Patimile lui Hristos

Cu toate că au trecut patru ani de la apariţia filmului "Patimile lui Hristos" regizat de Mel Gibson, discutarea lui poate fi un bun prilej de a privi creştineşte către Patimile Domnului, cu atît mai mult cu cît, la vremea respectivă, filmul a fost receptat cu oroare.

Autorii recenziilor defavorabile erau incapabili să vadă că au devenit ei înşişi nişte personaje, nu ale filmului ci ale dramei înseşi a Fiului care continuă să nu aibă un loc "unde să-şi plece capul" (Matei 8, 20). Aceeaşi oroare care pentru unii se manifestă ca nebunie, iar pentru alţii ca sminteală, pentru creştini este "Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1, 24). În ciuda scăderilor lui şi a unei viziuni pronunţat catolice (vizibile mai ales în rolul de "co-pătimitoare" destinat Mariei), filmul are meritul incontestabil de a fi subliniat realitatea Întrupării şi a Patimilor Domnului, a căror mărturisire hotărăşte dacă sîntem sau nu creştini (1 Ioan 2, 22-24). În preajma Patimilor şi a Sfintelor Paşti, filmul acesta ne aminteşte că nu suferinţa în sine este mîntuitoare (dacă ar fi fost aşa, Fiul n-ar mai fi trebuit să se întrupeze ori ambii tîlhari ar fi intrat în rai), ci acea suferinţă pe care ne-o dăruieşte Hristos şi pe care o primim şi o ducem în El.

Un mod de înţelegere

"Vom admite orice interpretare care nu se abate de la adevăr şi care nu va fi considerată ca nefolositoare. Deci nu trebuie respins nici acest mod de înţelegere, care are în sine o semnificaţie adîncă." Prin această concluzie, Sf. Chiril al Alexandriei încheie evocarea unei serii de interpretări alegorice ale cununii de spini şi mantiei cu care Iisus a fost "împodobit" în urma biciuirii la care a fost supus de către soldaţii romani. Mi s-a părut potrivit sa amintesc cuvintele Sf. Chiril al Alexandriei pentru a introduce un "mod de înţelegere" a cărui valoare riscă să fie umbrită de reacţia critică care l-a însoţit şi care, în bună parte, l-a precedat: este vorba de filmul lui Mel Gibson, "Patimile lui Hristos".

Impresia mea este că filmul are o densitate teologică care a scăpat nu doar criticilor, ci şi admiratorilor săi. Filmul reprezintă un comentariu şi o interpretare tocmai fiindcă este atît de fidel relatărilor evanghelice, ilustrînd modul firesc în care decurge, în Biserică, înţelegerea textelor sfinte. În ansamblu, filmul se justifică teologic mai ales prin ceea ce este excesiv în el: schingiuirea lui Iisus, ori bestialitatea soldaţilor romani. Iar dacă, după cum se obiectează, sîngele lui Iisus este tema exclusivă a filmului, aceasta este mai degrabă un merit, de vreme ce pe acest sînge se întemeiază nu doar creştinismul însuşi, ci întreaga lume creată, după cum o rosteşte Iisus (cu o deschidere eshatologică evidentă) în timp ce se ridică în urma uneia din căderile de-a lungul Drumului Crucii: "Iată Mamă, acum le înnoiesc pe toate!" ( cf. Apocalipsa 21, 5).

În esenţă, filmului i-au fost reproşate două neajunsuri: că este de un realism sec şi de o violenţă exagerată. Lăsînd la o parte faptul că filmul depăşeşte în multe privinţe o expunere literală a Evangheliilor, tocmai aici, în această realitate violentă descrisă cu un realism necruţător se află meritul filmului. În primul rînd, nu trebuie să i se ceară unui filmul cu subiect creştin să arate ceea ce nu poate să facă decît icoana. Spre deosebire de film, icoana expune privirii un model eshatologic. Icoana vorbeşte de un "acum" care urmează să vină, ea arată aşadar către, sau mai bine zis, dinspre Parusie, şi de aici şi dinamismul ei. Iar dacă aşa stau lucrurile, filmul nu doar că nu ar trebui să concureze icoana, ci dimpotrivă, ar trebui să renunţe cu totul la încercarea de a reprezenta, de a vorbi despre o realitate pentru care pur şi simplu nu are lexicul adecvat. Căci altfel va sfîrşi într-un eşec, deopotrivă grotesc şi blasfemiator. Iar dacă filmul ar utiliza, în acest caz anume al Patimilor, în mod predilect metafore şi simboluri, problemele n-ar întîrzia să apară, impresia fiind că Întruparea n-ar fi decît o alegorie iscusită a unui dumnezeu la rîndul lui pîndit de inconsistenţă. Rezultatul ar fi un dublu eşec: Dumnezeirea ar rămîne ocultată, şi în plus, textul desfiinţa de la 1 Ioan 1, 1-3 ar deveni complet ininteligibil. Cu alte cuvinte, în absenţa unui scenariu istoric al mîntuirii, singurul pe care filmul îl poate utiliza şi pe care trebuie să-l urmeze îndeaproape, orice sens mistic este în aer!

Valoarea filmului vine tocmai din faptul că, nefiind o simplă transpunere literală a evangheliilor, reuşeşte să orienteze relatările evanghelice ale Patimilor în vederea unei înţelegeri teologice. Acesta este şi motivul pentru care cei care-l judecă unilateral nu pot fi decît contrariaţi: celor care se aşteaptă ca filmul să reproducă pasajele evanghelice corespunzătoare, anumite scene care nu se regăsesc în text (cum ar fi intensitatea torturii aplicate de soldaţii romani) le apar drept derapaje inacceptabile de la text; pe de altă parte, cei care pretind de la film precizia, profunzimea şi expresivitatea icoanei tradiţionale, sfîrşesc în mod necesar prin a fi dezamăgiţi. Încît şi unii, şi alţii, nu vor avea încotro decît să tranşeze rapid problema dojenindu-l indispuşi pe Gibson în legătură cu "dumnezeirea"…

Lucrarea diavolului

În realitate, filmul "ţine" şi are sens prin perspectiva teologică pe care o proiectează asupra Patimilor prin acest realism urmărit cu tenacitate. Ceea ce nu exclude prezenţa unor pasaje de veritabilă hermeneutică biblică: nu ştiu în ce măsură s-a observat, de pildă, modul subtil prin care se arată că "patimile" lui Iuda dublează într-un mod batjocoritor şi, în definitiv, drăcesc, Patimile lui Iisus. Satana îl foloseşte pe Iuda nu doar ca agent al trădării, ci şi pentru a parodia jertfa lui Hristos, "aducîndu-l" pe Iuda ca jertfă: cămila care rînjeşte sticlos, cu privirea aţintită asupra lui Iuda, spînzurat, amplifică această impresie. Prin actul spînzurării (de un "lemn"), Răstignirea însăşi este imitată. Hoitul cămilei, intrat în putrefacţie, anticipează însă o moarte căreia nu-i mai poate urma nici o înviere – în orice caz, nici o înviere spre viaţă, ci doar una spre moarte, viermii care devastează deja trupul cămilei amintind de pe acum de "viermele neadormit" al iadului. În plus, prezenţa cămilei vrea să amintească cuvîntul "mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decît să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu" (Matei 19, 24): Iuda, cel care s-a făcut mai bogat cu treizeci de arginţi, se spînzură cu sfoara de la gîtul cămilei.

Dar ceea ce este mai important, cu atît mai mult cu cît lucrul a fost remarcat deja, ţine de violenţa aparent nejustificată a soldaţilor romani. Am în vedere observaţia că sălbăticia soldaţilor romani "nu prea reiese ca atare din texte. Dacă ne gîndim puţin, ostaşii romani trebuie să fi fost mai degrabă toropiţi de căldură şi plictisiţi, ca şi Pilat însuşi, de o cazuistică pe care n-o înţelegeau. Iisus nu le făcuse lor nimic şi nici măcar nu era un tip monstruos (criminal, violator etc.), aşa că e foarte de presupus că nu au investit prea mult zel în chinuirea acuzatului, mai mult ridiculizîndu-l decît schingiuindu-l…" Dimpotrivă, după cum voi arăta în ceea ce urmează, chiar rostul jertfei lui Hristos şi, deci, al înţelegerii teologice a Patimilor este în joc aici. De altfel, batjocura însăşi nu este desăvîrşită decît în măsura în care cel batjocorit este nimicit, anulat la propriu, nu doar în demnitatea sa, ci atunci cînd pînă şi ultimele resurse ale identităţii sale, datele sale fizice devin de nerecunoscut.

În comentariul său la Evanghelia după Matei, Sf. Ioan Gură de Aur revine la scena biciuirii în două rînduri, în omiliile 85 şi 87. Voi cita doar pasajele semnificative:

Ca şi cum ar fi fost o înţelegere, diavolul a dansat atunci cu toţii. Pricepem de ce iudeii, măcinaţi de invidie şi de ură, au tăbărît cu atîta furie împotriva Lui; dar nu pricepem pentru ce au făcut ostaşii lucrul acesta. Care e pricina? Nu se vede, oare, de aici, că diavolul i-a înnebunit pe toţi? Ostaşii se desfătau ocărîndu-l, pentru că erau cruzi şi neomenoşi. […] Că a îndurat atunci cele mai mari ocări. Nu i-a fost batjocorit numai un mădular, ci tot trupul. Capul, cu cunună de spini, cu trestie, cu pălmuiri; faţa, cu scuipări; obrajii, cu palme; tot trupul cu biciuiri, cu îmbrăcare cu hlamidă, şi închinăciuni făţarnice; mîna, cu trestia pe care I-au dat-o să o ţină în loc de sceptru; în sfîrşit, cu datul oţetului. Poate fi oare ceva mai cumplit decît acestea? Poate fi, oare, o ocară mai mare? Cele săvîrşite atunci depăşesc orice cuvînt."

Că Iisus nu a fost doar "jignit" ori umilit, ci a suferit cumplit şi că era inevitabil să sufere, filmul o arată din plin. De altfel, acesta este lucrul cel mai uşor de arătat. Ceea ce reuşeşte este însă mai ales, în acord cu textul de mai sus al Sf. Ioan Gură de Aur, să explice de ce au făcut ostaşii acest lucru. Anume, că au fost, cum zice chiar Sf. Ioan Gură de Aur, înnebuniţi de diavol care a jucat atunci cu toţii. Lucrul acesta este arătat în film într-un mod care, fiind atît de simplu, a fost trecut cu vederea: din diferite unghiuri şi din planuri alternative, Satana este prezentat în timp ce ocoleşte discret prin spatele soldaţilor. Dar prin focalizarea feţei lui, s-ar putea înţelege că el stă pe loc, ca şi cum biciuirea s-ar petrece pe o scenă turnantă pe care Satana însuşi ar pune-o în mişcare. Faptul că soldaţii au fost simpli agenţi ai torturării efective a lui Iisus este arătat din nou, la apariţia comandantului roman care întrerupe ceea ce altfel ar fi sfîrşit curînd într-o execuţie: soldaţii se scutură, uluiţi, ca şi cum de-abia atunci, trezindu-se, ar fi realizat ceea ce făceau. Ei par să aibă nevoie de cîteva momente de dezmeticire, după care revin la rutina lor de executanţi obişnuiţi.

Nu există iubire fără jertfă

Sensul teologic al Patimilor constă în arătarea iubirii nelimitate şi nelimitabile a lui Dumnezeu, a Iubirii întrupate. Esenţa iubirii este jertfa. Jertfa însă este "autodescoperirea şi autorealizarea iubirii. Nu există iubire fără jertfă". Or, în absenţa jertfei, lipsa de măsură a acestei iubiri nu putea fi arătată. Omul moare pentru că, încercînd să evite suferinţa (care, în condiţiile lumii căzute, însoţeşte în mod necesar orice jertfă), refuză să se mai jertfească, adică refuză să mai iubească. De aceea, "cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde" (Matei 16, 25). Hristos jertfeşte această viaţă muritoare, tocmai pentru ca ea să nu mai moară. El închină Tatălui viaţa omului care, de teamă că şi-ar pierde-o, a încetat să o mai închine. Primită de Tatăl cel Viu, viaţa omului înviiază – mai întîi în Hristos Iisus: "… iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla" (Matei 16, 25).

Acum putem înţelege mai bine de ce filmul trebuia să redea cu realism Patimile: fiindcă Patimile verifică Întruparea. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu a venit în trup cu adevărat, lucrul acesta trebuie să se vadă la nivelul trupului, care… "se dă pentru voi" (Luca 22, 19). De altfel, Întruparea se face în vederea Crucii, ceea ce înseamnă că Patimile nu se reduc la momentul Crucificării. După cum arată A. Schmemann în lucrarea citată deja, întregul parcurs terestru al lui Iisus este orientat către Patimi.

Iar dacă încercarea mea de a sugera existenţa unui proiect teologic în cazul acestei producţii hollywoodiene rămîne neconvingătoare, ceea ce nu se poate nega totuşi filmului este intenţia lui mărturisitoare. La nivelul realismului propriu vizibilităţii pure, filmul nu arată altceva decît ni se arată în textele evanghelice ale relatării Patimilor: "Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sînge şi apă" (Ioan 19, 34). Imediat după aceasta, Sf. Ap. Ioan adaugă: "Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui este adevărată". În comentariul său la Evanghelia după Ioan, A. Scrima subliniază că Sf. Ioan a ţinut să facă această menţiune pentru a ne atrage atenţia asupra faptului că ceea ce ţîşneşte "îndată" din coasta lui Iisus mărturiseşte prezenţa unei alte vieţi care a început deja să lucreze într-un trup considerat în mod normal mort. În succesiunea aceasta de mărturisiri, a sîngelui şi apei care mărturisesc viaţa jertfelnică a lui Hristos mărturisită la rîndul ei de Ioan, trebuie integrat şi acest film care nu întîmplător începe prin a cita mărturisirea vechii scripturi: "Pentru păcatele noastre a fost străpuns şi pentru fărădelegile noastre a fost zdrobit […] şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat" (Is. 53, 5).

Gheorghe Fedorovici

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!