Primejdia Mărturisirii

N. Steinhardt, Ioan Pintea, Primejdia Mărturisirii, Ed. Humanitas, Bucureşti 2006, 272 pp.

Apărută într-o nouă ediţie la Editura Humanitas, Primejdia Mărturisirii este o carte dialogată nu numai în prima parte a ei, cea care aparţine, după cum Ioan Pintea mărturiseşte, unui "timp al taifasului" (p. 17), ci chiar acolo unde frânturile de jurnal iau locul convorbirilor. Numai că în cea de-a doua parte a cărţii dialogul cu părintele Steinhardt se camuflează într-un dialog interior, care ne dezvăluie câteva momente esenţiale ale unui itinerariu spiritual al cărui luminător este monahul de la Rohia.

În paginile acestei cărţi autorul Jurnalului Fericirii apare în ipostaze inedite, dă dovadă de o disponibilitate nemăsurată faţă de orice subiect, se dovedeşte a fi un spirit prin excelenţă socratic. Răspunsurile lui, deşi uneori saturate de spirit ludic, ţin de cele mai multe ori de registrul grav, de vreme ce "Cultura este fundamental ludică [...]. Şi, în acelasi timp, fundamental serioasă" (p. 34).

Traducător şi critic literar, pregătit el însuşi altădată să alcătuiască fişe pentru un posibil roman, iubitor de muzică clasică şi comentator deloc neutru al istoriei de după Cel de-al Doilea Război Mondial, N. Steinhardt apare în toate aceste ipostaze, în fond cu neputinţă de disociat. Dacă ne vom întreba cum e cu putinţă ca toate acestea să ţină laolaltă într-un mod atât de natural, nu vom găsi un răspuns mai potrivit decât acela al unei desăvârşite aşezări a monahului înlăuntrul ortodoxiei.

Provocat de întrebările meşteşugit alese ale lui Ioan Pintea, N. Steinhardt evocă o mulţime de personaje care, ca la o chemare, se adună de pretutindeni, chiar dacă timpul a pus între ele decenii întregi. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Geo Bogza sau Nichita Stănescu, Ioan Alexandru şi Mircea Cărtărescu devin, pentru scurte răstimpuri personaje ale cărţii.

"Să vă spun, aşadar, ce simtea un oarecare auditor, un nedinainte sedus, nedinainte prevenit, auzindu-l pe Nae Ionescu [...]. Simţea ceva foarte ciudat şi foarte exaltant: că nimic nu este mai însemnat în lumea aceasta şi în viaţa oamenilor, chiar şi a celor mai de rând şi mai nesofisticaţi, decât năravul culturii." (p. 49) Admiraţia Părintelui (aşa cum Ioan Pintea îl numeşte) faţă de Nae Ionescu, trece cumva şi asupra celor din aceeaşi generaţie cu el, cei care, mărturiseşte el, au luat ceva din geniul marelui profesor: "Noica, în exilul interior de la Câmpulung nu l-a învăţat pe Alexandru Paleologu numai germana, greaca şi filosofia, ci şi dreptul (de nu şi datoria) de a-şi făuri un mod propriu de gândire." (p. 51) Deodată cu şirul personajelor interbelice despre care se spune aproape totul prin numai câteva cuvinte, prinde viaţă acel răstimp paradisiac al culturii române, perioada interbelică: "V-am mai spus că relaţiile în lumea intelectuală interbelică erau osebit de cordiale şi că supărările şi irascibilitatea aproape ca nu existau." (p. 54)

Prietenia dintre monahul de la Rohia şi filosoful C. Noica este una specială. Noica revine mereu în convorbirile celor doi, la un moment dat Steinhard mărturisind: "Noica a jucat în viaţa mea un rol tot atât de important ca şi părinţii mei." (p. 87) În acelaşi loc aflăm că prezenţa lui Steinhard la Rohia tot lui Noica i se datorează. Întors dintr-o vizită la "micuţul locaş", acesta i-a mărturisit bunului său prieten că a găsit locul ce i se potriveşte, vorbind apoi cu scriitorul I. Chimet să-l ia cu dânsul până acolo.

N. Steinhardt nu este numai un evreu convertit la creştinism, ci este în egală măsură un evreu convertit la cultura română, de care doreşte să aparţină şi în al cărei destin crede cu toată însufleţirea: "Eu am mare încredere în cultura română şi cred că cultura română stă deocamdată prea retrasă, şi toate latenţele astea ale poporului român nu se pot manifesta deocamdată." (p. 153) Poate că nimic nu dă seama mai bine de felul total în care monahul aderă la cultura română decât cuvintele tulburătoare pe care le rosteşte despre Eminescu: "Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricât de nevolnic şi nedreptăţit este"(pp. 33,34).

A doua parte a cărţii, Jurnal cu şi despre N. Steinhardt, rememorează nenumărate clipe petrecute în prezenţa (nu întotdeauna fizică) a Părintelui. Mănăstirea de la Rohia apare ca un loc tainic, desprins de lume, unde bucuria lecturii unor cărţi interzise este dublată de căldura lemnelor trosnind în sobă. Frigul, element de disoluţie, duşmanul suprem al Părintelui, care în timpul iernii cerea mereu noi şi noi rezerve de lemn, era lăsat afară.

Aici este locul în care Ioan Pintea evocă, de-a lungul câtorva pagini, episodul în care Părintele Nicolae, fără nici un motiv, îi cere să vină neîntârziat la mănăstire împreună cu întreaga familie. Avea să-i mărturisească atunci că nu mai are decât puţine zile de trăit. Îi lăsa în grijă "ucenicului" său toate manuscrisele. La numai câteva zile după această vizită, Părintelui Nicolae i se citea cu voce tare, pe patul spitalului, la cererea lui, Rugăciunea pe patul de moarte.

Cartea de faţă este mărturia întâlnirii sporitoare între Părintele Nicolae şi mai tânărul Ioan Pintea. Părintele i-a mărturisit că această întâlnire i-a luminat ultimii ani ai vieţii. Cel din urmă spune că întâlnirea avea să-i schimbe întreaga viaţă. De fapt, ca întotdeauna, într-o astfel de ocazie nu se poate şti "cine dă şi cine primeşte".

Paul-Gabriel Sandu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!