Prietenii platite cu 13 ani de temnita

În primavara lui 1957, la numai 27 de ani, Marcel Petrisor credea ca i s-a sfîrsit viata. Atunci a fost condamnat la moarte pentru actiuni împotriva regimului comunist. Astazi, ajuns la 77 de ani, are puterea sa rîda de tragedia prin care a trecut.

Provocat sa-si spuna povestea, refuza, de teama sa nu apara drept erou. Este de o sfiiciune parca nepotrivita la un barbat cu alura de haiduc.

Mai curînd e bucuros sa povesteasca despre jertfele altora. Aceasta este usa pe care îl ispitim…

Prima data a fost condamnat pentru omisiune de denunt în anul 1952, pe cînd era în pragul licentei la Filosofie. Îi daduse cartela sa pentru cantina unui prieten, Ovidiu Cotrus, care era urmarit de Securitate. Dupa ce l-a prins pe Cotrus, Securitatea l-a ridicat si pe Petrisor. Întors din închisoare, în 1956, n-a fost primit în examenul de licenta. Nu putea sa termine Filosofia - atunci deja impregnata de dialectica marxista - orice "reactionar". Totusi, regimul i-a facut un hatîr: l-a lasat sa dea cîteva diferente pentru a putea absolvi Litere.

Revendicarile studentilor

În timpul pregatirii examenelor, în toamna lui ’56, Marcel Petrisor a fost cautat de un fost amic si coleg de la Filosofie, Alexandru Ivasiuc – scriitorul de mai tîrziu -, care voia sa initieze o manifestare de solidarizare cu revolta anticomunista din Ungaria. "M-am întîlnit cu Sasa, ca eu asa îi rusificasem prenumele lui Ivasiuc, care mi-a aratat o lista cu revendicari: sa creasca bursa, sa fie scoasa limba rusa din Universitate, sa avem o revista studenteasca… Si mi-a spus ca vor fi prezentate într-o adunare a studentilor. Eu n-am zis nimic". Dupa alte cîteva zile, opt lideri ai studentilor au fost arestati. "M-am întîlnit din nou cu Ivasiuc si mi-a spus ca pe 4 noiembrie va fi organizata o manifestatie a studentilor în Piata Universitatii, pentru solidarizarea cu razvratitii maghiari si pentru a cere si drepturi pentru noi. Pe lista de cereri am pus la primul punct eliberarea studentilor arestati".

În acea zi s-au plimbat mult prin oras, schitînd un plan de actiune. La un moment dat, au trecut pe lînga redactia revistei "Teatru", unde lucrau doi amici ai lui Petrisor: I.D. Sîrbu si Augustin Doinas. "L-am lasat pe Ivasiuc jos si am urcat în redactie. I-am gasit acolo pe Doinas si Sîrbu, le-am spus ca ar trebui sa facem ceva si i-am întrebat ce parere au. Doinas mai mult a tacut, era sceptic ca vom reusi sa obtinem ceva. Sîrbu însa zicea ca bine ar fi sa-i punem pe securisti cu fundul în baionete, asa cum au facut ungurii".
I-a spus lui Ivasiuc cum au reactionat prietenii de la revista si s-au despartit, promitîndu-si ca, daca vor fi arestati, nu vor spune cu cine s-au vazut si ce-au vorbit.

"Complotul puscariasilor"

Pe 3 noiembrie 1956, cu o zi înainte de programata manifestatie studenteasca, Ivasiuc a fost arestat. Un securist, lt. maj. Gheorghe Enoiu, l-a batut pîna l-a trasnformat într-o rana vorbitoare. A spus tot ce facuse. Imediat au fost arestati Marcel Petrisor si colegul sau de camera Demostene Andronescu (trecut ulterior prin multe temnite, devenit istoric si un poet de mare sensibilitate), Mihai Grama, I.D. Sîrbu si Stefan Augustin Doinas. Primii patru trecusera deja prin puscarie si toti stiau despre manifestatia anticomunista. Erau elemente suficiente pentru un dosar de complot facut pe coltul mesei. Grama, care absolvise, în timpul razboiului, o scoala de ofiteri de elita în Germania, era banuit ca a venit cu ordine de peste granita pentru a lovi în guvernul comunist.

Dupa ei au fost arestati multi alti studenti, iar pe 4 noiembrie, Securitatea a ocupat Piata Universitatii. Manifestatia n-a mai avut loc.

"Ancheta a durat o luna si jumatate. Eram interogati numai noaptea. Batuti crunt, cu bîte de bambus împletit, care nu rupeau oasele, ci numai carnea, ori cu bastonul la talpi. Pîna la urma au smuls declaratiile pe care le voiau. Disperat, pentru ca nu mai suferea tortura, Grama chiar a declarat, inventînd, ca a vrut sa înfiinteze un partid, PUR – despre care nici el si nici nimeni altcineva nu stia ce va sa însemne, Partidul Umanist din România, Partidul Unitatii Române sau ce", zîmbeste amar Petrisor.

Într-o noapte, Petrisor a fost scos din celula, dus în afara Bucurestiului si legat cu lanturi de calea ferata. Securistii l-au amenintat ca va fi taiat de tren daca nu declara tot, adica tot ce ar fi vrut ei. N-a cedat si a fost ridicat de pe sine cu putin înainte de trecerea unui tren.

Între viata si moarte

În primavara anului 1957, lotul a fost judecat. Petrisor si Grama au fost condamnati la moarte, fiind considerati capii miscarii; Sîrbu la munca silnica pe viata, Andronescu la 25 de ani de temnita grea, iar Doinas a fost eliberat, la interventia unor prieteni sus-pusi.

Marcel Petrisor a masurat distanta dintre viata si moarte: 259.200 de minute. Vreme de sase luni, cît a durat recursul, fiecare minut de viata a însemnat un minut de suferinta, incertitudine, spaima dar si de speranta. În celula ca o groapa comuna, ticsita de cadavre vii, a învatat cu adevarat sa se roage. Niciodata nu-l mai simtise atît de prezent pe Hristos.

La recurs, pedepsele le-au fost comutate în închisoare pe viata. Pîna în 1964, cînd a fost gratiat, odata cu toti detinutii politici, a trecut prin mai multe puscarii de neagra faima.

Salvat de Gheorghe Calciu

Cel mai mult timp a fost întemnitat în Fortul 13 Jilava si la Aiud. De acolo are si cele mai pregnante amintiri. "La Jilava, am stat închis în celulele din asa-numita Casimca – dupa vorba unui gardian -, adica acolo de unde nu ieseai decît mort. 16 detinuti, cîte patru în celula, între care unul era bolnav infectios în ultima faza."

Petrisor a stat închis acolo ani în sir cu student medicinist Gheorghe Calciu, viitor preot, Iosif V. Iosif si cu muribundul lor, Costache Oprisan - fost sef pe tara al Fratiei de Cruce. Acestia fusesera implicati în procesul "reeducarii" - oribilul experiment comunist prin care comunistii au distrus o întreaga elita în formare la Pitesti. Regimul de detentie era unul de exterminare. Somnul era redus la 5 ore, în rest erau obligati sa vegheze asezati la marginea patului; de mîncare primeau de doua ori pe zi cîte o zeama murdara - dimineata botezata cafea, seara ciorba de varza - si o data arpacas, plus cîte 250 de grame de pîine sau 350 de grame de mamaliga; medicul nu-i vizita niciodata, medicamente nu primeau; nu aveau dreptul la scrisori sau pachete de acasa; în celula era frig si umezeala; la plimbare nu erau scosi; nimeni nu avea voie sa lucreze nimic în celula si evident nu aveau creion sau hîrtie de scris.

"Acolo, prin ‘59, am fost salvat de la moarte de catre Ghita Calciu. Aveam dizenterie sau ceva si muream încet. Ajunsesem la 40 de kilograme. La ideea lui Ghita, toti patru am facut greva foamei mai multe saptamîni, pîna cînd adminstratia ne-a trimis un doctor sa ne vada. Medicul închisorii fusese coleg de facultate cu Ghita si, într-un moment de neatentie al paznicilor, i-a dat doua pastile antibiotice. Ghita le-a tinut ascunse sub buza de jos la perchezitie si nu i le-au gasit. Mi-a facut clisma cu ele. Ghita si ceilalti mi-au dat apoi, timp de cîteva saptamîni, pîinea pe care o primeau zilnic, ca sa ma întremez", marturiseste Petrisor.

Ramas pe baricade

Dupa ce-a fost gratiat, Marcel Petrisor a reusit termine Filologia si a devenit profesor de franceza. A debutat editorial în 1971, cu volumul de proza scurta Serile în sat la Ocisor. Ulterior a publicat mai multe romane, impresii de calatorie, critica si estetica, traduceri din limbile franceza si rusa si a fost primit în Uniunea Scriitorilor. Dupa 1989, a publicat memorii din închisoare: Jilava. Fortul 13 si Secretul Fortului 13 si La capat de drum.

Înainte de ’89, Marcel Pestrisor nu a fost membru al nici unui partid, dar în ianuarie ‘90, în casa lui din Bucuresti a fost înfiintata Uniunea Democrat Crestina, primul partid al fostilor detinuti politici (destul de repede infiltrat cu securisti si deturnat). Cu UDC, Petrisor a fost membru al CPUN din care a demisionat dupa cîteva luni, amarît de viata politica. Tot în casa lui a avut primele întruniri Alianta Civica si s-a întemeiat Miscarea Pentru România, sub conducerea lui Marian Munteanu.

Astazi, Marcel Petrisor îsi refuza conditia de pensionar, ba punînd umarul la construirea unei biserici în satul sau natal, Ocisor – Hunedoara, ba ajutînd la formarea si afirmarea unei noi elite românesti. A condus Asociatia "Romfest XXI" (devenita "Rost") între anii 2002 - 2005, iar acum este seful Senatului organizatiei. A mizat mereu pe tineri, fara rezerve, chiar daca asteptarile i-au fost înselate deseori.

Arestat pentru Petre Tutea

La Aiud, în anii ’60, Marcel Petrisor l-a cunoscut pe Petre Tutea, cel care prin discursul sau l-a înmuiat pîna si pe temutul tortionar Gheorghe Craciun, directorul închisorii. "Craciun îl lasa uneori pe nea Petrache Tutea sa ne tina cîte o prelegere. Vorbea nea Petrache atît de mult si cu miez, atît de spumos si erudit, încît îl ascultam vrajiti si noi, si gardienii, chiar daca erau multi care nu întelegeau nimic".

S-au împrietenit, iar Petrisor i-a ramas discipol fidel pîna la mormînt.

Îsi aminteste amuzat cîta groaza provoca Tutea cu felul lui deschis de a vorbi în locuri publice. "Spunea adevarul cu glas tare, în Cismigiu, la restaurantul Uniunii Scriitorilor sau la Athenee Palace, unde ne adunam uneori în jurul sau. Cînd înjura regimul într-o frizerie, se golea imediat locul".

Din pricina relatiei sale cu Tutea, Petrisor a mai fost arestat de doua ori, în anul 1968 – cînd i s-a confiscat o prima versiune a cartii de memorii Fortul 13, scrisa în limba germana - si în primavara lui ’89. "În ’89, am stat o zi la Securitate. Ne-au ridicat pe toti cei care mergeam mai des la Tutea acasa. Au fost anchetati atunci si Marian Munteanu, viitor lider al studentilor, si alti cîtiva colegi ai lui". Au fost eliberati însa repede, pentru ca Securitatea a vazut ca nu sînt periculosi.

Marcel Petrisor, cu Marian Munteanu, i-au fost alaturi lui Tutea pîna cînd acesta a trecut la cele vesnice, în 1992. Ei s-au îngrijit si de înmormîntarea filosofului. "Era un decembrie cumplit, iar nea Petrache lasase cu limba de moarte sa-l îngropam la Boteni – Muscel, desi îi cumparasem mormînt la Blaj, cum ne ceruse initial. Dar la Boteni n-avea loc de veci. Pîna la urma s-a gasit o ruda care sa-i dea unul gata sapat si betonat. Era însa prea mic pentru nea Petrache, care avea un metru nouazeci si doi înaltime. Am fost siliti sa punem sicriul oblic, iar cînd sa asezam placa de beton deasupra s-a rasucit copîrseul înspre stînga. Asa l-am lasat, zicînd: nea Petrache, cu stînga ai început, pe stînga sfîrsesti (n.red - aluzie la orientarea lui politica din tinerete)", face haz de necaz Petrisor.

Claudiu Tarziu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!