De ce nu-l pot ajuta creştinii pe Emil Moise?

În nici un tratat de teoria cunoaşterii din bocceluţa acestor veacuri nu vom găsi explicată legătura tainică dintre o palmă primită şi înţelegerea rostului nostru. Cum deosebim între o palmă dată cu răutate de aproapele spre a ne doborî şi una dată spre trezirea noastră din amorţeală? Dacă am primit-o, nu a îngăduit-o Dumnezeu – cum spunem şi credem noi, creştinii? Şi dacă a îngăduit-o, cu ce scop? Aş vrea să pun în aceşti termeni o scurtă discuţie despre problema scoaterii icoanelor din şcoli şi despre cazul Emil Moise.

Problema scoaterii icoanelor din şcoli. De ceva vreme s-a petrecut un lucru uluitor: icoanele din şcolile româneşti au început a fi sesizate. Unii s-au bucurat văzându-le acolo, simţind ori presimţind ceva tainic şi minunat în legătură cu ele, alţii le-au văzut doar cu coada ochiului, iar alţii – filosofând – s-au întrebat probabil: oare ce se câştigă prin absenţă? Se înţelege, prin absenţa icoanelor. În cele din urmă ne aflăm într-o situaţie specific filosofică.

Daţi-mi voie, ca unul ce am trecut odinioară prin astfel de şcoli, să spun şi eu ce cred. Aşa e la unii filosofi: fiecare spune ce crede şi nimeni nu crede definitiv în ceea ce spune. Din punct de vedere filosofic, tot ceea ce există este: 1. discutabil şi 2. trecător. Primul aspect este în sine foarte discutabil şi nu insist aici din lipsă de spaţiu. Prin "trecător", "filosofii" înţeleg că ceva dacă are început, are şi sfârşit. Cum Dumnezeu este veşnic, filosofii s-au lăsat păgubaşi în privinţa Lui. Ei s-au specializat însă, de la Socrate până azi, în "cunoaşterea omului". Nu mai insist în a spune că în ciuda unui efort de peste două mii de ani toate filosofiile nu au putut oferi un răspuns coerent la întrebarea "Ce este omul?". Milioane de cărţi, ipoteze, cercetări şi iluzii. Ce taină este acest om? Ce mister? Cum cugetă filosoful, cum o întoarce din tastatură, tot nu scapă de aceste cuvinte ce cutremură filosofia de la Pascal încoace.

Cugetaţi la o istorie a încercărilor de definire a omului în filosofie, în cultură! Ce veţi găsi e acest lucru întotdeauna: pe om, pentru a-l înţelege, trebuie să îl legi de cineva, de ceva. Omul este şi trăieşte prins şi cuprins într-o lume uriaşă faţă de puterea lui de înţelegere. Ca să încerci "o definiţie" a lui trebuie să îl pui alături de cineva. Trebuie, aşadar, să îl cunoşti aşa cum este el. Faptul l-a remarcat cel mai bine Aristotel şi l-a exprimat prin al său concept de "fiinţă socială" (zoon politikon). Şi fie "îl legi" de Dumnezeu, ghilimelele exprimând faptul că ţi se descoperă această aflare a omului, fie de semenii lui, fie de animale, fie de lumea minerală, fie mai nou, de cea virtuală. Fără îndoială, pentru filosof apropierea de Dumnezeu (ca să nu mai vorbim de legarea de El) este o contradicţie în termeni. Cum să te poţi apropia de Acesta care nu deţine un loc în spaţiu, El fiind pretutindenea? Tocmai spre a preveni astfel de întâmpinări, şi din alte motive pe care filosoful nu le poate accepta, S-a întrupat Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dacă S-a întrupat, nu a mai putut fi neîntâlnit de către oameni. Şi aşa a şi fost. Câte mărturii nu avem de la cei care L-au avut pe Iisus printre ei? Problema a apărut odată cu întrebarea: Cine era El? Era Mesia? Era Fiul lui Dumnezeu, ipostas al Treimii? Vedeţi, cu puţină credinţă (dar, vai, ce înseamnă să ai puţină credinţă!), ar fi fost inexistente toate disputele "intelectualiste" din jurul Lui. Toate ereziile s-ar fi stins din faşă şi tot ce a izvorât din ele. Mă refer, în cazul de faţă, la iconoclasm. Să avem curajul să privim lucrurile în faţă. Iconodulii au învins, dar nu au convins. A venit Hristos în persoană să propovăduiască nevoia sfinţirii omului prin iubire şi lumea nu L-a crezut, nu L-a cunoscut, nu L-a primit decât după marea Sa jertfă. Prezenţa icoanelor care-L înfăţişează pe El spune şi respune această dramatică poveste: atât de răsucit e omul încât pentru salvarea lui e nevoie de-a pururea de jertfă dumnezeiască. Poţi tu, filosofule, să îţi dai viaţa ta, tot timpul tău spre a salva lumea? Poţi spune tu: "Eu sunt lumina lumii"? Dacă nu poţi, lasă-mă pe mine, uitucul, să îmi pot aminti de toate acestea privind icoanele creştine! Tu vorbeşti prin congrese despre "uitarea fiinţei", dar nu cercetezi dacă nu cumva chiar tu însuţi te-ai abandonat uitării a toate. Tu vrei ca eu să nu mai port recunoştinţă Mântuitorului meu, să Îl uit, aşa cum îi uităm pe conductorii noştri lumeşti. Tu vrei să te cred că eşti în stare, pornind de la bibliotecile tale, să îmi spui cine sunt şi ce rost am eu în această lume. Dacă o faci din dragoste pentru mine, sunt gata să te ascult. Dacă nu şi dacă poţi crede că eu îţi vorbesc cu dragoste, atunci ascultă-mă tu!

Cazul Emil Moise. Domnul Emil Moise nu mă cunoaşte. Dar eu îl cunosc destul de bine. Eu sunt Emil Moise şi, pentru că e aşa, îngăduiţi-mi să vă spun câteva cuvinte. Oameni buni, eu nu ştiu cine sunt, de unde vin şi încotro mă îndrept. Am crezut că filosofiile îmi pot răspunde la aceste întrebări, dar nu au reuşit. Acum nu am linişte şi am nevoie de ajutor. Unii spun că Dumnezeu poate fi găsit în Biserică. Dar eu nu merg la Biserică, nu postesc, nu mă rog, pentru că nu ştiu cum se face. Uneori mă minunez când o privesc pe fiica mea care se roagă. Aş vrea să ştiu ce se petrece în fiinţa ei. Cu cine vorbeşte ea? Oare cu acele fiinţe zugrăvite pe icoanele creştinilor? Cum pot oare afla? Cei care se numesc creştinii tăi, Doamne, în loc să îmi răspundă cu dragoste şi cu jertfă precum i-a învăţat Tu, s-au năpustit asupra mea. Nici unul nu a venit să mă aline. Nici unul nu-mi cunoaşte chinul lăuntric. Cum nu găsesc vreun om gata să mă îndrume la Tine, am decis să Te provoc direct. Oare cei care Ţi s-au împotrivit nu Te-au cunoscut în toată măreţia şi puterea Ta? Eu sunt Emil Moise, Doamne. Mă ştii! Creştinii tăi nu mă pot ajuta. Ei sunt încremeniţi în formalismul lor. Spun că Tu eşti iubire şi că Ţie ţi se închină, dar ei nu mă pot iubi. Dacă m-ar iubi careva dintre ei, şi-ar da viaţa pentru mine, m-ar vedea că sunt oiţa rătăcită, Te-ar ruga pentru întoarcerea mea. Dar ei nu fac aşa. De aceea, Tu, Doamne, ai îngăduit ca prin mine să îi retrezeşti pe ei. Astăzi mi-ai îngăduit să încerc a-i lăsa fără icoane. La ce le trebuie icoanele în şcoli dacă ei nu se închină din inimă, dacă profesorii Tăi au uitat să Te mărturisească, transformându-se în mari învăţători ai poporului. Oare şi cei care mi-au ripostat Ţi se roagă cu adevărat? Sunt încredinţaţi de sfinţenia Ta, de prezenţa Ta, de iubirea Ta? Vei vedea. Acum îi cercetezi cu icoanele aşa cum ai făcut-o şi în secolul al VIII-lea pentru necredinţa lor. Ziua de mâine cu toate încercările ei e a Ta.

Daniel-Petru Mazilu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!