Părintele Amfilohie s-a născut pe 29 decembrie 1967, la Buzău, sub numele de mirean Ion Brînză. Iniţial, pasionat de artele marţiale, cu dragoste pentru disciplină şi lipsit de egoism, a urmat Şcoala Militară de Aviaţie. Dragostea pentru Dumnezeu, sădită în sufletul său de către părinţi, a crescut în timp. În anul 1990, a intrat în mănăstire. A fost ucenic al Părintelui Cleopa Ilie de la Sihăstria, apoi a vieţuit cîţiva ani la mănăstirile de pe muntele Athos. A primit preoţia în1998, la mănăstirea Petru Vodă - Neamţ.

În 1999, a pus temelia mănăstirii de maici "Adormirea Maicii Domnului" de la Diaconeşti, judeţul Bacău, unde este duhovnic.

- Tineretul român trece printr-o mare criză de educaţie. Familia, şcoala, armata şi chiar Biserica nu mai au rol formativ pentru tineret, au slăbit foarte mult în rostul lor. Familia - dacă mai naşte copii, mai are ce să crească. Însă, de o lungă perioadă, mortalitatea depăşeşte natalitatea la noi. Tinerii nu-şi doresc copii, nu cunosc rostul familiei şi nici nu sînt ajutaţi să-l înţeleagă. Este o lipsă de preocupare a părinţilor pentru copii, poate şi din cauza vieţii pe care o duc. Iată de ce, fără o creştere adecvată, fără supravegherea părinţilor, nu mai putem vorbi de cei "şapte ani de acasă". Să nu ne mire deci că românii îşi pierd bunul-simţ, respectul pentru valori; nu se deprind să fie corecţi şi muncitori de mici.

Armata română merge spre desfiinţare. Altă dată era menită să scoată omul erou, omul de jertfă, călit, curajos, disciplinat. Azi, nu mai poate să-i dea românului acea structură care l-ar ajuta în viaţă.

Şcoala - care trebuie să formeze omul cult, studios, respectuos, deştept, interesat de cultură - a devenit un loc în care se simte o atmosferă de decădere morală, de delăsare; în şcoală au pătruns droguri, iar profesorii nu mai au autoritate asupra elevilor.

În sfîrşit, nici Biserica nu se mai implică serios în educaţia tinerilor. Nu se ocupă nimeni din Biserică, la modul concret, nici de educaţia tînărului călugăr, darămite de cea a unui mirean. Nu e de ajuns să-i spui omului ce e voie şi ce nu e voie; trebuie să-i şi explici de ce şi să te apropii de el, cu sufletul, pentru a-l ajuta să îşi însuşească învăţătura. Mai avem noroc de marii duhovnici, care pot să ne mai lămurească în unele privinţe. Evident, există loc de îndreptare şi nu trebuie să ne pierdem nădejdea în Biserică. Trece şi Biserica prin mari încercări, aşa cum trece întreaga societate. Însă, chiar dacă Biserica şi-ar face datoria exemplar, fără greşeală, tot n-ar putea scoate ţara din ruină doar cu omul blînd şi smerit. Dacă tînărul este lipsit de celelalte calităţi, pe care ar putea să i le dea celelalte centre de educaţie -familia, şcoala şi armata -, îşi începe viaţa cu un mare handicap.

- Educaţia prin intermediul televizorului este o mare capcană. Timpul petrecut în faţa televizorului e timp mort. Mintea pierde putere lăuntrică; se concentează la lucruri fără importanţă, nu acumulează cunoştinţe care să-i fie de folos pe parcurs. Dacă eşti un televizoman ajungi să confuzi adevărul cu minciuna şi te-ai nenorocit. Adevărul se relevă, el nu se află de la televizor. Doar o televiziune sută la sută ortodoxă ar fi bună pentru minte şi suflet. Altminteri, mai bine renunţi la televizor şi niciodată nu vei fi păgubit. Dacă era de folos, Hristos venea cu televizorul, nu era nevoie să-l inventăm noi. Scopul vieţii noastre este mîntuirea - iar televizorul nu ne ajută să ne atingem acest scop. Eu am trăit cu televizor în casă pînă acum 14 ani. De atunci nu simt nevoia lui şi nici nu cred că sînt mai puţin informat.

- Păi să privim în trecutul nostru şi vom şti ce avem de făcut. Eroismul şi sfinţenia sînt cele două căi de salvare ale noastre. Eroii au făcut istoria laică, iar sfinţii au făcut istoria bisericească. Să învăţăm să-i recunoaştem pe sfinţi şi pe eroi, să-i cultivăm şi să ne silim să le călcăm pe urme.

Este foarte mare lucru să creşti în preajma unui erou, să-l simţi, să trăieşti în cîmpul lui de influenţă. Eroul îndrăzneşte, revoluţionează, pune în mişcare potenţialul de luptă, de muncă, de răbdare. Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul nu sînt porecle, ci nume de eroi, care au făcut istoria.

Vecinătatea unui sfînt ne este şi mai mult de folos. Aceste prezenţe vii ne fac să înţelegem că avem un suflet de mîntuit, că sîntem chemaţi să practicăm virtutea, că avem o altă dimensiune a vieţii, că mergem spre învierea cea veşnică. Binele de aici nu e doar un bine moral, ci este o treaptă într-un urcuş duhovnicesc spre îndumnezeire, spre desăvîrşire, căci sîntem fii lui Dumnezeu şi sîntem chemaţi spre nemuririre.

- Avem datoria să ne autoeducăm. Doi cîte doi, trei cîte trei, să formăm mici familii unde să căutăm să ne desăvîrşim. Pînă cînd Dumnezeu vă rîndui un om providenţial, un viteaz totodată şi sfînt, care să ne adune pe toţi la un loc şi să ne conducă, trebuie să păstrăm cu orice preţ aceste valori.

Lupta noastră este una de rezistenţă creştină, este un creştinism de rezistenţă. Să păstrăm în noi sfinţenia vieţii şi eroismul strămoşesc. Să lecturăm istoria adevărată, să ne aprindem sufleteşte de acest mod de viaţă, să ştim cum să răbdăm şi noi şi mucenicia, şi munca, şi lupta, să înţelegem datoriile noastre. Virtutea să fie modul nostru de viaţă şi să nu încetăm a tinde spre perfecţiune în tot ce facem.

- În primul rînd, datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. Apoi, datoria faţă de ţară şi neam, faţă de familie, faţă de generaţie. Asta în linii mari. E bine să cunoaştem aceste îndătoriri. Ştim mersul dolarului, mersul trenurilor, tabelul lui Mendeleev, sumedenie de formaţii de muzică, dar nu mai ştim poruncile Bisericii - pe care Hristos a instituit-o cu preţul sîngelui său. Nu ne cunoaştem bine credinţa, de aceea sîntem uşor de ispiti. Le fel de slabi sîntem în dragostea noastră faţă de ţară şi neam. Nu ne aflăm întîmplător în acest spaţiu, carpato-danubiano-pontic, dar n-am învăţat să preţuim îndeajuns această ţară binecuvîntată. Dacă noi sîntem azi aici, este pentru că înaintea noastră strămoşii noştri s-au jertfit. Şi iată că mai apare o mare datorie: faţă de înaintaşii noştri. Ei au apărat, cu preţul vieţii, românismul şi Ortodoxia, care sînt indisolubil legate.

Acest neam va dăinui cîtă vreme se va păstra cultul strămoşilor noştri. Sîntem deci datori să mergem pe aceeaşi linie de jertfă, dar şi să le cinstim memoria.

De asemenea, avem o datorie faţă de familie. Familia este un loc sacru în care omul poate să-şi dezvolte toţi talanţii primiţi la Botez.

Mai avem o datorie faţă de generaţia noastră. Nu putem fi nepăsători faţă de tinerii, colegii noştri de generaţie, care se pierd pe cale din lipsă de ajutor duhovnicesc, de educaţie, de sprijin sufletesc şi moral; se pierd în activităţi care îi pierd, îi distrug. E mare lucru solidaritatea de generaţie. S-a pierdut spiritul camaraderesc. Fără solidaritate nu vom putea face faţă unei provocări importante: pe urmele noastre apasă viitorul acestei ţări.

Împreună putem forma o echipă puternică, chiar dacă fiecare luat separat are slăbiciunile şi căderile lui. Trebuie să experiem forţa muncii colective, forţa rugăciunii colective. Individualismul a distrus totul. Criza de educaţie ne-a adus aici. "Fă ce vrei! Fă ce-ţi place" - astea-s lozincile veacului, care ne fac mare rău.

- Sînt şi voi rămîne naţionalist. Naţionalismul îl văd aşa: folosirea tezaurului românesc în scopul plinirii evanghelice. Să folosim tot ce ne este la îndemînă românesc: cultură, tradiţie, istorie, ca să-l măruturisim pe Dumnezeu, să împlinim Evanghelia în chip românesc. Aşa s-o facă şi bulgarul, şi rusul, şi grecul. Şi asta nu va duce niciodată la şovinism.

Interviu realizat de Horia BRAD

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!