Imitatio Mariae?[1]

În preajma Crăciunului anului 2007, dl. Horia Roman Patapievici i-a avut ca invitaţi la emisiunea "Înapoi la argument", de pe TVR Cultural, pe doi intelectuali români creştini, pe dl. Bogdan Tătaru Cazaban (ortodox) şi pe dna. Tereza Brînduşa Palade (catolică). Emisiunea, a cărei temă a fost Fecioara Maria, a reuşit să transmită vestea bună că raţiunea şi credinţa sînt perfect compatibile; ba chiar, a precizat salutar dl. Cazaban, raţiunea nu poate funcţiona normal decît în măsura în care este o raţiune creştinată.

În dialogul dintre participanţi au fost făcute însă unele afirmaţii care, neînţelese corect, riscă să-i neliniştească pe teologi şi să-i dezorienteze pe cei insuficient catehizaţi. Vreau, prin urmare, să atrag atenţia la o perspectivă asupra Fecioarei Maria care, deşi pare a fi împărtăşită de cei trei, este diferită de perspectiva hristologică proprie Bisericii, adică de singura perspectivă corectă pe care o putem avea asupra Mariei.

Astfel, întrebarea din debutul emisiunii: "Cine este teologic vorbind Fecioara Maria?" primeşte la un moment dat următorul răspuns: "Maria este modelul umanităţii răscumpărate; ca atare, ea reprezintă raportul arhetipal al relaţiei omului cu Dumnezeu". Plecînd de la această premisă, concluzia din finalul emisiunii este inevitabilă: "pentru om, cel mai bun model al prezenţei lui în lume este modelul marianic," ceea ce înseamnă că "a acţiona după modelul Mariei înseamnă a fi pe deplin uman".

Aş vrea să spun mai întîi că titlul prin care Maria este numită Theotokos, "Maică (sau Născătoare) de Dumnezeu", nu  a urmărit indicarea unui merit special al Mariei, ci că el reprezintă o definiţie pur hristologică; prin această formulare se preciza, pe de o parte, că cel născut din Maria nu poate fi decît Dumnezeu (de vreme ce în Iisus Hristos nu există un ipostas uman), iar pe de alta se sublinia totodată unirea ipostatică în Hristos a dumnezeirii şi a omenităţii (cf. John Meyendorf, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1997, p. 168 şi idem, Teologia bizantină, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1996, p. 222) . Altfel spus, Fiul lui Dumnezeu s-a născut cu adevărat ca om dintr-o fiinţă umană şi, ca atare, nu este doar Dumnezeu adevărat cum o arată primul punct, ci şi om adevărat. Sensul acestei definiţii trebuie văzut în contextul ereziilor hristologice din secolele 4-5, şi în special al nestorianismului. În încercarea de a înţelege raţional Întruparea, nestorianismul susţinea că în Iisus Hristos există două persoane separate între ele, cea divină şi cea umană şi că Fecioara Maria este cel mult "Născătoare de Hristos" şi nu "de Dumnezeu". Nestorianismul a fost condamnat pe bună dreptate ca erezie, fiindcă atîta vreme cît omul şi Dumnezeu rămîneau separaţi, mîntuirea, adică aducerea omului în Dumnezeu, continuă să fie un ideal de neatins.

Aşadar, departe de a sublinia un merit al Mariei şi, deci, o justificare a cultului ei, titlul de "Maică a lui Dumnezeu" reprezintă o etapă necesară în vederea afirmării dogmei hristologice de la Calcedon din 451, prin care se mărturiseşte credinţa "în două naturi care se unesc într-o singură persoană." Dogma de la Calcedon, desăvîrşită două secole mai tîrziu de Sf. Maxim Mărturisitorul, oferă temeiul teologic al învăţăturii creştine despre îndumnezeire. Prin urmare, spre deosebire de afirmaţia Terezei Palade (afirmaţie făcută în acord cu punctul III, paragraful 6 din articolul 9 al Catehismului Bisericii Catolice, articol care defineşte locul şi rolul Mariei în Biserică potrivit înţelegerii catolice), Maria nu poate fi un "model eshatologic", în primul rînd fiindcă ea este mai degrabă un model liturgic, euharistic: în esenţă, maternitatea slăvită a Mariei ne spune, prin analogie, că omul trebuie să-l incorporeze pe Hristos, sau, mai corect spus, să se incorporeze în trupul lui Hristos care este Biserica. Această asimilare a lui Dumnezeu şi în Dumnezeu are loc în mod obişnuit prin cei doi timpi ai Botezului şi Împărtăşaniei: aşa se explică de ce, în teologia ortodoxă, Maria este o prefigurare a Bisericii, spre deosebire de cultul mariologic deviant, specific catolicismului, unde acest traseu este parcurs în sens invers, Maria preluînd atributele Bisericii. În condiţiile în care Maria nu mai este în Biserică, ci Biserica în Maria, este firesc ca Maria să fie prezentată ca un model eshatologic, cel spre care Biserica trebuie să tindă: dna Tereza Palade nu întîrzie de altfel să extragă consecinţele logice ultime ale acestei convingeri: "destinul omului e de a fi glorificat ca şi Maria". Cel puţin în tradiţia teologică a creştinismului răsăritean, însă, destinul omului este diferit: "omul atinge scopul suprem pentru care a fost creat prin îndumnezeire. Acest scop – deja realizat în Hristos printr-un act unilateral al dragostei lui Dumnezeu – reprezintă atît sensul istoriei omeneşti, cît şi o judecată liberă a omului." (John Meyendorff , Teologia bizantină, p. 220). Acesta ar fi al doilea şi principalul motiv pentru care Maria nu poate fi un model în sine, şi în nici un caz un "arhetip al relaţiei omului cu Dumnezeu". Maria poate fi un model doar în sens tipologic, în măsura în care, primindu-l pe Dumnezeu în sine, ea repetă modelul arătat nouă în Iisus Hristos. În realitate, destinul omului e de a fi ca Hristos, e de a fi în Hristos – e de a fi Hristos. Cum spuneau cei din vechime, "christianus alter Christus". Iar temeiul îndumnezeirii "se găseşte în unirea ipostatică a naturii divine şi a celei umane în Hristos" (Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sf. Maxim Mărturisitorul, Editura Sophia, 2005, p. 472). Noi nu participăm la Hristos devenind fii ai Mariei, ci devenim fii ai Mariei în măsura în care l-am încorporat pe Hristos. Iar această asimilare a Cuvîntului are loc mai ales prin Tainele Bisericii, prin viaţa sacramentală. Ceea ce înseamnă că împlinirea destinului omului începe încă de aici, în viaţa practică (ibid., p. 474).  (Diferenţele dintre catolici şi ortodocşi asupra naturii îndumnezeirii, a posibilităţii şi a limitelor vederii lui Dumnezeu sînt ireconciliabile şi nu voi intra aici în amănunte).

Însă participanţii la emisiune nu au ajuns la aceste concluzii decît după ce, afirmînd învăţătura Bisericii cu privire la rolul şi demnitatea Mariei, au încercat să răspundă dorinţei dlui Patapievici de a înţelege paradoxul unei fiinţe, precum Maria, care îşi naşte Făcătorul. Tereza Palade a evocat, prin urmare, logica biblică în cadrul căreia acest paradox poate fi înţeles, amintind, pe de o parte, de tema mariologică a Noii Eve, iar pe de alta, de precedentele Sarei, Anei şi Elisabetei. Din păcate, logica biblică nu a fost dusă pînă la capăt: căci paralela la Noua Evă ţine doar în măsura în care este însoţită de imaginea Noului Adam. Cum spune Sf. Ap. Pavel "Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia." (1 Corinteni 15, 20). Faptul că "nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat" (1 Corinteni 11, 9), complică oarecum paradoxul Mariei: căci născîndu-l pe Hristos, Maria nu-l naşte doar pe Făcătorul ei ci, în acelaşi timp, şi pe Acela care o va renaşte pe ea. Maria naşte pentru a fi (re)născută de Viaţa care, de la Întrupare încoace, ţîşneşte dinlăuntrul firii omeneşti. (În teologia ortodoxă se afirmă că Maica Domnului este lipsită de păcate personale; teologia romano-catolică consideră în schimb că Maria este lipsită şi de păcatul strămoşesc, nu doar de cel personal).

Mai mult, Hristos nu se naşte din Maria asemenea oricărui om obişnuit, adică în urma concepţiei dintre bărbat şi femeie. Cu alte cuvinte, paradoxul menţionat de dl. Patapievici este cumva parţial, fiindcă o dată cu Iisus Hristos nu apare un individ uman nou, ci o fiinţă care are trup şi suflet omenesc dar care, ca persoană (ipostas este termenul teologic), este Fiul veşnic al Tatălui: "ipostasul lui Hristos a pre-existat în dumnezeirea Sa, dar a dobîndit omenitate prin Sfînta Fecioară Maria" (J. Meyendorff, Teologia bizantină, pp. 206-207). Iar acest lucru este posibil tocmai pentru că omul este făcut după chipul Fiului (ibid., pp. 207-221).

"Înţeleg," declara senin dl. Patapievici: "dacă sufletul meu este în acelaşi raport în care este Maria faţă de Cuvînt, pot înţelege misterul Mariei, al creaturii care-l naşte pe Creator." Nicidecum: misterul Întrupării şi al faptului că o fiinţă umană, precum Maria, poate da naştere lui Dumnezeu, nu se explică prin meritele incontestabile ale Mariei în primul rînd, ci prin această corespondenţă ontologică prealabilă dintre om şi Dumnezeu; îndumnezeirea însăşi va putea fi apoi explicată plecîndu-se de la faptul că Iisus Hristos este în acelaşi timp de-o-fiinţă cu noi şi de-o-fiinţă cu Tatăl.

Nu pot să nu observ că, de data aceasta, titlul emisiunii îşi merită numele: argumentul stă într-adevăr înapoia dogmei. Iar dogma e limpede: nu putem fi uniţi cu Hristos unindu-ne cu Maria, dar putem fi uniţi cu Maria şi între noi doar în măsura în care ne unim cu Hristos. Viaţa în Hristos începe prin taina Botezului, adică prin moartea noastră. Nu noi îi dăm naştere lui Hristos, ci Hristos este cel care ne naşte pe noi. Maria este un exemplu pentru noi şi o cale de urmat în acelaşi fel în care sînt exemple şi căi de urmat apostolii şi sfinţii, adică în virtutea ascultării necondiţionate de Fiul lui Dumnezeu. După cum ne spune chiar El: "Cine este mama Mea şi cine sînt fraţii Mei? Şi, întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă." (Matei 12, 48-50) 

Nici nu-i de mirare că, înşelaţi de premise false, cei prezenţi au sfîrşit prin a recomanda "urmarea Mariei" în locul acelei "urmări a lui Hristos" pe care Biserica a propovăduit-o dintotdeauna.  

Gheorghe Fedorovici

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!