CU MARCEL PETRIŞOR, DE LA JILAVA LA AIUD

Profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor s-a născut pe 13 aprilie 1930 la Ocişor (în inima Ardealului, între Ţebea şi Hălmagiu, nu departe de Vaţa, locul de obîrşie al legendarului Arsenie Boca), din părinţi învăţători (Aurel şi Melania) şi bunici şi străbunici preoţi. Proza sa de mai tîrziu va ambiţiona să reconstruiască estetic această lume a copilăriei, devenită icoană a paradisului pierdut. De la Serile-n sat la Ocişor (volumaşul de povestiri – pline de pitoresc, dar şi de fior metafizic – cu care a debutat editorial în 1971), trecînd prin Temeri (1985) sau Căruţa cu scînduri (1990), pînă la Strigoii Ocişorului (2005), s-a articulat un univers romanesc complex, populat cu personaje adeseori fascinante, în care un loc deosebit revine romanului Temeri – frescă a satului românesc tradiţional "de pe Crişuri", dar şi roman de familie, ţesut în jurul personajului de forţă epopeică al Ruzaliei, năprasnica preoteasă, "stăpîna Ocişorului" de odinioară (şi nimeni alta decît bunica autorului)[1].

După studiile liceale de la Brad şi Deva, în 1952, pe cînd era student la Filosofie, este arestat pentru prima oară (îi împrumutase cartela sa de masă regretatului critic literar Ovidiu Cotruş – nepotul vestitului poet al lui "Pătru Opincă" şi al "Româniilor de dincolo de mîine" –, pe care noul regim îl socotea "duşmanul poporului"). Smuls peste noapte din Clujul visurilor juvenile, este tîrît prin Rahova, Jilava, Malmaison, Uranus, din nou Jilava, apoi Baia Sprie, Dej, Gherla, Aiud. Între noiembrie 1955 şi noiembrie 1956 are parte doar de un an de libertate chinuită, după care este rearestat sub acuzaţia de a fi participat la un "complot studenţesc", pe fondul tulburărilor din Ungaria. Încadrat într-un lot de potenţiali condamnaţi la moarte, a stat sub teroarea sentinţei mereu amînate pînă în august 1957. Va fi eliberat abia în 1964, după un nou tur al groazei pe la Interne-Malmaison-Uranus-Jilava-Aiud (amănunte ale biografiei sale de deţinut politic se află împrăştiate în volumele de memorii, unde autorul "se ascunde" sub numele personajului Mircea Petre).

După ieşirea definitivă din închisoare, va urma Literele (specializarea franceză-spaniolă) la Bucureşti, unde se va şi stabili. Mulţi dintre colegii şi cunoscuţii din prima studenţie erau acum cadre universitare. Devenit din 1970 profesor de liceu (iniţial la "Iulia Hasdeu", unde a ţinut ani de-a rîndul şi un minunat cenaclu literar, apoi la "Spiru Haret", de unde s-a şi pensionat), după ce renunţase la un post de universitar la Iaşi (ce i se cuvenea prin repartiţie, conform mediei de absolvire), se stabileşte la Bucureşti şi, după un prim mariaj eşuat, în 1973 se căsătoreşte cu Dana-Ilinca Konya, descendentă din ilustra familie a Negruzzeştilor.

Beneficiind într-o oarecare măsură de perioada de "liberalizare" de la răscrucea deceniilor 7 şi 8, îşi începe bogata activitate publicistică (devenind, după cîţiva ani, şi membru al Uniunii Scriitorilor). Îi apar volume de proză literară (pe lîngă cele deja menţionate, romanele Măreasa şi, mai ales, Crişan – carte în care drama personajului istoric respectiv este doar un pretext de a zugrăvi drama generică a deţinutului şi condamnatului la moarte, încă din 1977), impresii de călătorie (Călătorie spre Soare-Răsare; spre "Soare-Apune" nu va putea călători decît după 1989 – cf. mai recentul volum Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Europa, Asia şi America de Nord), studii şi eseuri filosofico-literare (Curente estetice contemporane, Grünewald, La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Vitralii, Gogol sau Paradoxurile literaturii moderne ş. a.), iar în urmă şi memoriile din închisoare (prezentate mai pe larg în continuarea acestei introduceri bio-bibliografice). Se adaugă un mare număr de traduceri (adeseori însoţite de prefeţe sau postfeţe substanţiale), mai ales din autori francezi sau gruzini: Jean-Paul Sartre, Jean Coué, René Berger, Al. Dumas-tatăl (în colab. cu Anca Crivăţ), Jurgis Baltrusaitis, Ciabua Amiredjibi (în colab. cu Aurel State şi Adina Nicolescu) etc.

După 1989, este membru al A.F.D.P.R. (mergînd mai tîrziu, din motive de rectitudine şi onoare, cu ramura ostilă ambiţiosului, dar controversatului Constantin Ticu Dumitrescu), vice-preşedinte al defunctei formaţiuni de dreapta numite U.D.C. (şi, pentru scurtă vreme, parlamentar), iar din 1991 redactor al revistei Puncte cardinale din Sibiu. Actualmente este preşedinte al Senatului Asociaţiei "Rost" (pe care a susţinut-o încă de la înfiinţare, alături de marele său prieten de o viaţă, regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa).  

O trilogie de referinţă în literatura închisorilor

Mitul aşa-zisei "literaturi de sertar" nu s-a motivat, după 1989, decît prin numeroasele volume de memorii din închisorile şi lagărele comuniste, cele mai multe scrise cu mult înainte de posibilitatea publicării lor în România. Acesta este şi cazul memoriilor din detenţie ale lui Marcel Petrişor, redactate, într-o primă formă, încă de pe la sfârşitul anilor ‘70. Spre deosebire de alţi autori din aceeaşi categorie, Marcel Petrişor se întîmplă să fie un scriitor cu lungă experienţă publicistică, deja notoriu – dacă nu la data redactării iniţiale, în orice caz la data definitivării pentru tipar a acestor mărturii – prin romanele, povestirile, studiile, eseurile şi traducerile sale. Amintirile penitenciare se resimt de acest fapt şi apar ca o încununare a operei sale de prozator, cu ambiţii ce depăşesc sfera mărturisirii brute. Tendinţa de "literaturizare" a experienţei de închisoare, pe care unii camarazi de luptă şi suferinţă o dezagreează principial, era la el limpede încă din primul volum, dar apare încă şi mai accentuată în cele următoare – cu măsura, bine păstrată pe tot parcursul, de a nu anula prin aceasta nici fiorul autenticităţii, nici caracterul documentar (a cărui importanţă va creşte în percepţia generaţiilor viitoare). 

Celor două volume dedicate experienţelor penitenciare din faimosul Fort 13 al Jilavei: Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, 316 pp., şi Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Editura Timpul, Iaşi, 1995 (pe pagina de titlu figurează anul 1994), 211 pp., ambele zugrăvind profilul etapei concentraţionare a anilor '50, fostul deţinut politic Marcel Petrişor le-a adăugat unul dedicat Aiudului şi etapei finale a închisorilor comuniste (anii '60): La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 1997, 205 pp. (o traducere selectivă din aceste trei volume este în curs de apariţie la editura pariziană Plon). În felul acesta, memoriile sale din închisoare se împlinesc într-o "trilogie" mărturisitoare de cert interes documentar, dar şi literar (urmând, într-o oarecare măsură, modelul Soljeniţîn). Autorul "face literatură" în mod deliberat, dar nu dincolo de limitele impuse de realitatea tragică a experienţelor relatate (ale sale sau ale altora, dintre care mulţi au părăsit deja această lume); strădania se îndreaptă, în mod evident, spre decantarea esenţialului, cu accent pe latura psihologică şi morală; personajele se ridică, treptat, de la cazuri la tipuri, dezvăluind o umanitate complexă, răstignită parcă pe crucea dintre rai şi iad. Sfidînd judecăţile simpliste, "rezistenţa" şi "căderea" au parcă aceeaşi măreţie tragică şi denunţă laolaltă o istorie ajunsă la limitele extreme ale abjecţiei şi perversiunii.

 Acceptînd convenţia epică propusă de autor, ne găsim în faţa uneia dintre cele mai interesante cărţi de acest gen, nu atît prin formula ei "literară", cît prin încercarea – reuşită, în linii mari – de a se ridica deasupra factologiei şi subiectivismului sentimental, spre un orizont interpretativ al motivaţiilor şi sensurilor atîtor experienţe-limită, într-un subtil joc al "oglinzilor paralele".

De la Casimca Jilavei...

Cele două volume despre Jilava înfăţişează, într-un prim plan, "povestea" locului numit Casimcă (un fel de "talpă a iadului" din Reduitul Jilavei), destinat "elementelor" celor mai incomode politic din regimul penitenciar al vremii, iar într-un plan secund (dar nu mai puţin esenţial) "povestea" Piteştiului, rememorată şi judecată "la cald" de chiar cei care au trăit-o (vîrîţi acum în Casimca Jilavei, împreună cu naratorul). Chiar dacă el însuşi n-a trecut pe acolo, memoriile lui Marcel Petrişor se integrează astfel şi în dosarul literar al Piteştiului (cu toate urmările lui), alături de cele ale lui D. Bacu, P. Goma sau V. Ierunca universul concentraţionar comunist[2].  

Principalul "ochi" al evocării este Celula 2, iniţial cu patru "locatari": Mircea Petre (Marcel Petrişor însuşi), Gore Bolovan (Gheorghe Calciu), Iosif V. Iosif şi Constantin (Costache) Oprişan (ultimii doi, morţi demult la data redactării, daţi cu numele lor adevărate; în ce priveşte disimularea identităţii celorlalţi doi, oportună poate la data primei redactări a cărţii, astăzi nu cred că-şi mai are rostul: orice cititor cît de cît familiarizat cu "literatura închisorilor" din România îi poate identifica lesne, mai ales după ce versurile lui Constantin Oprişan au fost de mai multe ori publicate cu menţiunea că au fost memorate în închisoare de camarazii săi de celulă Gh. Calciu, M. Petrişor şi Iosif V. Iosif; o reeditare a memoriilor ar avea de cîştigat din abandonarea acestei "obscurizări"greoaie şi conjuncturale).

Celulele învecinate sunt populate în carte (cum fuseseră şi-n realitate) cu personaje ilustre ale lumii legionare, toate trecute prin Piteştiul anilor 1949-1952[3]. Se impun în economia cărţii mai ales figurile remarcabil conturate ale unor Vică Negulescu, Nicolae Petraşcu, Pavel Grimalski, ca să nu mai vorbim de tragicul caz al "reeducatului" Aristotel Popescu (cel ce a raportat gardianului că ceilalţi "bandiţi" îi strecuraseră medicamente, ca să-i salveze viaţa!), în care este întruchipată întreaga monstruozitate a "experimentului" aplicat prin Ţurcanu şi sinistrul său grup de torţionari.

Marele personaj al volumelor despre Jilava rămâne însă, neîndoielnic, nefericit numitul (în carte) "Gore Bolovan", nimeni altul decît viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, al cărui caz complex mi se pare fără egal în întreg universul concentraţionar românesc (constituind antiteza perfectă a cazului Aristotel Popescu).

Din volumul al doilea rămîn antologice, dincolo de cîteva aspecte ale "dezbaterilor", episoadele legate de moartea poetului C. Oprişan (1921-1958, fost şef al Frăţiilor de Cruce). Imobilizat şi devorat de tuberculoză (şi introdus în celula respectivă fără nici un ajutor medical, probabil tocmai în scopul de a-i îmbolnăvi şi pe ceilalţi), este asistat, cu un eroism sacrificial vecin cu sfinţenia, mai ales de "Gore Bolovan", cel ce-şi desface venele şi lasă să se scurgă într-o gamelă un litru de sînge, cu gîndul de a-l hrăni pe muribundul semiconştient. Sînt paginile ce merită citate cu precădere:

"- Dumnezeule! – exclamă Mircea, sărind spre Gore. Ce faci?!

- Taci! – îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sînge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atîta sînge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? [...]

Gore umpluse între timp jumătate din gamelă cu sînge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cîrpă.

- Îl las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi da doar limfa s-o bea – îi explică el lui Mircea, în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului, de unde lăsase să i se scurgă sîngele. [...]

Se dumiriră însă repede, văzîndu-l cum decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sîngele, în cea a lui Mircea.

- Bea! – îi zise apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.

Oprişan însă zîmbi nemişcat. Răspundea cu-n surîs nelumesc la tot ce se-ntîmpla în jur.

- Costache, bea asta! – încercă Gore să-l facă să bea limfa cu orice preţ. [...]

- Prea tîrziu! – exclamă Iosif. Costache e departe acum; atît de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic... Lăsaţi-l!

- Costache! Costache! – ţipă atunci Gore, ca şi cînd ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sînge. E al meu, al meu, mai am! – murmura el. Şi ei... o să ţi-l dea şi ei pe al...

Nu-şi termină însă vorba cînd Oprişan [...] tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut şi [...] îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el sGore/Calciut îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece..."

... la Zarca Aiudului

În "povestea" Aiudului, ca şi în cea a Jilavei, autorul face un inventar neconvenţional de figuri memorabile, pe care le "portretizează" mai degrabă prin dialog; realităţile dure se răsfrîng astfel în numeroase niveluri aperceptive, unele de mare calibru moral sau intelectual (prinţul Alecu Ghyka, Petre Ţuţea, "stareţul P.", Aurel State, Dumitru Stăniloae, Petre Pandrea, Nicolae Pătraşcu etc.), altele de pură (şi uneori tristă) fascinaţie epică ("Popa Ranu" sau pitorescul Moş Masaca, dintre deţinuţi; "Baciu", dintre opresori). Este folosit în continuare procedeul (cam simplist) de disimulare a identităţii unor personaje (altminteri lesne recognoscibile), uneori prin modificarea completă a numelor reale (Marcel Petrişor = "Mircea Petre", Gheorghe Calciu = "Gore Bolovan", Crăciun = "Baciu" etc.), alteori prin ajustări minime ale acestora (Dragoş Hoinic = "Dragoş Voinic", Popa Ţanu = "Popa Ranu", Puiu Atanasiu = "Duiu Atanasiu" etc.), iar mai rar prin apelul strict la iniţiale ("stareţul P.", bunăoară, este, desigur, marele înduhovnicit Arsenie Papacioc).

Patru astfel de figuri rămîn cu pregnanţă în conştiinţa cititorului la capătul lecturii: Nicolae Pătraşcu (bine cunoscut şi din volumele anterioare), Aurel State ("cavalerul fără frică", cel "căruia nimeni, nici duşmani, nici prieteni, nu i-ar fi putut face vreun reproş" şi care "trecuse prin viaţă cu deferenţa cu care trece lebăda neagră pe undele lacului unui castel"), Petre Ţuţea (sînt de neuitat dialogurile acestuia cu Petre Pandrea sau cu colonelul "Baciu"/ Crăciun; a se vedea mai ales p. 135 şi urm. sau p. 158 şi urm.) şi prinţul Alexandru (Alecu) Ghyka, căruia i se înalţă un adevărat imn în ultima parte a cărţii (replica sa cea mai subtilă, inclusiv prin lapidaritatea ei, dezvăluindu-i deopotrivă nobleţea şi rectitudinea, este cea pe care i-o dă comandantului închisorii, exasperîndu-l, după ce acesta îl dusese să-i arate "realizările" noului regim, respectiv "blocuri, maşini, uzine, tractoare, case"; întrebat "ce mai are acum de spus", prinţul priveşte visător peste zidul închisorii şi exclamă pe tonul cel mai firesc: "Ce să zic? Ce frumoase sînt acele sălcii plîngătoare pe malul Aiudelului, domnule colonel!").

Din păcate, cu aceeaşi pregnanţă (deşi cu semn negativ) se impune şi figura colonelului "Baciu" (Gheorghe Crăciun), comandantul închisorii. Încercînd să forţeze reţeta literară a "personajului negativ fascinant" şi să facă din el un ins complex, autorul conferă, în acest singur caz, o aură nemeritată unui slugău sinistru şi dezgustător al Puterii, care a mai avut tupeul şi ani buni după "revoluţie" să dea declaraţii publice cinic-mistificatoare (ca de pildă în binecunoscutul "Memorial al durerii", realizat de d-na Lucia Hossu-Longin). Chiar disimularea adevăratului său nume ni se pare de neînţeles, oricâte raţiuni "literare" s-ar invoca...

Compoziţional, relatarea începe cu transportul lotului de deţinuţi de la Jilava spre Aiud; peste prima treime a volumului mai pluteşte umbra Jilavei, descrise în primele două părţi ale memorialului. Pornită la sfârşitul anilor '40, teroarea concentraţionară a comunismului românesc (îndreptată împotriva elitelor politice, morale sau intelectuale refractare bolşevizării, dar mai ales împotriva elementelor tinere, multe cu educaţie legionară) se apropia de "faza finală"; multe trupuri şi conştiinţe se istoviseră prin temniţe, iar mijloacele de "reeducare", chiar dacă aparent îmblînzite, deveniseră mai perfide şi mai perverse. "În fapt şi de fapt, noul plan al M.A.I.-ului de lichidare a problemei deţinuţilor politici începu o dată cu sosirea transportului celor din Casimcă la Aiud. Teoretic era bine pus la punct şi directorul penitenciarului, colonelul Baciu, fusese temeinic pregătit pentru reuşita-i deplină" (p. 75); ultimele "îndărătnicii" trebuiau spulberate, mizîndu-se pe uzajul fizic şi moral; deţinuţii vor fi eliberaţi, dar partidul îi voia, dacă nu efectiv "reeducaţi", măcar iremediabil compromişi.

După ajungerea la Aiud (o remarcabilă descriere "balzaciană" a acestei închisori, moştenite de la Imperiul austro-ungar şi diabolic valorificate de comunişti, se găseşte la paginile 75-77), naraţiunea – sprijinită mai ales pe rememorări, dezbateri şi portretizări "din mers" – alternează mai vizibil cele două planuri epice (dar şi moral-existenţiale): cel al deţinuţilor (ce se luptă să-şi păstreze măcar un minimum de demnitate umană, presimţind apropierea eliberării, dar şi dramatismul ultimelor încercări, transferat aproape pe de-a-ntregul în adîncul conştiinţelor vulnerate) şi cel al opresorilor (ce se străduiesc, cu toate resursele de abjecţie de care dispun, să dea lovitura morală de graţie, conform "sarcinilor" trasate "de sus", acestor suflete răvăşite şi epuizate; problema lui "Baciu"/ Crăciun este formulată astfel: "Cum avea s-o scoată la capăt cu cei cu care însăşi vremea şi toate represiunile n-o putuseră scoate?"[4]).

Mulţi au ajuns să cedeze în ultima clipă (şi tragedia lor este poate cea mai răscolitoare din toată istoria penitenciarelor comuniste), majoritatea au sfîrşit prin accepta compromisuri mai degrabă "formale", dar au fost şi dintre aceia – puţini – care au rămas nepătaţi pînă la capăt şi a căror ieşire pe poarta închisorii capătă dimensiunile unei apoteoze a umanului: "Pe poarta închisorii începură apoi să iasă grupuri-grupuri, la anumite intervale de timp, ultimii fiind cei din Zarcă slocul de maximă duritate a recluziunii – n. n.t şi cei din camerele de psihiatrie. În fruntea acestora se aflau Anderca şi Turtureanu, doi studenţi declaraţi fanatici, iresponsabili, pentru că nimeni din conducerea închisorii, nici măcar Baciu, nu putuse sta vreodată de vorbă cu ei". Apoi, "netulburaţi de amintirea nici celei mai mici concesii sau slăbiciuni, pe aceeaşi poartă pe care intraseră cîndva în Aiud, ieşeau acum, cu fruntea ridicată spre cer, şi prinţul Ghyka, în hlamida-i verde de mucegaiul izolării în care fusese zvîrlit; şi Aurel State, sprijinit – dar nu îndoit – pe cele două cîrje pe care le purta, mărturie a «marelui salt» făcut de pe acoperişul Ministerului de Interne[5]; şi stareţul Psapacioct, nepăsător la tot ce se petrecuse cu el în anii de detenţie, ca şi la ceea ce-l aştepta afară; cu veşnicul surîs pe buze, [...] se-ndrepta spre ieşire, însoţit doar de cineva nevăzut, care nu-şi ridicase niciodată degetul de pe el". "Iese «sfinţenia» pe poartă!" – ar fi exclamat un gardian, petrecîndu-l cu privirea...

Şi astfel se scurseră toţi, purtîndu-şi crucea destinului, spre "închisoarea mai mare" care era "Republica Populară", în care cei mai mulţi vor fi hărţuiţi şi marginalizaţi ani buni după aceea. "În urma lor – încheie povestitorul – rămîneau însă gardieni îngrijoraţi de ce vor face ei după plecarea atîtor oameni ce avuseseră nevoie de pază, grefieri uluiţi de cele auzite, procurori dezamăgiţi de refuzul unor ultime «oferte» – şi penitenciarul gol ca o gură flămîndă, care cine ştie cînd avea să se mai sature... Şi încă ceva: alături de oraş, pe o coastă, rămînea un cimitir sătul de mormintele fără cruci care-l umpleau pînă la refuz".

Scris poate mai în grabă şi de aceea insuficient "şlefuit", acest volum despre Aiud încununează totuşi o mărturie exemplară, pe care nici o savantă "carte neagră a comunismului" n-o poate substitui esenţial, căci, după vorba lui Léon Bloy, "a suferi trece, dar a fi suferit nu trece niciodată"...

Cînd cineva se va învrednici să trateze, într-o vastă sinteză, bazată pe un studiu obiectiv şi exhaustiv (atît cît omeneşte se poate), literatura închisorilor comuniste din România secolului XX, nu ne îndoim că numele lui Marcel Petrişor se va afla la loc de cinste, deopotrivă ca protagonist şi mărturisitor al celor mai cumplite experienţe la care umanul a fost supus în acest tîrziu al Istoriei.

VOLUME PUBLICATE DE MARCEL PETRIŞOR*

• Serile-n sat la Ocişor spovestirit, Ed. Albatros, Bucureşti, 1971.
• Curente estetice contemporane, Ed. Univers, Bucureşti, 1972.
• Grünewald salbumt, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 (ed. a II-a: 1985).
• La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Ed. Albatros (Col. "Contemporanul nostru"), Bucureşti, 1973.
• Măreasa sromant, Ed. Albatros, Bucureşti, 1975.
• Călătorie spre Soare-Răsare, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1976.
• Crişan sromant, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977.
• Vitralii seseurit, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978.
• Temeri sromant, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985.
• Căruţa cu scânduri sromant, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990.
• Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991.
• Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1995.
• N. V. Gogol şi paradoxurile literaturii moderne, Institutul European (Col. "Eseuri de ieri şi de azi"), Iaşi, 1996.
• La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 1997.
• Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Asia, Europa şi America de Nord, Ed. Junimea, Iaşi, 2001.
• Cei din Aciua sromant, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2004.
• Strigoii Ocişorului. Povestiri, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2005.

Răzvan Codrescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!