Suferinţele Maicii Mihaela*

Cruciaţii secolului XX nu se luptă cu păgânii pentru cucerirea Locurilor Sfinte. Duşmanul lor este o boală satanică, născută într-un creier bolnav, experimentată de un popor obidit şi incult, sub conducerea unor criminali ambiţioşi. Numele popular al acestei boli este "Bolşevism". Cel ştiinţific este "Materialism Dialectic". Această boală s-a întins pe aproape întreaga planetă şi vrea să "fericească pe oameni" şi să ucidă pe Dumnezeu.

Mijloacele de luptă ale Cruciaţilor contra comunismului sunt reduse, vorbesc de cele pământeşti, căci cele spirituale sunt imense: "Cu noi este Dumnezeu, / Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi".

Dragostea şi credinţa sunt arme puternice împotriva întunericului: ce dragoste poate fi mai mare decât cea care merge până la "martiraj", până la a-ţi da viaţa pentru El? El fiind Iisus Crucificatul, Fiul lui Dumnezeu, care a ridicat păcatul lumii, ne-a învăţat dragostea şi sacrificiul, ne-a scos din starea de păgâni violenţi, s-a dat pe sine morţii ca să ne învie odată cu El.

Întâlnindu-se cu Satana, hotărît să lupte cu el, secolul XX a dat martiri.

Acum 500 de ani Biserica Romano-Catolică a creat o întreagă legislaţie pentru a canoniza martirii. Nu poţi fi canonizat sfânt dacă mori pentru cruce şi nu faci minuni în timpul vieţii sau după moarte; dar martir este cel ce are parte de o moarte violentă pentru Dumnezeu şi credinţa în El. Nouă, ortodocşilor, ni se pare oarecum ciudată această judecată după moarte, în care este prevăzut un tribunal şi un avocat al diavolului!

Gândirea ortodoxă, tradiţia, dragostea şi toleranţa ortodoxă îşi recunoaşte martirii fără canonizare.

Terorismul de stat

În anul 1923, cinci români închişi în închisoarea Văcăreşti, pentru crime de care vor fi găsiţi nevinovaţi, rugându-se la altarul mănăstirii, azi dărâmată, descoperă icoana Arhanghelului Mihail şi se pun sub scutul arhistrategului cerului, în slujba dragostei de neam şi a credinţei în Dumnezeu. De aici "Legiunea Arhanghelul Mihail" porneşte să cucerească sufletele românilor. Duşmani, detractori şi interpretatori mincinoşi a avut mulţi.

Mulţi români, înţelegând misiunea lor profetică şi văzând mersul vremurilor, li s-au alăturat; dar vor veni timpuri când vor juca rolul prigoniţilor din catacombe şi a victimelor din circ.

Primii martiri au fost cei doi legionari căzuţi în Spania creştină şi naţionalistă. Sunt cincizeci de ani de atunci, Ion Moţa şi Vasile Marin au murit lângă Madrid, pe frontul de la Majadahonda.

"Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Christos". Aceasta a fost motivul luptei lor. Ştiau pentru şi contra cui se luptă; duşmanul era acelaşi, cel de azi – care căuta peste tot în lume o fisură prin care să se strecoare. Dacă ar fi câştigat războiul spaniol, în celălalt capăt al continentului, Europa ar fi căzut cu un minut mai devreme în ghearele obscurantismului.

După moartea şi înhumarea lor, scaunul satanei se clatină în Ţara Românească. Au sărit de peste tot ajutoare pentru Luciferul Regal, ca să nimicească elita tânără, care se înalţa din popor şi din Biserică.

În vremea aceea, sosea la Mănăstirea Suzana, în munţi, pe Valea Teleajenului, o feţişoară de 22 ani cu ochii verzi şi două codiţe împletite pe urechi şi legate cu o sfoară la spate. Se numea Marieta Iordache. Venea din beciul Jandarmeriei cu încă trei fete membre ale Mişcării Legionare (după dizolvarea Legiunii Arhanghelul Mihail). La mănăstire s-au întâlnit pe cerdacul arhondaricului cu cinci doamne – soţii de legionari. Toţi aceşti deţinuţi politic nu erau vinovaţi de acte subversive, erau pur şi simplu ostateci ai Coroanei şi ai Siguranţei Statului, ostateci tot atât de expuşi ca şi ostatecii Ezbollahului. Teroriştii pot fi camuflaţi pe un tron regal, la fel ca printre integriştii musulmani.

Fetiţa cu codiţe şi ochi verzi se trăgea din Moldova, din Nicoreşti, unde familia ei întreagă îşi pusese încrederea în "Căpitan". În el vedeau "omul destinului" care avea să curăţe ţara de afacerişti veroşi, atei, fără scrupule.

Toată elita neamului era în închisori preventive, în vara anului 1938, aşteptând judecată care avea să dea satisfacţie marelui istoric N. Iorga. Onoarea nu-i fusese pătată de propriile-i fapte (colaborarea cu camarila regală), ci de o scrisoare publică a "Căpitanului", Corneliu Zelea Codreanu, care-i amintea că cel puţin "el" era român.

În unul din cele mai frumoase locuri din Carpaţi, Mănăstirea Suzana, fusese aleasă ca lagăr pentru femei.

Fetele venite din beciurile jandarmeriei nu se puteau ţine în picioare, căci fuseseră bătute la tălpi; erau bolnave de râie câştigată de la ţigăncile hoaţe cu care stătuseră în promiscuitatea închisorii, dar aveau un moral minunat intreţinut de cea mai mică, mai fragilă şi mai tânără dintre ele. După ce s-au vindecat, au sesizat paza sub care fuseseră puse cu interdicţia de a păşi pragul arhondaricului şi de a se închina în biserică. S-au gândit că bărbaţii suferă mai mult, s-au rugat.

Noapte de noapte, Marieta stătea în genunchi şi se ruga Maicii Domnului să-i arate calea spre curăţenie sufletească şi trupească, spre binele ţării sale şi spre dragostea lui Iisus. Terminase Facultatea de Educaţie Fizică. Rămâneaţi înmărmurit la spectacolul pe care îl dădea o copiliţă sortită să înveţe gimnastica pe copii; îşi schimba chemarea şi dădea lecţii de curaj, de înfrânare şi de răbdare unor doamne mult mai vârstnice ca ea.

După aceea, stăpânirea s-a asigurat de neutralizarea "marelui criminal Codreanu". Pus în întunericul Jilavei, deocamdată pentru şase luni, care trebuiau să spele ruşinea de pe obrazul marelui istoric Iorga, s-a hotărât eliberarea doamnelor din lagărul de la Suzana. Soţii lor erau şi rămâneau ostateci necondamnaţi în închisoarea Jilava.

Astfel "fetele" au rămas singurele deţinute politic. Li s-au bătut în cuie obloanele, li s-au văruit pereţii pictaţi cu Arhangheli de Zizi Ghenea, li s-a înăsprit regimul.

Doamnele s-au întors acasă unde au găsit alte griji, alte frici, alte nesiguranţe pentru viaţa soţilor lor. Au aflat de existenţa lagărelor de la Miercurea Ciuc şi Vaslui, au aflat că întreaga elită de minte şi suflet era în închisoare, că cei care se ascundeau erau ucişi fără somaţie la colţuri de străzi.

Oare ce visa să facă Regele cu aceşti miei puşi la o parte pentru jertfelnic? Cine putea prevede că numai peste câteva luni conducătorul Mişcării Legionare va fi strangulat? Lucrurile se petreceau în "Orient". Occidentul nu era interesat. Cine putea să prevadă că doamnele, foste ostatece la Suzana, vor fi văduve, soţii lor fiind împuşcati la zid: ostateci?

Căile Domnului sunt nepătrunse, dar se întrevedea din 1938 lupta pentru putere, care avea să izbucnească în 1939: al doilea război mondial.

Evadarea

În ziua de 15 august 1938, hramul Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea Suzana, s-a putut vedea o umbră strecurându-se spre casa maicii Filomela. Umbra ţinea în mână o nucă. În nucă era planul de evadare al fetelor legionare din lagăr, cu informaţii despre geografia regiunii care trebuia străbătută şi cu parola contactului care era un cântecel moldovenesc: "Trandafir de pe cetate, trandafir!" Evadarea din Suzana a fost poate ultimul lui capitol, după aceea neurmând decât bocet şi îngropăciune…

Nu, nu sunt lipsite de seriozitate aceste amintiri cu parfum de joacă, de naivitate, de copilărie.

"Lasaţi copiii să vină la mine". Iisus ştia că în sufletul lor stă cuibărită dragostea.

Nuca a ajuns la destinaţie! Marieta a coborât prima, pe cearşaf.

Zgomotul a trezit garda şi celetalte fete n-au mai putut coborî, dar Marieta se pierduse în pădure. N-au mai gasit-o, nici ea nu şi-a întâlnit "Trandafirul de pe cetate" şi a pornit cu paşi mărunţi prin pădure, orientându-se după stele. După cinci zile a apărut la Braşov. Mai departe, nu mai putea merge, nu mâncase nimic şi băuse apă de ploaie. La o cercetare mai atentă s-a descoperit că sărind de la înălţimea la care se terminase cearşaful îsi fracturase coloana vertebrală. Două luni de gips, timp în care toată Siguranţa o căuta. Neputând povesti evadarea de la Suzana, prea rocambolescă pentru a nu stârni hohote de râs, prefectura de Prahova a eliberat deţinutele din lagăr, trecând-o şi pe cea evadată ca fiind eliberată. Dar nu terminaseră socotelile cu ea, voiau să se răzbune. În timp ce mulţime de agenţi se căznea s-o găsească, Marieta era în Dealul Cotrocenilor, la părinţii lui Vasile Marin. În corset gipsat, purta pe cap saci plini cu nisip, povestea aventuri ca să însenineze o casă cernită şi noaptea stătea în genunchi şi se ruga pentru păcatele tuturor. Cu o zi înainte de ziua sorocită scoaterii ghipsului, Marieta a vrut să plece şi nimic n-a făcut-o să-şi amâne decizia. În aceeaşi noapte, cu o desfăşurare de forţe nepotrivită prinderii unui fugar atât de mărunţel, Siguranta Statului a căutat-o în Dealul Cotrocenilor, ca urmare a unui denunţ, dar nu a mai gasit-o. "Motănelul" dispăruse ca şi cum n-ar fi fost. "Motănel", vorbă de răsfăţ, devenise nume de cod.

După asasinarea elitei legionare

Ca în locul stelelor ce mor, viaţa e înlocuită de o gaură neagră. La 30 noiembrie 1938, în noaptea Sfântului Andrei, este ucis Căpitanul; nimeni nu credea şi toţi îl aşteptau!

La 20 septembrie 1939, legionarii îl pedepsesc cu moartea pe ucigaşul Căpitanului (Armand Călinescu – n. red.), lăsând istoria să-i judece şi pe unii, şi pe alţii, dacă o istorie dreaptă ar exista!

A doua zi, toţi legionarii de elită din închisori sunt omorîti, împuşcati la zid. Pe străzile fiecărui oraş din România, cadavre de tineri zac în drum, bătrâni jelesc la căpătâiul lor, câte un muc de lumânare aprins ici şi colo de o lume înmărmurită de groază. Poporul românesc nu era învăţat cu obiceiuri străine…

După pierderea Basarabiei, Bucovinei, Herţei şi Transilvaniei, după alungarea regelui de către legionari – asociaţi cu generalul Antonescu la guvernarea ţării; după ce fiecare îşi număra prietenii şi duşmanii, România, ciopârţită, încearca să pună bazele unei morale de stat şi a unei speranţe în sufletul fiecărui român. Se înfiinţează un comerţ de stat, Mişcarea Legionară se reorganizează. Horia Sima este conducătorul Mişcării, plebiscitat între alţii. Toate iluziile unui "Căpitan" în viaţă sunt spulberate, ţara îşi plânge pământul pierdut şi morţii.

În strada Cobălcescu, la Dispensarul Legionar, medici, fugari până ieri, ies la lumină şi dăruiesc timpul şi cunoştinţele lor celor săraci. Între cei care dau totul apare într-o bună zi Marieta Iordache. În măcelul din 1939 îşi pierduse fratele, credinţa în viitorul luminos al ţării sale, însă, nu!

Trebuie să recunoaştem că toţi legionarii asasinaţi din ordinul lui Carol al II-lea sunt martiri. Oameni tineri, cu credinţă în Dumnezeu, nevinovaţi, nejudecaţi, chinuiţi în închisori, împuşcati la zid sau strangulaţi hoţeşte, îşi găsesc abia acum mormântul în pământ binecuvântat. Îl vor pierde iarăşi sub stăpânire comunistă, deshumati, arşi, iar cenuşa lor aruncată în cele patru colţuri ale vântului.

Iată pe Marieta venită să ajute la dispensar. E bună la toate: încurajează bonavi incurabili, îndreaptă spre biserică tineri şi bătrâni, sterilizează instrumente, spală duşumele, pune ordine în registre. Seara, când ultimul bolnav a plecat, cu medicamentele prescrise în buzunar, Marieta face rugăciunea de mulţumire pentru o zi care a trecut în îndeplinerea datoriei cu ajutor de Sus.

La 21 ianuarie 1941, legionarii şi Antonescu se vor despărţi pentru totdeauna. "Rebeliune" contra cui? În folosul cui? Mult mai târziu s-a înţeles că germanii montaseră "rebeliunea". Ocupau ţara şi voiau ca aceasta să fie sub o dictatură militară, care păstra o ordine impusă şi asigura aprovizionarea armatei lor din belşug; nemţii îşi aranjau spatele pentru viitorul război din răsărit. Acesta era şi războiul Mişcării Legionare contra comunismului, dar germanii nu aveau nevoie de ideologi. Astfel, aliaţii Mareşalului s-au trezit în închisori, condamnaţi la moarte pentru deţinere de arme şi au făcut războiul în echipe de pedeapsă. De ce de pedeapsă? Fiecare soldat legionar pornit spre răsărit avea cu el porunca să fie făcut pierdut. Fără suflul care anima acest tineret curajos, da, şi fără ajutorul lui Dumnezeu în lupta cu Antihrist, Mareşalul a pierdut de două ori războiul: prima oară la Stalingrad; a doua oară prin trădarea de la 23 august 1944, printr-un armistiţiu care era o predare fără condiţii!

În timpul războiului, Marieta şi-a pierdut cumnatul trimis din lagărul de la Sărata pe front în echipele de pedeapsă.

Minunile de la Vladimireşti

Războiul pierdut, Legiunea distrusă; Marieta s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu şi a intrat în ascultare la Mănăstirea Vladimireşti. Mănăstirea fusese clădită de fetele dintr-un sat moldovenesc, conduse de una dintre ele, care vorbea ca odată Jeana D’Arc, cu Maica Domnului. Fecioara Maria i se arătase când lucra pe câmp, la un loc mai ferit, şi-i poruncise să clădeasca în locul acela locaş de închinăciune. Fetele fecioare din sat aveau să fie viitoarele maici care să slujească mănăstirea, iar stareţă avea sa fie ea, cea care continua să vorbească cu Maica Domnului. Maica Veronica.

În această mănăstire fu novice şi apoi se călugări Marieta, sub numele de Maica Mihaela. Lua asupra ei păcatele făcute de ţară şi Mişcare în incleştarea dintre rău şi bine.

Armatele ruseşti victorioase se aruncară asupra Moldovei şi apoi asupra Ţării Româneşti, armate obosite, prăfuite şi pregătite pentru mari răzbunări. În drumul lor, Mănăstirea Vladimireşti! Cei câţiva ruşi intraţi în biserică cu gânduri de viol şi de jaf găsiră o maică cu mâinile întinse peste altar şi dădură îndărăt. Era Maica Mihaela care-şi păzea Sfinţii!

După 6 februarie 1945, când comuniştii au dezarmat soldaţii români care nu fuseseră trimişi pe frontul de Vest după primul guvern cvasi-comunist, patriarh fu impus un preot oltean care-l ajutase cândva pe Gheorghiu-Dej, noul stăpân. Justinian Marina ar fi evitat, în primul moment de euforie pe care ţi-l dă puterea, să desfiinţeze mănăstirile. Un lucru este sigur, că Prea Fericirea Sa a închis Vladimireştii şi a dat pe mâna Securităţii pe cei care o slujeau.

La Vladimireşti se făceau "minuni". La hram veneau sute de căruţe cu ţărani, de la mari depărtari, căci se dusese vestea că acel ce venea cu credinţă şi adevăr, oricât ar fi fost de bolnav, se facea sănătos. Ca în faţa lui Iisus se aşezau paturile cu paralitici, cu păcatele lor cu tot, rugăciunile ajutau, iar lumea venea din ce în ce mai mult să se închine. Cât regimul comunist nu-şi consolidase puterea, cât încă nu se atinsese de pământul ţăranilor, colectivizând-l, oamenii puteau crede că vor fi lăsaţi să-şi trăiască viaţa şi credinţa, veneau deci acolo unde simţeau că domneşte "dragostea". Slujba se ţinea afară, nu putea fi vorba de spovedanie individuală. Preotul Ioan Iovan, ieşit din închisoare de puţină vreme, probabil ca să-şi trăiască minunile şi mai târziu patimile, le citea rugăciunile de pocăinţă şi iertare, după ce-şi spuseseră greşelile în gând sau cu glas tare, le da Sfânta Împărtaşanie, după lege. Preotul şi maicile căpătau puteri de Sus ca să poată face faţă la puhoiul de lume care alerga la loc sfânt.

Maica Mihaela, după ce îngrijise de grajd, de orătănii, de porci, de curăţenie, trecuse la cele sufleteşti. Le învăţa pe maici şi surori teologie, dar şi matematică.

Patriarhul României le-a chemat de mai multe ori la el pe Maica Stareţă şi pe Maica Econoamă (Mihaela), ca să discute cu ele despre "ereziile" petrecute în mănăstire şi să afle secretul "minunilor".

În ghearele Securităţii

Într-o noapte, Securitatea le-a gasit la slujbă. Securiştii au îmbarcat pe toată lumea şi au pornit ancheta. Maica Mihaela a fost zdrobită în bătăi, ca să mărturisească un presupus complot legionar, din mănăstire, contra statului comunist. Maica Veronica, Stareţa, şi-a pierdut darul după anchetă: Maica Domnului nu i se mai arătă. Preotul Ioan şi Maica Mihaela au fost judecaţi sub învinuirea de complot, trădare, spionaj; pentru credinţă nu putea fi condamnat nimeni, căci religia era liberă după Constituţie. Surorile şi maicile au fost dezbrăcate de hainele monahale şi trimise la casele lor. Veronica a luat loc de azil la Mănăstirea Ţigăneşti. Maica Mihaela a fost dusă la închisoarea de femei de la Miercurea Ciuc, plină încă de amintirele celor ucişi de Carol al II-lea. Acolo, atâta timp cât au lăsat-o împreună cu alte deţinute, condamnate la pedepse mari pentru crime închipuite, a încercat să le uşureze puşcăria, ridicându-le moralul, le-a învăţat rugăciuni şi psalmi, le-a scos din patimile trupului: foame şi frig; le-a întărit sufletul ca să poată suporta gândul celor rămaşi acasă. Le-a învăţat speranţa şi dragostea: le-a făcut să înţeleagă că fără răstigniri nu există Înviere.

Boala Ciucului începuse să atingă deţinutele. Este vorba de o poliradiculonevrita dureroasă, care duce la paralizii. A fost pomenită de doctorii din închisorile din Africa de Sud. Medicii germani nu au avut timp să o constate, regimul având grijă să se despartă repede de deţinuţi, iar ruşii nu povestesc aşa ceva din Gulag. Pentru ei un condamanat este un om mort, dar omorât cu rafinamentul chinului şi duratei.

Când au observat că Maica Mihaela menţine moralul închisorii, au izolat-o, astfel că legătura se făcea mai greu prin pereţi, cu ajutorul alfabetului Morse. Liturghia se citea tot prin pereţi; toate încercările pe care le-a făcut Direcţia Închisorilor ca să scape de acest fel de informare au dat greş!

Atunci s-a aflat că măicuţa, rămasa un pumn de oase în zdrenţe, era paralizată. Au dus-o pe braţe la Jilava, pentru un supliment de anchetă şi s-a întors cu un diagnostic de "cancer uterin", care trebuia să acopere pierderile de sânge consecutive bătăilor şi durerilor date de polinevrită.

Astfel, prin pereţi s-a aflat într-o seară că pe schimnica Mihaela o iertase Dumnezeu şi că ar fi şi un martor! Sufletul ei era atât de uşor încât s-a putut ridica repede la cer!

Am scris ceea ce ştiu despre Maica Mihaela cu durere şi cu lacrimi! Povestea poate fi completată de cei care ştiu mai mult, de cei care pot pune date pe unele întâmplări, cei care ştiu unde a fost îngropată, dacă a fost.

Generaţia noastră îşi termină ciclul pe pământ. Fiecare dintre noi poate adăuga un cuvânt, un gând, un fapt la povestea celor care au murit pentru Hristos, cei care sunt Cruciaţii Secolului XX.

Prigoana contra Bisericii s-a înteţit în România. Tot trecutul de ctitorii voievodale sfinte a fost călcat cu tancuri şi îngropat în ciment.

De curând, într-o noapte – hoţii de drumul mare operează noaptea –, stăpânirea a dărâmat Biserica Sfânta Vineri din Bucureşti, închinată Mucenicei Paraschiva, protectoarea Moldovei, dar care trecuse prin Capitală: moaşte trecute de Vasile Lupu peste Dunăre.

Orice fetiţă de şcoala trecând pe lângă biserică, aprindea o lumânare pentru vii şi una pentru morţi la altarul Sfintei noastre! Icoanele se vând la mezat în Occident.

Nu uitati, martirii n-au morminte, sunt sau în gropi comune, sau arşi şi cu cenuşa răspândită.

S-a închis capitolul Holocaust, dar el continuă!

Ana-Maria Marin

* Apărut în ziarul "Libertatea", din New York, anul VII, nr. 63, noiembrie 1987. Autoarea, evreică botezată ortodox, a fost soţia comandantului legionar Vasile Marin, cazut în războiul civil spaniol. Textul a fost îndreptat tacit pe alocuri. Intertitlurile aparţin redacţiei. (Rost)

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!