Preotul între amvon şi tribună

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să îngăduie participarea preoţilor la viaţa politică a cetăţii. Preoţii vor avea dreptul de a candida ca independenţi pentru posturile de consilieri locali, dacă vor primi binecuvântarea ierarhului locului de care aparţin. Nu este permisă implicarea în alegeri din partea vreunui partid, iar motivaţia hotărârii este aceea că preoţii vor putea să fie la curent cu problemele sociale ale comunităţii, dacă vor fi aleşi în cadrul consiliilor locale. Dezbaterea fierbinte privind implicarea preoţilor în politică a fost relansată de această hotărâre a Sinodului Bisericii noastre. Însă nu numai hotărârea în conţinutul ei este controversată, ci şi contextul în care a fost comunicată clerului şi credincioşilor.

Conflictul abia stins pe care îl provocase buclucaşa literă S a articolului 26 din noul Statut al BOR, prin care Patriarhului i se conferea dreptul de a înfiinţa stavropighii (adică să treacă unele mănăstiri în subordinea sa directă) fără a fi necesar acordul ierarhului locului, a fost reaprins de problema transformării preoţilor în oameni politici. Tensiunile dintre Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române şi Mitropolitul Bartolomeu Anania s-au acutizat datorită faptului că Patriarhia susţine că hotărârea prin care se îngăduie preoţilor să facă politică la nivel local a fost adoptată ca urmare a unor solicitări insistente venite din Transilvania, altfel spus de la ÎPS Bartolomeu. Acesta din urmă neagă afirmaţiile reprezentanţilor Patriarhiei. Iar purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Pr. Costel Stoica, revine şi spune că, de fapt, nu i-a pronunţat numele Mitropolitului de la Cluj. Confuzia este mare şi nu ajută Biserica...

Ezitările şi răzgândirile Bisericii

După decembrie 1989, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a avut o atitudine neclară faţă de problema implicării preoţilor în viaţa poltică românească. În ianuarie 1990, Sinodul a interzis implicarea preoţilor în orice formă de partizanat politic, a permis episcopilor să aplice sancţiuni preoţilor activi politic şi i-a obligat pe preoţii care deţineau funcţii publice să‑şi înceteze slujirea preoţească pe durata mandatului politic. Printr-o decizie a Sinodului din anul 1996 s-a reamintit că episcopii, preoţii, diaconii şi părinţii spirituali nu vor candida pentru locuri în Parlament. Preoţii şi călugării erau chemaţi să-şi îndeplinească misiunea spirituală, incompatibilă cu o angajare partinică sistematică. Aceeaşi decizie interzicea preoţilor aderarea la vreun partid politic şi îngăduia implicarea politică a preoţilor doar prin candidaturi ca independenţi, la nivelul administraţiei locale. În aprilie 1998, Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a cerut Sinodului să permită preoţilor ortodocşi să fie aleşi pe liste de partid, atât la nivelul administraţiei locale, cât şi în Parlament, datorită faptului că numeroşi preoţi se aflau oricum implicaţi în viaţa politică şi era astfel necesară o rezolvare a situaţiei din partea Bisericii. Propunere a fost ignorată de Sinod. În februarie 2000, Sinodul a reamintit preoţilor că puteau candida la alegerile locale, dar nu şi la cele pentru Parlament, numai ca independenţi, cu aprobarea ierarhului locului. Decizia Sinodului nr. 410 din februarie 2004 a cerut preoţilor să nu se implice sub nici o formă în viaţa politică, fie pe liste de partid, fie prin candidaturi independente şi a făcut apel la partidele politice să nu accepte preoţi ca membri şi să nu folosească Biserica sau clerul în scopuri politice. Preoţii politicieni au primit un termen de zece zile pentru a alege între preoţie şi politică. Renunţarea la preoţie în favoarea politicii era ireversibilă, cel în cauză pierzând definitiv posibilitatea de a mai fi reprimit în cler. Arhiepiscopul Bartolomeu a anunţat că preoţii-politicieni care nu vor respecta termenul de zece zile pentru a alege între Biserică şi politică vor fi puşi în discuţia curţilor consistoriale, cu consecinţele de rigoare.

Sinodul nu a reuşit să aplice cu fermitate Canoanele Bisericii, care de mai bine de o mie de ani rezolvă tranşant problema implicării preoţilor în politică. Reamintim aici trei dintre aceste Canoane:

Canonul Apostolic 6: Episcopul sau preotul sau diaconul purtări de grijă lumeşti să nu ia asupra-şi, iar de nu ascultă, să se caterisească.

Canonul Apostolic 81: Am zis că nu trebuie episcopul sau preotul să se amestece în administraţia publică, ci să se îndeletnicească cu treburile Bisericii. Deci ori să se înduplece a nu face aceasta, ori să fie caterisit.

Canonul 10 al Sinodului VII Ecumenic: nu se îngăduie stabilirea unor preoţi (în Constantinopole) pentru a servi bogaţilor sau pentru a îndeplini funcţii publice.

Mulţi s-ar grăbi să spună: “Canoanele sunt vechi! Este nevoie să răspundem realităţilor vremurilor de acum! Să ne adaptăm, să ne modernizăm!” Unul dintre argumentele în favoarea implicării preoţilor ortodocşi în politică este de natură naţionalist-fundamentalistă: alte culte ar avea reprezentanţi în administraţia locală, în special în Transilvania, iar activitatea lor este în multe situaţii potrivnică intereselor patrimoniale legitime ale Bisericii. Un alt argument care aminteşte de activismul politic susţine că preotul este chemat să fie parte în deciziile pe care le iau conducătorii cetăţii, spre binele enoriaşilor săi. Nu mai puţin important pare a fi şi argumentul că prin prezenţa sa în viaţa politică, preotul ar opera un fel de exorcizare, de sfinţire a mediului politic românesc. Nu în ultimul rând, se susţine că preotul-consilier va avea posibilitatea de a cunoaşte mai bine problemele sociale ale comunităţii fiind membru al consiliului local. Dacă analizăm cu atenţie aceste argumente folosindu-ne nu numai de experienţele pe care ni le oferă viaţa, ci mai ales de Învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vom descoperi că sunt false în conţinut şi nocive în consecinţe.

Justificare pentru păcat?

Analizând argumentul care ne spune că alte culte folosesc pârghii politice împotriva Bisericii noastre, trebuie să arătăm faptul că Biserica Catolică şi Biserica Greco-Catolică, adică principalii adversari ai Bisericii Orodoxe în Transilvania, au propriile norme care interzic participarea clerului la viaţa politică, prezenţa preoţilor acestor culte în viaţa politică nefiind atât de puternică precum susţin adepţii politizării Bisericii noastre. Dacă avem probleme în Transilvania, aceasta este datorită faptului că ierarhia Bisericii Ortodoxe Române nu a reuşit să fie constantă şi fermă în dialogul cu Biserica Catolică, pentru a rezolva dureroasa rană a sufletului românesc numită Uniaţia. Ierarhia noastră s-a grăbit să ofere Vaticanului diferite gratuităţi în negocieri precum cele de anul trecut de la Ravenna, fără a obţine vreun progres în clarificarea relaţiilor cu greco-catolicii. Astfel s-a ajuns în situaţia ca o comunitate de aproximativ 200.000 de greco-catolici să-şi impună voinţa în faţa a aproape 20 de milioane de creştini ortodocşi şi să obţină avantaje la care, în mod normal nu ar avea dreptul. Nu mai amintesc faptul că Biserica greco-catolică a devenit un fel de refugiu al foştilor preoţi ortodocşi sancţionaţi pentru felurite abateri grave de la Canoanele şi disciplina Bisericii. Apoi, cred că nu este firesc să cădem în păcat şi să acceptăm păcatul ca normalitate pe motiv că societatea în care trăim proclamă aceasta. Faptul că un catolic, greco-catolic, protestant sau neo-protestant se implică în politică şi încalcă astfel poruncile lui Hristos nu mă îndreptăţeşte să fac şi eu acelaşi păcat. Ne uităm legea...

Argumentul că preotul îşi poate afla locul alături de conducătorii cetăţii în luarea deciziilor de natură politică mi se pare la fel de arogant la adresa învăţăturii creştine. Preotul este urmaşul Apostolilor lui Hristos şi mărturisitor al lui Hristos. Preotul este chemat să fie permanent în dialog cu cei care conduc cetatea, dar nu într-o împreună lucrare de natură politică. Hristos a evitat să fie conducător politic şi să se manifeste în vreun fel împotriva sau în susţinerea puterii politice a timpurilor Sale. A intrat deja în firescul vieţii de creştin învăţătura: “Daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”. Să nu uităm ce s-a întâmplat în istorie atunci când Biserica s-a proclamat forţă politică sau a condus împreună cu puterea politică. În Bizanţ, amestecul împăratului în viaţa Bisericii, dar şi al Patriarhului în jocurile de culise ale Curţii Imperiale au provocat decăderea Imperiului creştin şi într-un final, dispariţia acestuia sub sabia musulmanilor. Biserica Catolică a devenit o instituţie odioasă atunci când a încercat să-şi impună voinţa prin mijloace politice, cel mai cunoscut şi sângeros instrument al catolicilor fiind înfiorătoare Inchiziţie, care a oprit evoluţia spirituală a Europei pentru mai mult de o sută de ani. În secolul XX, dar şi acum, la început de secol XXI, regimurile naţionaliste din Balcani şi din fosta URSS care au guvernat sau guvernează cu sprijinul direct al Bisericilor Ortodoxe locale au provocat instabilitate politică în zonă şi nu au adus mult-promisa bunăstare materială sau spirituală pentru popoarele respective. Au reuşit doar să compromită mesajul lui Hristos pentru că l-au îmbrăcat în haina politică a naţionalismului fundamentalist. Învăţătura creştină nu poate fi transformată în doctrină politică, misionarismul preoţilor nu poate fi înlocuit cu activismul politic. Dacă acceptăm această pervertită transformare, atunci acceptăm căderea în păcat şi aşezarea preotului într-o inferioritate întunecată: din mărturisitor al cetăţeniei cereşti şi veşnice, al Împărăţiei Cerului, preotul devine un activist al cetăţeniei pământeşti şi trecătoare, un slujitor al împărăţiei pământului. Ne uităm menirea...

O altă ispită pe spatele preotului

Se mai spune că preotul ales în consiliile locale va aduce acolo un dram de bun simţ, de viaţă curată, va exorciza oarecum viaţa politică. Îi supunem pe preoţi la o nouă ispită. În consiliile locale nu se discută probleme de credinţă. Aceste consilii administrează avuţia comunităţii prin intermediul jocului democratic al echilibrului puterilor politice reprezentate în consiliul respectiv. Reprezentanţii partidelor se luptă pentru administrarea avuţiei publice. În această luptă se folosesc în multe situaţii mijloace imorale, iar uneori chiar ilegale. Probabilitatea ca preotul să poată opri astfel de manifestări este aproape zero, cel puţin în România timpurilor noastre. În cel mai fericit caz vom avea preoţi care se vor lupta singuri până la epuizare sau compromitere cu imoralitatea vieţii politice. Ce vom face însă în cazul în care preotul este el însuşi imoral şi va gira cu preoţia acţiunile imorale sau ilegale ale consiliului? Îi vom interzice să mai fie consilier local, însă vom rămâne cu ruşinea. Cred că atâta timp cât în popor există vorba: “Să faci ce zice popa, nu ce face popa” ar fi bine să ne abţinem la a considera că purtătorul de haină preoţească este implicit şi un model de viaţă creştină tocmai datorită acestei haine preoţeşti. Apoi, cred că nu suntem îndreptăţiţi să pretindem că avem capacitatea de a face curăţenie în viaţa politică românească în situaţia în care activitatea administraţiei bisericeşti este de multe ori grav afectată de simonie, nepotism şi arghirofilie. Ne uităm smerenia...

Argumentul că preotul va cunoaşte mai bine problemele sociale ale comunităţii dacă va fi consilier local este spus fie din neştiinţă, fie din ipocrizie. Dacă simpla participare la şedinţele consiliului local este cheia acestei cunoaşteri, atunci preotul poate să participe la şedinţele respective în calitate de cetăţean. Aceste şedinţe sunt publice şi legea dă dreptul oricărui cetăţean să participe ca observator. Există şi numeroase alte drepturi pe care cetăţenii le au faţă de consiliile locale, cum ar fi de exemplu dreptul de a cunoaşte cu 30 de zile înainte ordinea de zi a şedinţei consiliului sau dreptul de a solicita prin intermediul unei organizaţii neguvernamentale realizarea unei dezbateri publice cu privire la un proiect de hotărâre ce urmează a fi adoptat de consiliul local. Cred că este o ipocrizie să spunem că doar fiind în consiliul local un preot poate cunoaşte problemele comunităţii pe care o păstoreşte. Parohia şi calitatea de preot oferă căi mult mai bune şi mai eficiente de a afla care este starea materială şi mai ales duhovnicească a enoriaşilor. Hristos, Apostolii Săi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu au fost nici consilieri locali şi nici în vreo altă slujire politică lumească şi totuşi şi-au împlinit menirea de a se jertfi pentru neamul omenesc.

De ce n-am promovat oameni politici creştini?

Care pot fi avantajele Bisericii dacă preoţii vor fi aleşi în consiliile comunale, orăşeneşti, municipale sau judeţene? Avantajele sunt cele materiale, accesul la resursele financiare şi materiale ale comunităţii, altfel spus, o posibilă bunăstare materială. Preţul plătit pentru această bunăstare materială îmi pare însă prea mare. Dacă Biserica noastră a ajuns în situaţia de a trimite preoţii în politică, atunci înseamnă că ne recunoaştem eşecul în încercarea de a reîncreştina poporul român după cei aproape 50 de ani de comunism. Ar fi timpul să ne întrebăm de ce nu am reuşit să promovăm oameni politici apropiaţi de valorile creştine. Vocea profetică a Bisericii noastre a rămas ca în vremea comunismului: amuţită. Ierarhii noştri se grăbesc să binecuvinteze adunările politicienilor şi sunt prea puţin dornici să-i mustre pe aceştia când prin deciziile lor afectează sufletul şi călătoria poporului nostru spre Dumnezeu. Preotul-politician nu poate fi altceva decât o cădere de la Canoanele Bisericii noastre şi mai ales, o pervertire a chipului lui Hristos în preot. De la înălţimea tribunei politice preotul va fi poate mai vizibil în cele lumeşti, însă amvonul bisericii va rămâne pustiu şi tăcut... şi va fi păcat.

Marcel Răduţ Selişte

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!