Iisus Şi-a dat duhul pe cruce «la ceasul al nouălea», după 3 sau 6 ore de la răstig­nire (Marcu - 15, 25 - spune că ar fi fost «ceasul al treilea» cînd L-au răstignit, în vreme ce Ioan - 19, 14 - indică «ceasul al şaselea»). În acest răstimp al agoniei de pe cruce, Iisus a grăit în 7 rînduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testa­mentar al învăţăturii şi-al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă nu poate fi stabi­lită cu pre­cizie absolută, căci nici un evanghelist nu le pomeneşte pe toa­te, ci fiecare pe cîte unele. Aici am optat pentru suc­­ce­siunea cea mai probabilă, impusă prin tradiţie, pen­tru care a optat, în mare, şi poetul creştin francez Paul Claudel (1868-1954), în urmă 7 decenii, în celebrul său eseu lirico-teo­lo­gic închinat răstignirii: Un poète regarde la croix («Un poet priveşte crucea»). N-am reţi­nut aici decît în mică măsură consideraţiile auto­ru­lui francez, dar cei interesaţi le pot citi şi în româneşte, în frumoasa tălmăcire a Ancăi Sârbulescu (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994).

1. «Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!» (Luca 23, 34). La început, Domnul pa­re să privească în jos, la cele ale pămîntului, arătîndu-Şi o dată mai mult grija pentru lu­mea pe care venise s-o mîntuiască. Prima Lui rostire de pe cruce este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau, aducînd aminte de porunca înnoită a iubirii, din Pre­­dica de pe Mun­te, ca­re extindea iubirea (agape) şi asupra vrăjmaşilor, după modelul iubi­rii dumne­-zeieşti (Matei 5, 44-48). Iubirea şi consecinţa ei firească, iertarea, împinse pînă la jertfa de sine şi mărturi­site de Domnul Însuşi cu vorba şi cu fapta, stau temelie întregului creş­tinism. În acelaşi duh cerem şi-n Rugăciu­nea Domnească (Tatăl nostru): «Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri». Dacă Cel fără de greşeală a ier­tat greşiţilor Săi chiar în toiul greşelii lor, cum oare noi, cei la rîndul nostru plini de gre­şeli, nu vom ierta în urmă greşiţilor noştri? De aceea preotul strigă în noaptea tainei pas­cale: «Să zicem Fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!».

2. «Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai» (Luca 23, 43). Pe aceeaşi linie a iubirii iertătoare («Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci mîntuirea lui») se în­scrie şi a doua rostire a Domnului pe cruce, binecuvîntîndu-se astfel pocăinţa şi dreapta măr­turisire, prin care tîlharul dobîndeşte, chiar în ceasul al 12-lea, raiul comuniunii cu Hris­tos. Se împlineşte astfel deplin pro­feţia cum că mulţi vameşi (pă­cătoşi) vor dobîndi împă­răţia îna­intea celor ce s-au socotit pe ei înşişi drepţi. Nimeni nu este ireme­diabil pier­dut, iar ju­decata Îi aparţine lui Dumnezeu, Care cunoaşte în orice clipă cele mai din­lăuntru ale noastre şi nu Se zgîrceşte în bunătatea Lui. Cînd tindem să fim necruţători cu cel căzut (precum lapidatorii femeii adultere), judecînd în pripă şi neţinînd seama că nici noi nu sîntem fără de păcat, să ne aducem pe dată aminte că primul intrat în rai a fost toc­mai un tîlhar pocăit în ceasul din urmă!

3. «Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!» (Ioan 19, 26-27). După ce le-a vorbit mai întîi păcătoşilor, ce au mai grabnică trebuinţă de grijă şi de milă decît ceilalţi, Domnul se adresează de pe cruce celor drepţi şi curaţi, maicii Sale şi lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, încredinţîndu-i unul altuia, ca temelie şi chip al Bisericii Sale, instituite chiar atunci şi acolo, la picioarele crucii. Maica Domnului - «Noua Evă» - este con­sfinţită astfel ca Maică purtă­toare de grijă a întregului neam creştinesc, care la rîndul lui este chemat să vegheze asu­pra Bisericii maternale ca asupra Miresei lui Dumnezeu, măsură vie a dragostei ocro­ti­toare şi a comuniunii în Duhul Sfînt. Pătrunşi de acest mare şi tainic adevăr, cîntăm pînă astăzi, şi pînă la sfîrşitul veacurilor, cu smerită înfiorare: «Nu lăsa, Măi­cuţă, să pierim pe cale, / Că noi sîn­tem fiii lacrimilor tale…»

4. «Mi-e sete» (Ioan 19, 28). Răstignitului Îi este sete: lucrul cel mai la îndemână, ca­re se dă pe degeaba oricui, Îi este refuzat de către oameni Celui ce Şi-a pus viaţa pentru ei! Celui ce le-a dăruit Cerul, n-au să-I dea decît oţet şi fiere! Celui ce este «dulceaţa lumii», lumea îi întinde, pînă-n ceasul din urmă, amărăciunea păcatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult decît setea de apă a trupului sfîşiat: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu după dragostea omului, şi dorul neostoit al Fiului Omului după Tatăl ceresc. Pribegi prin lumea aceasta, purtîndu-ne cru­cea după puteri, oare nu însetăm şi nu flămînzim şi noi, fiecare, ur­mînd lui Hristos, după dragoste şi după dreptate, după «apa vieţii» şi după «pîinea cea spre fiinţă», pe care o cerem zilnic Tatălui nostru Care este în ceruri? Prin setea aceasta, Cel spîn­zu­rat între pămînt şi cer Îşi îndreaptă de-acum fruntea spre Tatăl Care L-a născut «mai îna­in­te de toţi vecii» şi Care «atît de mult a iubit lumea încît pe unicul Său Fiu L-a dat spre moar­te, şi încă moarte pe cruce».

5. «Eli, Eli, lama sabahtani?» (Matei 27, 46 ; Marcu 15, 34). «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?». Este, observă Claudel, «conflictul a două naturi şi a două voinţe reunite în arena ferecată a vocaţiei răscumpără­toare», clamat cu vorbele ome­neşti ale Psalmistului (Psalmi 21, 1). Omul Iisus, Care se ru­gase cu sudori de sânge în noap­tea Ghet­se­manilor şi cerşise să se treacă de la El paharul pătimirii, dar sfîrşise prin a Se în­cre­dinţa voii Tatălui ceresc, strigă acum nu ca un Dumnezeu atot­puternic, ci ca un om covîr­şit de durere în carnea şi-n oasele lui. Omenitatea a fost asu­mată pînă la capăt şi strigătul ei bate la porţile cerului, care nu vor întîrzia să se deschi­dă. Stă în această mare cumpănă a jertfei răscumpărătoare toată frămîntarea biblicului Iov, pusă înainte spre dumnezeiască dezlegare. Nae Ionescu avea toată dreptatea cînd spunea că creştinismul nu este, în ultimă analiză, decît «soluţia dumnezeiască a problemei lui Iov».

6. «Săvârşitu-s-a» (Ioan 19, 30). A se săvîrşi înseamnă, deopotrivă, a se sfîrşi şi a se împlini. Iisus e la capătul misiunii Sale, pe piscul jertfei supreme; omul din El stă să se săvîrşească (sfîrşescă), dar Dumnezeul din El are conştiinţa întreagă a să­vîr­şirii (îm­pli­nirii) planului mîntuitor, a biruinţei divine care va străluci de a treia zi, pen­tru eterni­tate, în lumina neînserată a Învierii. «Săvîrşitu-s-a» nu este atît vestea morţii ca­re dă tîrcoale, cît a plinătăţii ce va să vie şi pe care nimeni şi nimic n-o va mai putea de-acum zăgăzui («Unde este, moarte, boldul tău?»). E atingerea ţintei («cu moartea pre moar­te călcînd»), e triumful Crucii («după care toate se cer»), e repunerea lumii pe fă­ga­şul ei ne-lumesc: «Că­ci noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evrei 13, 14).

7. «Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu» (Luca 23, 46). Sufletul omului se încrede lui Dumnezeu, în răspărul morţii, iar Fiul este gata de întoarcerea în slava din care a venit, de şederea «de-a dreapta Tatălui» cea din veci şi pentru vecii vecilor, căci «Eu şi Ta­tăl una sîntem» (Ioan 10, 30). Săvîrşirea devine desăvîrşire a tainicei iconomii, iar deofiin­ţimea lui Dumnezeu consfinţeşte deofiinţimea şi îndum­nezeirea umanului: «Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dum­nezeu» (nu după fiinţă, dar după har, prin dumnezeiască înfiere). În faţa aces­tei mărturii a Cuvîntului, toate cuvintele noastre se sme­resc şi tac, ca nişte biete unelte ale veacului aces­tuia. Răsăritul cel de Sus ne străluminează lăuntric cu Du­hul Sfînt, Mîngîietorul, şi toate se umplu de har şi se fac una în Hristos, Dom­nul Vieţii şi al Învierii.

Răzvan CODRESCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!