pacate toate par a fi platite cu pretul unei singure idei: anti-traditionalismul, fie ca e vorba de traditia religioasa, fie de cea nationala. Multi dintre propagandistii secularizarii par niste oameni teleghidati care nu vor câstiga batalia decât cu pretul completei lor robotizari întru denunt. Sunt eficienti, dar cu cât sunt mai eficienti cu atât exista mai putin, cu atât sunt mai putin, cu atât au mai putina autonomie morala. Din acest punct de vedere, completa lor victorie va coincide cu totala lor disparitie. În vreme ce noi, ceilalti, nu vrem victoria, ne multumim doar sa existam, vesnic fragila si pierzatoarea teza de care se sparg antitezele care înving disparând. Asta numesc eu "viclenia istoriei".

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!