Procesul de integrare europeană este, după părerea noastră, unul dintre fenomenele cele mai puţin elucidate dintre cele care se întâmplă sub ochii noştri. Imaginea lui este atât de tulbure, încât cele mai multe descrieri de care beneficiază nu sunt decât aproximări minore, ba chiar negative (ca în tehnica fotografică) ale realităţii.

Să începem chiar cu numele ca atare. Când spunem "integrare europeană", ne gândim, cel puţin noi românii (şi se pare că uneori suntem şi încurajaţi să procedăm astfel) doar la propria noastră integrare. În subtext, se sugerează astfel că România ar fi un soi de satelit artificial al Europei, construit dintr-un material cu totul diferit, şi că, pentru a avea acces în Europa, materialul (românismul) din care e construit acest satelit ar trebui refăcut din temelii. Cu acest prilej, se uită că nici una dintre ţările "deja europene" ("UE 15", cum sună sitagma consacrată pentru Europa actuală, nelărgită) nu sunt "mai întâi europene", ci altceva, de la caz la caz (europenii din ţările naţionale se declară încă în zdrobitoare majoritate mai întâi naţionali, abia apoi europeni). Prin urmare, integrarea noastră, la nivel identitar, nici măcar nu pune mai multe probleme decât celelalte integrări, fie ele chiar şi ale statelor şi cetăţenilor care sunt deja în actuala Uniune. Cine crede că românii sunt mai puţin europeni decât francezii sau nemţii pentru că sunt români este în eroare. Dimpotrivă, nu e imposibil să descoperim că francezii (sau nemţii) se vor declara de-aici înainte mai multă vreme francezi (respectiv, nemţi) decât românii români, şi nu europeni. Concluzia este simplă: crearea identităţii europene nu este o chestiune doar de voinţă politică, nici doar de extindere a graniţelor formale ale Europei lărgite. Mai mult: dificultăţile apariţiei acestei identiăţi în "centrul " european (zona occidentală) sunt la fel de mari ca cele care se vor ivi în zona periferială, în zona celor zece aspiranţi.

În altă ordine de idei, circulă de ceva vreme o pereche de adjective care încearcă să lămurească, dar nu face decât să întunece mai tare, baza de susţinere a construcţiei europene. Acestea sunt "eurooptimist" şi "eurosceptic". Lumea este împărţită maniheist în aceste două categorii, până într-acolo încât fiecare cetăţean european poate fi "arondat" clar fie unuia, fie celuilalt adjectiv, ca şi cum cale de mijloc n-ar exista. Până la urmă, în mod cu totul simplist, construcţia europeană va trebui să se bazeze pe un număr cât mai mare de eurooptimişti şi pe diminuarea în consecinţă a numărului de eurosceptici. Jocul este cu sumă nulă: cu cât mai mulţi cetăţeni în prima categorie, cu atât mai puţini în cea de-a doua. Această dihotomie tăioasă nu are însă absolut nici un corespondent în realitate, chiar dacă unii oameni politici cred cu tărie în ea. Un caz celebru este Václav Havel, care a îndemnat poporul ceh să voteze pentru integrarea în Uniunea Europeană, căci "pierderea suveranităţii în UE" poate fi invocată "doar de oameni lipsiţi de onestitate şi trădători", aluzie clară (şi extrem de dură) la preşedintele Vaclav Klaus, a cărui imagine este asociată cu ideea de corupţie în Cehia.

În final, trebuie să aducem pe scurt în discuţie şi foarte recenta criză apărută în procesul de negociere desfăşurat de România cu Bruxelles-ul. Dacă cei care au ridicat vocea împotriva României sunt consideraţi (cum ar fi normal) eurooptimişti, scepticismul lor acut faţă de calităţile ţării noastre de parteneră de încredere a UE îi face în aceeaşi măsură eurosceptici! Oameni ca baroneasa Nicholson sau Arie Oostlander, dar şi mai sus pomenitul Havel, în pornirea lor supraeuropenistă, aproape că nu mai dau nici o şansă euroscepticilor sau statelor care, ca noi, se confruntă cu probleme pe drumul spre aderare (1). Din susţinători ai integrării europene, ei devin astfel împătimiţi acuzatori ai celor care parcurg mai greu distanţa până la "standardele" comunitare. Nu este această intransigenţă (înrudită cu cea a conducătorilor Revoluţiei Franceze) un semn al unui scepticim mai adânc al acestor eurooptimişti, al unei neîncrederi că proiectul unional se poate realiza cu resursele actuale de care dispune Europa?

1. Săfie clar: nu încercăm nici pe departe să luăm apărarea guvernului român, care este vinovat într-adevăr de corupţia insuportabilă din ţară, de exportul de copii, de îngrădirea libertăţii de exprimare, de justiţia bolnavă şi de multe altele, pe care oficialii europeni nu le-au trecut în raportul lor.

Faust FULDA

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!