Un portret al Maicii Mihaela*

Ea întrupa linia rigidă, cu eleganţă şi fineţe. Dacă ar fi fost bărbat, avea stofă de cardinal care ar fi făcut istorie. Am avut multe întâlniri, multe conversaţii, multe ciocniri cu maica Micaela. N-a fost niciodată ceartă. Dar cred că nu ne-am înţeles niciodată. Rigiditatea ei mă înfiora. Am admirat-o în septembrie 1954, în preajma împăcării generale. Venise în Bucureşti după cumpărături pentru mânăstire. Avea bagaje grele. Mi-a telefonat dimineaţa, comunicându-mi ora plecării la miezul nopţii. A venit întovărăşită de o colegă laică de universitate. Purta rasa călugărească cu distincţia d'une vraie grande dame. Se descurca uşor şi cu graţie printre hamali, ştia să poruncească. A apucat şi dânsa câteva plase grele, cu o mână aparent firavă, oţel în mănuşă de catifea. I le-am luat eu cu insistenţă sporită, fiindcă dorea să şi le care singură. Nu i-am dat voie să pună mâna pe nici un bagaj. La intrarea trenului în gară, şi-a concediat amica şi am rămas singuri într-un compartiment de clasa a II-a. I-am aranjat bagajele. Am aprins o ţigară şi am stat la taifas asupra situaţiei. Nu crezuse în împăcare. O biruisem cu faptele tranzacţiei, cu teoria mea compromiţătoare asupra geniului specific românesc al compromisului.

Mi se şoptise că Micaela Iordache, studentă, şi-a pierdut logodnicul, om politic, ucis în lagărele călinesciene ale regelui Carol II.. Ochii ei pluteau în reverie. I-am presimţit gândurile şi momentul de slăbiciune, călcâiul lui Achile într-o armură medievală? Poate m-am înşelat. M-am ferit să fac vreo aluzie. Călugăriţa îmi impunea prin distincţie, rezervă, osârdie, jertfă, inteligenţă, dialectică. Am găsit-o într-o dimineaţă, la cai, înhămându-i, după ce toată noaptea bătuse la maşină motivele mele de recurs pentru călugării Sihaştri, care trebuiau depuse neapărat în acea zi la tribunalul regional Bârlad. Făcuse minimum de greşeli într-o terminologie de strictă specialitate juridică. Era neobosită, mereu trează, densă ca platina, întotdeauna îmi evoca platina. Măicuţa Veronica semăna cu o magnolie, uneori cu umilă, gingaşă şi campestră zambilă roz. Tiberiada îmi amintea de busuioc. Teodosia era un crin solitar alb de bibliotecă. Eupraxia – ca o lalea de un roşu violet, aproape negru, cu ochii ei negri, mari, migdalaţi, într-o faţă de o expresivă şi splendidă frumuseţe.

Micaela n-avea nimic floral sau vegetal în ea. N-o puteam asemăna decât cu platina.Dacă nu găseam corespondenţă la lumea vegetală, pe care o iubesc atâta, căutam corespondenţă în lumea animalică. Nu seamănă atâţia oameni cu porcii ? Alţii cu boii ? ... N-am un prieten ca un viezure ? N-am o amică exact ca o veveriţă? ...Multe călugăriţe din Grădina Maicii Domnului îmi păreau mioare. Pe maica Micaela Iordache n-o puteam reduce la planul animalic. Era ireductibilă la animalitate. Îmi evoca metalul dens şi nobil al platinei. Era aproape inumană. Sau era supraumană? Depăşise prin jertfă, disciplină şi voinţă stadiul omului ? Am studiat-o cu atenţie, cu luciditate crudă şi aproape fără pic de simpatie. Cred că lipsa de simpatie era reciprocă. Formele noastre convenţionale au fost desăvârşite. Afecţiunea aparentă n-avea fisuri. Simţeam mefianţa ei, bazată pe trecutul meu, exact la antipodul ei, pe gusturi şi gânduri absolut disparate. Acum ne întâlneam, în treabă şi comuniune, pe două înalte platouri: 1) pe platoul Mănăstirii Dealului, unde eu fusesem elev timp de 7 ani, iar aceiaşi profesori care m-au educat pe mine au educat-o şi pe ea în timpul universităţii (Nae Ionescu, Gh. Zapan, colonel Virgil Bădulescu, Dr. Amedeu Mârza, Petre Lazăr-Constantin, acea echipă omogenă şi prestigioasă de pedagogi, despre care vorbisem de câteva ori); 2) pe platoul Mănăstirii Vladimireşti-Sihastru, unde ea oficia ca substareţă şi ambasadrice (recepţiile cu personalităţi de marcă), iar eu ca un călugăr alb, arhiepiscop judiciar, plasat ca musafirul nr.l la protocolul, ritualul şi hieratismul vladimirescian.

Am surprins-o de multe ori fără platoşă de ambasadrice şi grande dame. Marina îi spunea, nu degeaba, spiriduşul Vladimireştiului!...

Petre Pandrea

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!