În cele de mai jos ne propunem o scurtă privire asupra celor mai importante aspecte privitoare la ridicarea Catedralei Neamului în Bucureşti. În materialul de faţă nu dorim să fim exhaustivi. Ne propunem însă să punctăm câteva secvenţe din toată această istorie a eşecurilor, cum o considerăm noi.

După câştigarea independenţei de stat şi declararea statului român ca Regat a devenit imperios necesar ca Biserica Ortodoxă - maica spirituală a poporului român (M. Eminescu) -, împreună cu domnitorul de atunci, regele Carol I, să încununeze toate aceste realizări prin ridicarea unui lăcaş de rugăciune care să mărturisească urmaşilor despre marile fapte de arme ale românilor. Ridicarea catedralei ortodoxe în Bucureşti devine mai stringentă după 1885, atunci când Biserica Ortodoxă din Regatul României devenise autocefală, ca o încununare a suveranităţii poporului român în drumul său către reîntregire.

În acest sens, în data de 1 martie 1881, mitropolitul primat invita la Palatul mitropolitan, pe „bărbaţii cei mai aleşi ai naţiunii”, pentru a discuta problema ridicării catedralei. În urma acestor discuţii, Ion Câmpineanu propunea constituirea unei comisii în frunte cu mitropolitul primat, şi formată din D. Ghika, C. A. Rosetti, G. Cantacuzino, gen. I. Florescu, I. G. Manu şi V. A. Ureche.

Următorul pas s-a concretizat la 19 martie 1881, în cadrul adunării generale a „Asociaţiei de Construcţie a Catedralei din Bucureşti”, când s-au votat Statutele, în care, printre altele, la art. 1 se spunea: „Se instituie asociaţia pentru edificarea unei Biserici Catedrale în capitala României, care catedrală să fie prin proporţiile sale, un monument amintitor actualei situaţii a ţării şi nealteratei pietăţi naţionale”, pentru ca la art. 5, să se afirme că: „hramul Catedralei să fie cel al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, în amintirea fericitei învieri a României”.

Dar misiunea acestei asociaţii a fost amânată, mai ales datorită faptului că statul va aloca parte din banii necesari abia trei mai târziu. Mai exact, prin hotărârea din 5 iunie 1884, a guvernului Ion C. Brătianu, era alocată suma de cinci milioane de lei pentru „Biserica catedrală din Bucureşti”, pe lângă alţi bani afectaţi diferitelor biserici din Iaşi, Curtea de Argeş şi Târgovişte.

Însă, cu toată această alocare a banilor din partea guvernului, ridicarea preconizatei catedrale nu avea să înceapă. Mai mult, o mare parte din banii daţi în 1884, aveau să fie redirecţionaţi de către Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor în scopul renovării unor localuri de învăţământ, din suma iniţială rămânând doar în jur de 600.000 lei. Faţă de această situaţie, ministrul Instrucţiunii Publice de atunci, profesorul Spiru Haret, a fost interpelat în Parlament, în anul 1898. Acesta a motivat folosirea banilor în alte scopuri pentru faptul că „bulevardul nu se făcuse decât până la Colţei” şi, prin urmare, „nu se puteau face nici exproprieri, nici planuri” pentru biserică. În răspunsul său către parlamentarii românii, Haret nu uita să afirme faptul că cea mai mare parte a banilor fuseseră cheltuiţi în perioada 1890-1895, deci în timpul guvernării conservatoare. Pe lângă toate acestea, ultimii bani alocaţi pentru catedrala din Bucureşti, la cererea ministrului Haret, vor fi votaţi pentru renovarea unor şcoli şi biserici.

Ca urmare a acestor discuţii din parlament, mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei a venit cu ideea ridicării catedralei pe locul mănăstirii Sărindar, care fusese demolată în anul 1895. Soluţia ierarhului moldovean se motiva pe faptul că fosta biserică reprezenta locul de pelerinaj a bucureştenilor şi în acelaşi timp se afla în zona noilor sistematizări urbanistice.

Pentru a se salva de situaţia ingrată în care se afla, ministrul a propus ca Biserica „să ia sub patronajul său construirea catedralei în Bucureşti şi să lanseze liste de subscripţie publică pentru strângerea de fonduri”. Altfel spus, şi de această chestiune Biserica trebuia să se ocupe, statul urmărind îndeaproape desfăşurarea punerii în practică a proiectului.

Faţă de această poziţie a statului, conducerea Bisericii prin vocea mitropolitului Iosif Naniescu şi a episcopului Atanasie Mironescu al Râmnicului s-au declarat nemulţumiţi, considerând că atâta vreme cât statul a ştiut să deposedeze Biserica de proprietăţile funciare, tot atât de bine să o ajute în proiectul viitoarei catedrale. În acest sens, mitropolitul moldav a lansat ideea amplasării viitorului locaş în piaţa de zarzavaturi (piaţa Unirii).

În cele din urmă, se pare în urma unor presiuni, conducerea bisericească a acceptat ca iniţiativa să pornească sub patronajul Bisericii, pentru care s-a format o comisie din arhiereii Nifon Ploieşteanu, vicarul Mitropoliei Ungrovlahiei, Calist Botoşăneanul, vicarul Mitropoliei Moldovei şi Pimen Piteşteanul, vicarul Episcopie de Argeş, alături de alte persoane numite de Ministerul Cultelor. Comisia a lucrat foarte greu, lansând lista de subscripţie abia în 1903. Primul donator, care a dorit să rămână anonim, a fost boierul basarabean Vasile Stroescu, care a donat suma de 102.500 lei.

O ultimă iniţiativă antebelică în direcţia ridicării catedralei în Bucureşti a fost discutarea proiectului propus de inginerul Marin I. Stroescu în anul 1912. Stroescu era de părere că datorită importanţei pe care o avea noua biserică, aceasta trebuia aşezată pe locul actualului Ciclop de la Universitate. Astfel, noii biserici i se deschidea o perspectivă către Calea Victoriei, prin strada Academiei.

Cu toate aceste iniţiative, alocări de bani şi constituiri de comisii nu s-a realizat nimic în sensul ridicării noii catedrale a Mitropoliei, aşa cum se dorea din 1881. Mai mult de atât, deoarece vechea biserică a Mitropoliei se afla în zona traseului efectuat de deputaţii care lucrau la Adunarea Deputaţilor, unii edili ai oraşului au dorit dărâmarea ei. Faţă de acest mare gest de indolenţă, mitropolitul Conon Arămescu Donici a sensibilizat factorii de decizie ai statului împotriva acestei absurde iniţiative. Altfel spus, după ce că puterea politică nu fusese în stare să ridice catedrala care se revendica, dorea să o demoleze pe cea care mai stătea în picioare, pentru că trăsurilor aleşilor neamului se împiedicau de locul sacru de pe acest deal.

Reîntregirea statului român la 1918 şi, mai ales, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie reclamau tot mai mult ridicarea unei Catedrale a Neamului Românesc. La acestea se adăuga comemorarea jertfelor săvârşite de soldaţii românii pe câmpul de luptă şi rememorarea tuturor luptelor duse de generaţii pentru realizarea visului de aur al poporului român, ca un omagiu adus înaintaşilor.

Într-o scrisoare din 1919 către redacţia ziarului „Dacia”, arhimandritul Visarion Puiu, mai târziu mitropolit al Bucovinei (1935-1940), se arăta împotriva ridicării unui arc de triumf în piaţa Victoriei, precum doreau unii oameni de cultură. În schimb, el susţinea ridicarea „unei măreţe catedrale în mult sărăcuţul de biserici oraş al Bucureştilor, dar, o catedrală, care să fie în acelaşi timp un monument de artă naţională, deci o mândrie a întregului neam românesc. Puţini pricep însemnătatea unui arc de triumf, dar milioane vor înţelege rostul unei catedrale. ş-apoi, la ridicarea unui arc sculptura şi arhitectura contribuie numai în slabă măsură, pe când într-o frumoasă catedrală, sufletul privitorului este desfătat de toate artele: acolo arhitectura, sculptura, pictura se găsesc în cea mai largă măsură. Un astfel de prinos superior adus Providenţei ar constitui şi o podoabă a Capitalei şi o mândrie a neamului şi ar fi cea mai sfântă datorie pe care noi Românii de mult trebuia să o împlinim”.

Într-o scrisoare a regelui către Sfântul Sinod al BOR, din 10 mai 1920, acesta era de părere că „neamul întreg şi-a încordat vânjoasele-i braţe pentru îndeplinirea scumpului său ideal naţional. Neamul întreg se cuvine să-şi arate recunoştinţa către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic răsăritean”. Faţă de aceasta, după solemnităţile prilejuite de ziua României, Sfântul Sinod s-a întrunit în şedinţă extraordinară pentru a răspunde monarhului. Mai mulţi episcopi ca Vartolomeu Băcăuanul sau Nifon al Dunării de Jos au propus constituirea unei comisii care să se ocupe de acest proiect şi deschiderea unei colecte publice.

Comisia cerută de arhierei români se va forma la 19 octombrie 1920, din 49 persoane, în care figurau: regele, membrii Sf. Sinod, un număr de cinci preoţi din Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, Sibiu şi Chişinău, şefii partidelor politice, ministrul cultelor, preşedintele Academiei Române, preşedinţii legislativului, comandanţii corpurilor de armată, rectorii universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cel al Camerei de Comerţ, primarul general al Capitalei şi administratorul Casei Bisericii. Cu toate acestea, comisia se pare că nu a funcţionat deloc. Probabil şi datorită imposibilităţii întrunirii acesteia.

După ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, se revendica tot mai mult o catedrală patriarhală. La 1 noiembrie 1925, după recunoaşterea lui ca patriarh, Miron Cristea a cerut sprijin primului ministru Ionel Brătianu pentru ridicarea unei noi catedrale, potrivit cu noul statut al Bisericii româneşti. Brătianu va răspunde întâistătătorului prin alocarea unui credit de trei milioane de lei, pentru realizarea planurilor. În şedinţa Congresului Naţional Bisericesc din 3-4 februarie 1926, patriarhul anunţa că este momentul ca biserica patriarhală să se înalţe, propunând constituirea unei comisii care, „în înţelegere cu guvernul, să lanseze, când va fi opinia publică pregătită şi dispusă pentru jertfă, apelul pentru o colectă generală în toată ţara”, adăugând că, „eu contribui de pe acum cu suma de 100.000 lei”. Congresul Naţional Bisericesc va hotărî ca lucrarea să înceapă „când ţara va fi liniştită şi timpul oportun”, mai ales că trebuia ales locul de amplasare. Cu toate acestea comisia nu se va constitui, iar colecta nu va fi lansată.

După moartea regelui Ferdinand, patriarhul Miron Cristea, devenit regent, va reiniţia acţiunea de ridicare a Catedralei Patriarhale. Fixarea amplasamentului viitoarei biserici a stârnit discuţii aprinse, diferiţi arhitecţi, ingineri şi oameni de cultură prezentându-şi părerile în presa vremii, prin studii de documentare şi referate către autorităţile bisericeşti şi cele edilitare.

Pentru a studia toate cele 12 variante care se vehiculau, la 19 februarie 1929, patriarhul Miron Cristea reunea „comisiunea pentru ridicarea unei catedrale în capitală”, din care făceau parte: Aurel Vladu, ministrul Cultelor şi Artelor, Sever Bocu, ministru de stat, Demetrescu Dobrescu, preşedintele comisiei interimare a Capitalei şi arhitecţii George Balş, Roger Bolomei, Petre Antonescu şi State Ciortan. În urma consultărilor, membrii comisiei s-au oprit asupra a trei locuri: pe locul din piaţa Brătianu (actualul loc afectat Teatrului Naţional şi hotelului Intercontinental); terenul pe care se afla hala Bibescu şi dealul pe care se afla Arsenalul Armatei.

În urma consultărilor, comisia condusă de patriarh avea misiunea de a găsi, în decurs de câteva zile, cel mai bun amplasament. Construcţia fiind evaluată la suma de un miliard de lei, trebuia să fie „una din cele mai mari lucrări arhitectonice care s-au făcut în Orient de la război încoace”.

Odată lansată discuţia despre ridicarea Catedralei Neamului, în presa vremii au început să apară diferite păreri privitoare la amplasarea acesteia, care mai de care mai argumentate. Discuţiile pe marginea amplasamentului viitoarei biserici s-au iscat şi datorită faptului că membrii comisiei de la Patriarhie nu erau unanimi. Cea mai mare parte a specialiştilor înclinau către o aşezare condiţionată de importanţa viitorului locaş: „Să fie aşezată în plin centrul şoraşuluiţ, pentru ca strălucirea ei să radieze egal în toate părţile, să domine, să fie în drumul tuturor”, ca domul din Milano sau catedralele Sfântul Ştefan din Viena şi Sfântul Petru din Roma.

Arhitectul Alexandru Davidescu era de părere că noul locaş de cult trebuia ridicat în piaţa Icoanei, pe când C. Pomponiu susţinea soluţia piaţa Romană. O variantă mult agreată era cea pentru piaţa Brătianu, de pe locul actualului Teatru Naţional şi hotel Intercontinental, loc pe care se preconiza construirea primăriei Capitalei şi pentru care subscriau arhitectul Mihail Urzică-Borzeşti sau Octavian Goga.

Pentru locul pe care fuseseră Halele Centrale şi vechea Primărie se exprima publicistul Mihail Mora, mai ales pentru că era o zonă centrală.

De o părere contrarie era istoricul Nicolae Iorga, care considera că viitoarea catedrală trebuie să se ridice pe dealul Mihai Vodă, în locul Arsenalului Armatei. În consens era arhitectul Petre Antonescu, care susţinea că un astfel de locaş trebuie aşezat pe o înălţime în faţa căruia să se deschidă o amplă perspectivă: „Catedrala trebuie să fie ridicată pe poziţiunea cea mai deluroasă posibilă. Biserica Neamului trebuie să vegheze de la înălţime, ca o strajă divină, întreaga capitală”. În sprijinul celor spuse de marele istoric, Vasile I. Istrati aducea argumente serioase, detaliate într-o broşură apărută în 1929.

În contradictoriu cu toate punctele de vedere se afla arhitectul Cristofi Cerchez, care, la 11 martie 1929, într-un articol din ziarul „Universul” susţinea: „Un astfel de monument nu l-aş vedea în altă parte decât în Parcul Carol, cu acele imense grădini, cu acea imensă şi adâncă esplanadă, cu acea splendidă perspectivă, şi anume pe locul unde se găseşte astăzi Palatul Artelor, care nu sintetizează şi nu simbolizează nimic. S-ar întrece cu mult perspectiva Vaticanului şi a oricărei alte catedrale. Ar fi şi un act de pietate faţă de Eroul Necunoscut, care în nici un caz nu poate aparţine unui muzeu, fie el chiar militar. Eroul este simbolul mistic al însăşi naţiunii şi el nu poate sta decât într-un loc de pietate”.

O altă variantă interesantă pentru vremea aceea era cea a amplasării viitoarei catedrale în apropierea bisericii Colţei, potrivit arhitectului Paul Smărăndescu. Mai exact, noul locaş putea fi aşezat în spatele bisericii Colţei, prin demolarea spitalului Colţei. Astfel, noua catedrală avea în dreapta vechea ctitorie din secolul XVII, ca paraclis patriarhal, iar în dreapta clopotniţa, care putea fi o reproducere a celebrului turn al Colţei.

În cele din urmă, patriarhul Miron Cristea va trece la următorul pas, cel al sfinţirii locului viitoarei catedrale. Astfel, la 11 mai 1929, după o procesiune pornită de pe Dealul Mitropoliei, formată din membri ai Sf. Sinod, clerici şi credincioşi şi în prezenţa reprezentanţilor Casei Regale, ai Armatei, ai guvernului şi ai municipalităţii, în piaţa Bibescu Vodă avea să se sfinţească, cu apă din Iordan, o troiţă cu inscripţia: „În preajma acestui loc va fi clădită Catedrala Mântuirii Neamului”.

Alegerea patriarhului pentru locul din piaţa Bibescu s-a bazat pe suprafaţa de 30.000 de m² şi care, prin acoperirea Dâmboviţei, se putea prelungi cu 20.000 m2, creându-se noii catedrale o mare esplanadă. Deşi nu era pe o înălţime, precum cei mai mulţi considerau de cuviinţă.

Potrivit discursului ţinut de Miron Cristea cu această ocazie, noul centru bisericesc românesc trebuia „să creeze o cetate a ortodoxismului românesc, a patriarhiei noastre, ale cărei instituţiuni să răspândească raze de lumină şi de credinţă nu numai printre fiii ţării, ci şi pentru întreg Orientul creştin, care e legat de noi prin aceeaşi credinţă salvată pentru viitorime cu grele jertfe de mucenici”.

Din păcate acţiunea patriarhului Miron Cristea avea să se întrerupă aici. Criza economică atinsese întreaga lume şi nu a mai permis continuarea proiectului. De altfel, cu mulţi bani şi greu strânşi avea să fie renovată vechea Catedrală Mitropolitană, atât în interior, cât şi în exterior. Eforturi considerabile au fost depuse în această perioadă şi pentru ridicarea aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan. Astfel, ridicarea catedralei patriarhale era amânată din nou.

O iniţiativă de ridicare a catedralei neamului se va remarca în mod surprinzător în vremea lui Ion Antonescu, atunci când profesorul Maximilian Calomfirescu, la 16 ianuarie 1941, trimitea o scrisoare Conducătorului statului. Profesorul îl îndemna pe Antonescu să înceapă ridicarea mult doritei biserici, mai ales că până acum acest proiect fusese împiedicat de francmasonii din guverne şi conducerea Capitalei.

Acelaşi gest îl va face şi fostul mitropolit Visarion Puiu, care, la 6 iunie 1941, îl ruga pe Ion Antonescu ca printre priorităţile guvernului să figureze şi ridicarea Catedralei Neamului. În scrisoarea amintită, Puiu îi spunea generalului: „Ne lipseşte acel edificiu monumental, pe care străbunii noştri nu l-au putut înfăptui din cauza nestatornicie vremurilor trecute, iar generaţia României de ieri, cu suflet pustiu de credinţă religioasă şi de preocupări de fapte ce trec peste veacuri, încă nici nu l-a început, decât prin promisiuni. Acel edificiu care, prin buchetul de arte ce-l întruchipează ar fi o podoabă pentru capitală, şi pe care îl înţelege toată populaţia ţării, nu numai câţiva orăşeni şi anume catedrala cuvenită Dumnezeului străbunilor noştri şi a întreg neamului românesc de azi şi din viitor ş…ţ.

La cererile repetate ale câtorva ierarhi bisericeşti, unele de mântuială, precum a fost cea a patriarhului Miron, regele Ferdinand, care în scris a răspuns de ochii lumii, făgăduind (subl. ns.), verbal spunea că atâta vreme cât va domni el aceasta nu se poate face, iar regele Carol al II-lea” răspundea, că «nici tata, nici eu nu putem începe acest lucru», temându-se de masoni.

Dar sufletul credincios al poporului nostru cere mereu acest edificiu, precum îl cere şi împodobirea Capitalei, care, oricâte alte palate ar avea, decât o catedrală monumentală nimic nu i-ar desăvârşi caracterizarea, cum se vede în toate oraşele mari din lumea creştină”.

Însă începerea războiului nu va permite nici de data acesta ridicarea mult doritei catedrale. Dintr-o privire de ansamblu asupra perioadei putem spune că cel mai bun moment a fost cel de până în anul 1930, atunci când era euforia ridicării clădirilor administrative în Capitală. De o părere radicală era Visarion Puiu, care, în 1933, spunea următoarele: „ş…ţ În adevăr întru slava eroilor şi a rezultatului dăruit de Dumnezeu după războiul din 1916-1918, s-a făcut ceva, însă, în semn de recunoştinţă faţă de acei fii ai ţării, care şi-au dat viaţa în războiul de întregire, în locul unei biserici-mausoleu de măreţia celei începute, dar repede părăsite, din câmpia Mărăşeştilor în care să fie depuse cu cinstea cuvenită osemintele nu numai ale eroilor cunoscuţi, ci şi ale tuturor celor rămaşi necunoscuţi (de noi, dar ştiuţi de Dumnezeu), surtucarii Bucureştilor ne-au adus, maimuţărind pe francmasonii din apusul Europei, aşa numitul mormânt neînţeles de popor, al «eroului necunoscut»; iar în semn de profundă recunoştinţă faţă de Providenţa divină, care ne-a hărăzit strălucitele izbânzi ale acelui război, în loc să ridicăm ca strămoşii noştri în capitala ţării o monumentală catedrală, cum se cuvenea unui popor creştin, aceiaşi francmasoni ne-au dat aşa zisul arc de triumf, atât de costisitor şi totuşi atât de şubred şi fără posibilitatea de a reda pentru popor nici pe departe simbolul sau împodobirea unei falnice catedrale.

Vinovaţi de acest lucru sunt şi politicienii trecuţi de atunci pe la cârma ţării, străini de sublimitatea mijloacelor bisericii de a manifesta asemenea sentimente ale credinţei creştine (subl. ns), dar mai vinovată este cârmuirea bisericească, nepriveghind şi lăsând a avea loc asemenea nesocotiri şi neluând măsurile cuvenite prin aleasa ei menire ajutată fiind şi de o vreme prielnică, cum a fost aceea dintre anii 1920-1930, încât pomenirea prin veacuri a acestor două datorii naţionale, să se fi făcut prin monumente, pornind nu din imitări străine sufletului păturii celei mai numeroase a acestui neam, aduse din păgânitatea apusului european, ridicole şi şubrede, ci prin ctitorii seculare, ca cele săvârşite de străbunii noştri, domni şi vlădici, şi boieri, adică prin biserici monumentale sau monastiri, acestea fiind mai înţelese şi mai apropiate de mintea şi sufletul poporului nostru, astăzi şi în veci”.

După evenimentele din decembrie 1989, noile condiţii politice din România permiteau reluarea problemei catedralei neamului românesc. Ceea ce s-a şi făcut. Încă din 26 ianuarie 1990, Consiliul Naţional Bisericesc se adresa Primăriei Capitalei să găsească un spaţiu adecvat noii biserici, mai ales că vechile variante nu mai puteau fi luate în considerare, datorită sistematizărilor din anii ă80. În aceeaşi adresă, conducerea bisericească sugera ca loc pentru catedrală pe cel de lângă clădirea nouă a Bibliotecii Naţionale.

În urma consultărilor de la Institutului Proiect Bucureşti, Primăria răspundea forului bisericesc, arătându-şi agrementul pentru locul din Parcul Carol, în apropierea căruia mai târziu avea să se reaşeze Mormântul Eroului Necunoscut.

Odată găsit locul era nevoie de întocmirea planurilor. Era nevoie de concursul specialiştilor, de ajutorul substanţial din partea statului, dar şi al credincioşilor şi diferitelor asociaţii culturale şi creştine-ortodoxe.

În acest sens, cu ocazia festivităţilor prilejuite de aniversările a 110 ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii româneşti, a 70 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei şi a 80 de ani de la venirea pe lume a actualului prim slujitor al altarului (4-7 februarie 1995), Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, s-a adresat preşedintelui României, primului-ministru, preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului, reprezentanţilor Armatei, liderilor partidelor politice şi conducătorilor organizaţiilor culturale prezente, ca lăcaşul de cult, dorit de generaţii de români, să fie ridicat ca centru al spiritualităţii româneşti şi omagiu adus tuturor generaţiilor de români care s-au jertfit pentru neatârnarea neamului românesc. În luna septembrie a aceluiaşi an, la Patriarhia Română s-a constituit o comisie consultativă pentru construirea Catedralei neamului sub preşedinţia Prea Fericitului Patriarh Teoctist şi formată din membri ai Consiliului Naţional Bisericesc: academicieni, profesori universitari, teologi, clerici, istorici, arhitecţi, ingineri şi alţi specialişti.

Iniţiativa şi de data aceasta avea să se desfăşoare greu. Abia la 5 februarie 1999, după Sfânta Liturghie, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, ai Adunării Naţionale Bisericeşti şi a unui număr mare de credincioşi, în Catedrala mitropolitană s-a ţinut un Te Deum, după care, în procesiune, s-a coborât în parcul din Piaţa Unirii. Aici, în prezenţa preşedintelui României, a primului ministru, ai preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului, ai liderilor politici, ai unor ofiţeri ai Armatei şi diferitelor oficialităţi, s-a marcat locul viitoarei Catedrale a Neamului Românesc, prin depunerea şi sfinţirea unei frumoase cruci din marmură. Însuşi Sanctitatea Sa, papa Ioan Paul al II-lea a binecuvântat locul cu în timpul vizitei la Bucureşti (9 mai 1999), ocazie în care a donat pentru Catedrala Neamului-Patriarhală suma de 100.000 de dolari. Însă, ridicarea bisericii în Piaţa Unirii avea să se oprească cu acest moment.

În timpul noii guvernări, de după alegerile din toamna anului 2000, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a votat planul urbanistic de detaliu pentru noua catedrală patriarhală, pe axul bulevardului Unirii spre piaţa Alba Iulia, la jumătatea distanţei, alături de proiectata şi, în lucru din timpul lui Ceauşescu, Bibliotecă Naţională. Suprafaţa, delimitată de străzile Mircea Vodă şi Nerva Traian, era de 4,1 ha, din care 3,5 urmau să fie ocupate de biserică. Circulaţia autovehiculelor urma să se facă printr-un pasaj subteran.

În acest sens, avea să se lanseze, la sfârşitul lui decembrie 2001, un concurs în care au fost înscrise 82 de lucrări, din care 18 au fost preselectate. Concursul de proiecte s-a desfăşurat în toamna anului 2002. Proiectul câştigător a fost anunţat în octombrie 2002, ca cel realizat de echipa de arhitecţi şi studenţi ai Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu”, coordonată de conf. univ. dr. arh. Augustin Ioan. Aceştia urmau să câştige 5% din valoarea contractului, estimat la 200 milioane de dolari.

Problema ridicării Catedralei neamului este readusă în centrul atenţiei odată cu începutul anului 2004, an electoral. Politicienii şi partidele considerând Biserica un fructuos teren electoral au tergiversat încă odată proiectul ridicării catedralei neamului. Cei de la putere au ajutat, cei din opoziţie, în cea mai mare parte, au blocat. Astfel, problema Catedralei Neamului avea devină obiect de dispută politică, asociindu-se iniţiativa Bisericii cu ajutorul dat de guvernul PSD.

Cel mai înverşunat oponent şi manipulator al frontului anti-Catedrală este Remus Cernea, un tânăr absolvent de Filozofie, care încă din timpul studenţiei se arăta potrivnic aşezării icoanelor în sălile de curs şi a unei biserici de lemn în curtea Universităţii de la Operă. Liderul asociaţiei „Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă” încă de la început a invocat încălcarea Constituţiei, a statutului de monument de arhitectură pe care cimitirul păgân din Parcul Carol l-ar avea şi integritatea spaţiului verde, de lipsa căreia, într-adevăr, Bucureştiul suferă.

Însă, toate aceste argumente sunt de suprafaţă, deoarece adevărata dorinţă a acestei asociaţii, considerăm noi anticreştine, este de a opri cu orice preţ ridicarea mult doritei catedrale. În acest sens este îndeajuns să spicuim din declaraţia de principii, datată 6 martie 2004 (coincidenţă cu data instalării primului guvern comunist din România ?) a amintitei asociaţii, ca să ne dăm seama de adevăratul scop: „ş…ţ Deşi implicită în prevederile constituţionale şi în valorile sistemului internaţional în care se integrează România, secularizarea statului este, în practică, încălcată permanent. Imixtiunea instituţiilor religioase a devenit o constantă a vieţii publice. Ea se produce prin transferul unor importante bunuri către biserici, prin implicarea, în activitatea autorităţilor publice, a clericilor, prin asocierea simbolisticii statului cu simbolistica religioasă, prin felul în care educaţia religioasă se desfăşoară în actualul sistem de învăţământ şi prin politicile în domeniul culturii. «Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă» militează pentru afirmarea caracterului secular al statului, ca valoare a modernităţii şi ca principiu al civilizaţiei europene. Asociaţia va încuraja măsurile legislative şi politicile publice care corespund dezideratului unei societăţi seculare. «Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă» promovează valorile raţionalităţii, ale atitudinii deschise şi ale gândirii libere, prin care omul atinge deplina sa umanitate”.

Prin urmare, dacă reflectăm puţin asupra celor de mai sus constatăm cu stupoare că programul politic al Partidului Comunist privitor la Biserică era incomparabil inferior. Desigur, că nu putem fi împotriva exprimării unor opinii, dar de la simpla lansare a unei declaraţii de principii şi până la organizarea unor ample campanii împotriva iniţiativei Bisericii Ortodoxe Române, care reprezintă totuşi majoritatea populaţiei acestei ţări, este un atentat la bunul mers al societăţii româneşti.

Dar să vedem ce alţi oponenţi ai ridicării catedralei ortodoxe sunt. Urmărind problema cu pricina în mass-media, constatăm cu stupoare că, prezent în frontul anti-Catedrală, se remarcă de departe d-l Gabriel Andreescu. Spunem cu stupoare, deoarece d-l Andreescu este unul dintre cei care s-au opus demolării bisericii Sfânta Vineri, în anul 1987. Din 1990, Gabriel Andreescu (cunoscut de altfel ca un constant acuzator la adresa BOR) aproape că nu omite nici un moment să-i reproşeze actualului cap al Bisericii Ortodoxe Române, că în 1987 nu a protestat în faţa lui Nicolae Ceauşescu, pentru crima demolării lăcaşului de cult. Prin urmare, ne permitem să întrebăm unde este consecvenţa d-lui Gabriel Andreescu? Altfel spus, Gabriel Andreescu protestând în 1987 şi auzindu-şi numele pronunţat la „Europa liberă” a devenit un dizident al regimului Ceauşescu sau Andreescu dizidentul de ieri pe seama Bisericii, oponentul de astăzi al misiunii Bisericii.

Pentru a fi mai expliciţi, se pare că d-l Andreescu este nemulţumit de faptul că „asistăm în prezent la o invazie a domeniului public - parcuri şi spaţiile dintre blocuri - prin biserici. S-au construit multe biserici în parcuri, iar parcurile înseamnă altceva decât spaţiul verde al unei biserici”.

Un alt oponent al ridicării Catedralei Neamului este analistul politic Cristian Pârvulescu. Acesta este de părere că în proiectul ridicării catedralei „ar putea fi vorba despre o complicitate a Bisericii cu liderii PSD”, „că astfel şBiserica, n.n.ţ îşi netezeşte calea pentru a avea influenţă politică, miză pe care PSD nu a observat-o” şi că, acum, „testează modul în care se poate implica în politică”. Însă, derularea ultimelor evenimente îl contrazic total pe d-l Pârvulescu. Precum ştim, în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al BOR, din 10-12 februarie 2004, s-a hotărât ca slujitorii altarului să nu se mai implice în politică şi, conform dreptului canonic, cei care nu se supun sunt excluşi din cler. În acest sens, a se vedea cazul preotului senator Ioan Rus, caterisit de Consistoriul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.

În aceeaşi ordine de idei, din afirmaţiile d-lui Pârvulescu se înţelege că ridicarea catedralei ar fi dorită numai de PSD, ceea ce este fals. Din presa scrisă şi cea audio-vizuală aflăm că un alt partid care susţine acest proiect este Partidul Naţional ţărănesc Creştin Democrat, potrivit declaraţiei date d-l Victor Ciorbea, în conferinţa de presă din 5 aprilie 2004. În plus, chiar foştii deţinuţi politici, din Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti, sprijină necondiţionat iniţiativa Bisericii Ortodoxe Române de a construi catedrala pe platoul din Parcul Carol.

Mai mult de atât, unii oameni de cultură ca Paul Everac, considerând că mausoleul eroilor comunişti „e poate cel mai frumos din Bucureşti şi din ţară ca măreţie şi perspectivă”, sunt de părere că, alături de acesta, ar fi oportun constituirea unui „pantheon al zbuciumatei noastre istorii moderne, sub cea mai frumoasă boltire artistică şi în vârful celei mai grandioase esplanade existente în România”. În consens cu acesta se arată arhitectul Peter Derer, care consideră că în Parcul Carol Carol este nevoie de un „panteon naţional al tuturor eroilor, loc de odihnă a marilor personalităţi politice, ştiinţifice, militează din trecut sau din viitor”, referindu-se la Iuliu Maniu, Elisabeta Rizea sau Emil Cioran. Altfel spus, dacă iniţial în mausoleul eroilor comunişti se dorea un cimitir păgân, bine ar fi dacă s-ar continua tradiţia acestuia, pe locul cel mai înalt al Capitalei. Astfel, se preferă un loc de îngropăciune, în loc de o cetate a mântuirii şi a slavei aduse lui Dumnezeu Mântuitorul.

Campania de presă pornită împotriva ridicării Catedralei Neamului a adus în atenţie afirmaţii ironice, ridiculizări şi asocieri de tipul: „Construcţia unei catedrale a dus la reforma lui Luther!”, „Guvernul PSD, „Catedrala demolării” sau „Patriarhia vrea să ridice în Parcul Carol Catedrala Mântuirii Securităţii”.

Mai mult de atât, ca o bătaie de joc la adresa Bisericii şi credincioşilor săi, „artistul” pornograf Dumitru Gorzo anunţa la sfârşitul lui martie 2004 că, faţă de „mutilarea Parcului Carol”, doreşte să organizeze o expoziţie, din care lucrarea principală o constituia un aranjament de „desene şi bucăţele de slănină, special aleasă ca semnificativă în Postul Paştelui”, care să figureze „biserica indecentă prin dimensiune, imorală prin cheltuieli şi voit demonstrativă”.

S-a adus în discuţie ţinerea unui referendum, ori aşa ceva nu există în Dreptul canonic. Nu există deoarece acest mod de consultare a cetăţenilor a apărut odată cu revoluţia franceză. Nu poţi cere părerea unei persoane care nu este membră al Bisericii, precum ne relevă Dreptul canonic (74 Ap; 6 II; 128 Cartagina).

Încă de la bun început, primarul Capitalei, Traian Băsescu, găsea inoportună aşezarea catedralei în parcul Carol. El invocă distrugerea parcului şi faptul că la marile praznice fluxul credincioşilor s-ar face foarte greu. Însă, edilul Capitalei ignoră faptul că amplasamentul catedralei este alăturat străzilor Cuţitul de Argint, G-ral Candiano Popescu şi Căii şerban Vodă, care l-a rândul lor conduc spre şoseaua Viilor, B-dul Mărăşeşti, respectiv B-dele Dimitrie Cantemir şi Tineretului. Mai mult de atât, procesiunile se pot organiza pe traseul Aleea Patriarhiei, str. 11 Iunie şi Piaţa Libertăţii.

În problema parcului trebuie afirmat că Biserica nu poate distruge un parc, prin construirea catedralei într-un perimetru bine delimitat, atâta vreme cât Mitropolia, ca proprietar al acestei suprafeţe mult disputate, a amenajat aici un parc - în vremea mitropolitului Filaret, cunoscut în vremea sa sub numele „Grădina Filaret”. Astfel, lozincile de genul : „Nu distrugeţi Parcul Carol”, au, de fapt, ca scop blocarea ridicării catedralei.

S-a invocat neputinţa economică a ţării de a ridica mult dorita Catedrală a Neamului Românesc. Dar se uită faptul că marile ctitorii s-au ridicat după pustiitoarele războaie, ca mulţumire şi slavă lui Dumnezeu. Cel mai bun exemplu în acest sens este cel al Binecredinciosului Voievod ştefan cel Mare şi Sfânt, în al cărui an ne aflăm.

Toate argumentele contra sunt mai mult de natură speculativ-gazetărească şi antiortodoxă şi, mai ales, de natură materială, ţinând de „burta cetăţeanului”. Evident toate acestea sunt diversiuni pentru a descuraja construirea unei catedrale monumentale, precum spunea părintele Gheorghe Calciu, în anul 1998.

În final, spunem că, este de datoria noastră de urmaşi ai celor care s-au jertfit pentru neam şi credinţă, să-i respectăm şi să ne recunoaştem ca membrii ai Bisericii Ortodoxe aducând slavă lui Dumnezeu, prin ridicarea unei Catedrale a Neamului Românesc.

Nae IONESCU

Chestiunea Palatului şi Catedralei Patriarhale a României tulbură şi excită competenţele urbaniştilor noştri. Nici nu ştiam că sunt atâţia. De câte ori întâmplări ne sileau să gândim asupra înfăţişării şi organizării oraşului nostru de capitală, trebuia să constatăm cu descurajare că preocuparea cu clădirea şi gospodărirea aşezărilor noastre orăşeneşti nu ajuns încă aşa de departe, încât să creeze şi la noi o clasă de oameni de meserie. Proiectele pe care, în diferite împrejurări, le preda publicului şi celor în drept aproximativ acum aşa-numita Casă a Clădirii Oraşului erau numai nişte improvizaţii cu caracter local. Ochiul sigur, văzând în linii mari, europene, lipsea.

şi acum, iată, de-odată, o întreagă falangă de urbanişti care îşi pun competenţele în slujba interesului public. E adevărat, unii nu sunt decât avocaţi sau doctori. Au ei însă pentru acest motiv mai puţin dreptul de a propune şi, Doamne fereşte, de a hotărî chiar? Nu am asistat cum p-aici era să se dea la pământ Biserica Sf. Gheorghe, pentru ca aşa hotărâseră unele competenţe? şi, dacă nu era intervenţia energică a d-lui Iorga, nu ar fi rămas bună hotărârea?

Să nu se supere nimeni, dar noi, în toată discuţia purtată prin presă în jurul construirii viitoarei Patriarhii, nu am găsit decât un punct de vedere serios: acel exprimat de arhitectul Ion Davidescu, prin ziarul «Viitorul». Aici se pune problema ceva mai vast, dintr-un punct de vedere care devine bogat în perspective, chiar pentru simplul om de bun-simţ - care, precum se ştie, ascultă, dar nu dă soluţii. D-l Davidescu crede că o construcţie de însemnătatea Patriarhiei nu poate fi considerată ca o problemă izolată. Că aşezarea şi înfăţişarea acestui viitor monument arhitectonic e în funcţie de viitoarele şi actualele mari clădiri ale oraşului, precum şi de marile artere de comunicaţie, existente sau urmând a se deschide.

E aşa de simplu şi de evident; dar se va lua în considerare acest punct de vedere? Planul de sistematizare a oraşului e o stăruitoare dorinţă a celor câţiva urbanişti serioşi din ţara noastră. Nu se face totuşi. De ce? Pentru că, în virtutea vechilor noastre apucături turceşti, preferăm încă să facem întâi casele şi pe urmă îngăduim străzii să se strecoare printre ele cum va putea.

Preocuparea urbanistică reprezintă o mentalitate publică evoluată, pe care noi nu o avem încă. În această direcţie, totul trebuie făcut de sus în jos, de un cap modern, al unui om de curaj. Să-l aşteptăm. Ne gândim însă că, poate, în împrejurările de azi, Patriarhia ar trebui să contribuie la promovarea acestui cap.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!