Rostul femeii în creştinism

Articolul "Creştinismul şi marginalizarea femeii" din "Evenimentul zilei" din 16 martie a.c., abordează o problemă pe cât de importantă pentru societatea românească de azi, pe atât de controversată şi prost "administrată":  statutul femeii în creştinism.

Autorul articolului (anonim, căci nu se semnează) pleacă de la unele concepţii referitoare la Biserică specifice epocii comuniste şi de la altele "mai noi", apărute recent în mass-media, care vor să scoată în relief o altă personalitate a lui Iisus Hristos, total diferită de învăţătura Bisericii şi negativă faţă de cea pe care o acceptăm şi o mărturisim încă de la întemeierea creştinismului[1]. Cu alte cuvinte, autorul ajunge la concluzia că femeia este, nici mai mult nici mai puţin marginalizată în creştinism. Realitatea nu este nici pe departe aceasta însă ne-am obişnuit ca o parte a presei să arunce în ochii creştinilor informaţii false, prost argumentate, doar cu scopul de a lovi în Biserică şi de a-şi face cunoscute numele în acest mod.

Sfinţenia femeii creştine

Istoria omenirii începe odată cu neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva, ceea ce înseamnă că începutul istoriei se împleteşte cu căderea în păcat a lui Adam şi a Evei. Învăţătura creştină ne învaţă într-un mod foarte clar că prin femeie a intrat păcatul în lume, ceea ce nu înseamnă că femininul este pus sub semnul dezonoarei prin afirmarea acestui adevăr. De fapt acesta este un adevăr biblic, iar învăţătura care ne spune că femeia este poarta de intrare a păcatului în lume nu îl dezvinovăţeşte nicidecum pe "bărbatul" Adam. În învăţătura creştină ambii sunt vinovaţi, iar consecinţele păcatului se răsfrâng asupra amândurora.  "Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni". Iar lui Adam i-a zis: "Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facere 3, 16-19). Acesta este blestemul, aceasta este consecinţa căderii în păcat suportată de fiecare, de bărbat şi de femeie – întrucât responsabilitatea a fost a amândurora, adică a omului pe care Dumnezeu l-a creat după chipul Său. Amândoi suportă consecinţele, dar în mod diferenţiat, iar pe lângă toate acestea, se arată că femeia va fi supusă bărbatului ei, în urma căderii în păcat. Realitatea istorică ne arată că aşa au stat lucrurile şi, într-adevăr, în religia iudaică şi mai ales în religiile păgâne statutul femeii a fost unul de inferioritate, de supunere faţă de bărbat. Însă, în comparaţie cu situaţia existentă în acea epocă istorică la celelalte popoare, la iudei femeia avea un statut privilegiat. Este suficient să amintim de chipul biblic al matriarhelor Sarra, Rebeca, Rahela, sau de cel al judecătoarei Debora, sau de cel al lui Rut moabiteanca (ca să dăm câteva dintre exemplele cuprinse în Vechiul Testament). Această înaintare spirituală a neamului iudaic nu se poate explica decât prin legătura pe care evreii o aveau cu Acel Dumnezeu invizibil, care le-a dăruit printre altele cel mai avansat cod moral al acelei epoci, Decalogul primit de Moise, care până astăzi modelează relaţiile dintre semeni şi dintre oameni şi Divinitate, atât în iudaism cât şi în creştinism.

Am considerat necesar să amintesc, pe scurt, câte ceva despre statutul femeii în iudaism întrucât creştinismul îşi trage seva din legea iudaică, cu deosebirea că Hristos vine să împlinească şi să desăvârşească această lege, depăşind unele bariere şi restricţii impuse tocmai de faptul că lumea se afla încă sub robia păcatului strămoşesc. Legea veche, ne spune Sf. Apostol Pavel, a fost doar un pedagog către Hristos, Cel care vine să o desăvârşească pe aceasta şi să ne mântuiască pe noi. Începând de acum aflăm că dacă printr-o femeie a intrat păcatul în lume, tot printr-o femeie ne-a venit nouă mântuirea şi anume prin Maica Domnului. Aşadar femeia stă şi la originea căderii, dar şi la cea a ridicării noastre din robia păcatului. Din păcate, cei care critică aşa-zisa atitudine "medievală", retrogradă a Bisericii faţă de femeie, nu cunosc sau nu vor să cunoască aceste aspecte. Prototip al creştin al femeii, Maica Domnului este cea care l-a adus pe Hristos în lume. Mântuitorul Hristos, Care vine să mântuiască întreaga lume dăruind tuturor Împărăţia lui Dumnezeu, nu exclude nici pe departe de la această şansă femeia. Creştinismul a fost şi este o şansă pentru femeie, unica şansă de a ieşi din starea de supunere faţă de bărbat, din starea de obiect la care a fost condamnată în antichitate. Este suficient să amintim sfaturile pe care le dă sfântul Apostol Pavel bărbatului şi femeii în privinţa căsătoriei: "dar din cauza desfrânării, fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios" (I Cor. 7, 2-4, 10-11, 14). Îndatoririle specifice căsătoriei îi privesc pe ambii în egală măsură, pentru că împreună formează familia despre care învăţătura Bisericii ne spune că este icoană a Sfintei Treimi. Pricină de scandal pentru femeia emancipată din zilele noastre este şi un alt verset al Sf. Pavel, în care acesta spune că femeia trebuie să se teamă de bărbat (cf. Efeseni 5, 33). Însă orbirea eretică îi face pe aceşti "critici" să nu vadă decât ceea ce le dă satisfacţie, pentru că tot Sf. Ap. Pavel, în aceeaşi epistolă către Efeseni, îi descoperă bărbatului responsabilitatea pe care o are faţă de femeia sa: "Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea..." (Efeseni 5, 25). Temerea femeii faţă de bărbat este legată la Sf. Ap. Pavel de iubire şi este vorba despre acea teamă pe care oricare dintre noi o resimte atunci când are grijă să nu provoace suferinţă celor iubiţi, celor dragi, acea dorinţă şi teamă de a nu-l supăra pe Dumnezeu cu păcatele săvârşite. Însă, pentru aceasta bărbatul este chemat să îi dăruiască soţiei sale acea iubire jertfelnică, asemenea lui Hristos care se jertfeşte neîncetat pentru biserica Sa. De asemenea, trecând de la Scriptură la Tradiţie, putem observa foarte uşor că, încă din perioada primară, în viaţa Bisericii femeile au avut aceleaşi şanse de a se sfinţi ca şi bărbaţii. De fapt sinaxarele sunt pline de sfinte femei muceniţe, sau cuvioase, altele împărătese, sau chiar soţii care şi-au urmat bărbaţii în moartea lor mucenicească pentru Hristos. Este, prin urmare, anormal să acuzi creştinismul şi Biserica de faptul că marginalizează femeia, atâta timp cât lucrurile stau tocmai invers. În creştinism femeia are aceleaşi şanse la mântuire ca şi bărbatul şi acesteia i se acordă aceeaşi demnitate, de vreme ce împreună pot forma, prin Taina Cununiei, acea unitate prin care se stăvileşte desfrâul, se înmulţeşte iubirea şi se împlineşte porunca dumnezeiască de perpetuare a neamului omenesc. Cei doi alcătuiesc o unitate, în care se împlinesc unul pe altul şi cu toate acestea ei nu sunt egali, iar Biserica nu a militat niciodată pentru egalitatea dintre bărbat şi femeie, pentru că nu ar fi fost nici reală, nici conformă cu învăţătura creştină.

Demnitate sau egalitate?

Întotdeauna teologia creştină a vorbit despre diversitatea în unitate care caracterizează întreaga creaţie divină şi, în consecinţă, şi familia creştină. Pentru a forma o familie, o unitate indisolubilă cei doi nu trebuie să fie la fel, ei nu trebuie să se anuleze, ci să se completeze. Aici stă frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în făptura umană şi în dorinţa acesteia de a forma o unitate pornind de la diversitate. Cineva spunea într-o carte, foarte frumos, că în creştinism femeia nu este inferioară bărbatului, nu îi este nici superioară, dar nu este nici egală cu el, ci ea este pur şi simplu femeie. Ea este femeie şi datul ei fiinţial originar în actul creator al lui Dumnezeu nu poate fi anulat: Respectându-şi această feminitate şi desăvârşind caracteristicile care decurg din ea, femeia va fi demnă de a purta acest nume. Dorinţa de a deveni egală bărbatului este una falsă pentru femeie, neavând un suport real, care să îi dea o cât de mică îndreptăţire. "Nevoia de egalitate face femeia agresivă şi o pune pe o poziţie de rivalitate; femeia îl dublează pe bărbat, dar potenţialul afectivităţii sale specific feminine se epuizează, şi riscă să îşi piardă adevărata ei natură. Are loc o enormă deviaţie, agravată prin încorporarea femeii în lumea masculină, în momentul decadenţei acestei lumi. Evoluţia economică actuală acceptă unirea liberă ca poziţie socială. Cuplul trăieşte la hotel, iar copiii sunt daţi la internate. Tatăl diminuat în prerogativele sale şi mama absentă lasă copiii în părăsire morală."[2] Aceste consecinţe care decurg din militantismul zgomotos al mişcărilor feministe pentru dobândirea egalităţii între "sexe" ne sunt arhicunoscute. Femeia nu mai vrea să fie ceea ce este, ci vrea să fie bărbat neştiind că împlinirea ei se realizează nu în refuzul firii, ci în transcenderea ei. Fuga de responsabilitate este specifică acestei epoci, iar ea implică inevitabil şi refuzul voit al împlinirii, pentru că orice femeie se împlineşte în maternitatea ei, şi în această înaltă demnitate la care este chemată ea participă la actul creator al lui Dumnezeu dând naştere unei noi vieţi. De aceea problema egalităţii este din start pusă greşit, este una falsă tocmai pentru că menirile sunt diferite şi cei doi devin una completându-se reciproc şi unindu-se în taina nunţii. Creştinismul nu a marginalizat niciodată femeia, însă acest lucru se petrece în zilele noastre tocmai prin mişcările feministe. Femeia este marginalizată, se auto-marginalizează atunci când renunţă la chemarea ei şi atunci când, renunţând să mai fie ceea ce este, renunţând să îşi poarte crucea, vrea să fie asemenea bărbatului. Orice femeie va descoperi sensul vieţii în căsnicie şi mai apoi în darul şi răspunderea de a fi mamă. Tocmai aceste aspecte sunt evitate de către mişcarea feministă în dorinţa de a modela o femeie lipsită de griji şi responsabilităţi, o femeie în care bărbatul să vadă numai "sexul", identificând-o cu un obiect de satisfacere a plăcerii. Biserica, prin învăţătura sa dată de Mântuitorul Hristos şi transmisă până în zilele noastre prin Sfânta Predanie, a ridicat femeia la cea mai înaltă demnitate la care putea fi ridicată. Femeia, chipul creştin al femininului, Fecioara Maria a devenit Mama lui Dumnezeu, cea care l-a primit pe Cel necuprins în pântecele ei. Nici un bărbat nu s-a bucurat de această demnitate şi nici un bărbat nu poate fi pus pe aceeaşi treaptă cu Maica Domnului. De aceea putem spune, pe firul revelaţiei divine, că dacă prin femeie a intrat păcatul în lume tot prin femeie a venit izbăvirea lumii. Femeia creştină este diferită de arhetipul feminin promovat de ideologiile seculariza(n)te, înmulţite precum ciupercile după ploaie. Femeia creştină se ridică pe cea mai înaltă treaptă de vieţuire tocmai pentru că ştie să îşi plece genunchii în rugăciune şi să îşi deschidă inima pentru a primi acolo mângâierile Duhului pe care să le împartă mai apoi ca soţie şi ca mamă. Privind lucrurile în lumina revelaţiei ajungem să înţelegem că masculinul şi femininul, bărbatul şi femeia sunt de fapt cele două piscuri ale umanităţii care au menirea de a se uni într-un singur trup pentru eternitate.

Antonio Aroneasa

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!