Simona Popa: "Radu Gyr nu a fost un politician, ci un entuziast"

Simona-Carmen Popa este unicul copil al poetului Radu Demetrescu - Gyr. S-a născut pe 10 octombrie 1931 la Bucureşti, unde tatăl său se stabilise din 1924 şi unde o cunoscuse pe soţia lui, Flora. Simona Demetrescu şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Rm. Vîlcea, fiind ocrotită acolo de o mătuşa a sa. Toată viaţa a fost marginalizată datorită trecutului politic al tatălui său. După decembrie 1989, a depus o muncă impresionantă pentru recuperare a memoriei lui Radu Gyr.

- Aţi fost martora calvarului pe care l-a trăit tatăl dumneavoastră şi aţi suferit alături de el. Cînd a început totul?

- În 1937. Tata era deja de doi ani în Mişcarea Legionară şi devenise comandant legionar pentru meritele sale. Cînd regele Carol al II-lea a declanşat prigoana împotriva legionarilor, tata a fost printre primii arestaţi şi duşi în lagăr. A avut o scurtă perioadă de linişte, în lunile de guvernare legionară, cînd a ocupat postul de director al Direcţiei Teatrelor. După aşa-numita rebeliune din ianuarie 1941, a fost condamnat la 12 ani de închisoare şi apoi trimis de către Antonescu pe front, "pentru reabilitare", în linia întîi. Acolo şi-a pierdut parţial vederea, motiv pentru care a fost reformat. La întoarcere a fost din nou încarcerat. În 1945 a fost condamnat în Lotul nr. 2 al ziariştilor, alături de cei mai prestigioşi gazetari interbelici: Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Romulus Dianu, Pan Vizirescu, Ilie Rădulescu…

- Totuşi, în 1956 a fost eliberat de către comunişti…

- Da, dar numai pînă în 1958, cînd a fost rearestat şi condamnat la moarte pentru poezia "Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane !". Pedeapsa i-a fost comutată în 25 de ani de muncă silnică, dar tata n-a ştiut asta decît la 11 luni după ce i-a fost schimbată sentinţa. L-au ţinut într-o tensiune extraordinară. Se aştepta în fiecare zi să fie scos din celulă şi împuşcat.

- De ce credeţi că i-a revoltat atîta pe comunişti o poezie încît să ceară moartea autorului?

- Poezia aceasta avea titlul original "Manifest" - aşa cum aveam să descopăr în anii din urmă. Vă daţi seama că ăsta nu mai era doar un poem, ci mai ales o incitare la revoluţie sau "contrarevoluţie", cum spuneau comuniştii. Ştiindu-l şi şef legionar, regimul l-a considerat extrem de periculos şi puţin a lipsit să nu-l elimine fizic. Anchetatorii au aflat despre această poezie, dar nu au găsit niciodată manuscrisul, căci altminteri cred că l-ar fi ucis pe tata.

- Unde a fost ascuns manuscrisul?

- Tata l-a dat unui văr al nostru, arhitect, care l-a făcut sul şi l-a băgat într-o vergea de undiţă. Cînd l-au ridicat pe tata, securiştii au făcut percheziţie şi la noi şi la rudele noastre, dar nu au găsit petecul de hîrtie incriminant. Mai tîrziu, vărul meu a ars manuscrisul.

- L-aţi văzut pe Radu Gyr la închisoare vreodată?

- L-am vizitat doar în perioada cînd a stat închis la Braşov, în ‘47 - ‘48. Am fost la el de vreo două ori. Avea voie la hîrtie şi creion, iar în celulă era curat. Asta m-a impresionat. La Aiud, nu l-am putut vizita. De acolo ne trimitea numai opt rînduri pe cîte o carte poştală, la răstimpuri. Atît avea voie. Scria doar ce avea nevoie: medicamente, hrană, îmbrăcăminte. Nu mai ştiu în ce an, ne-a scris că avem voie să-l vizităm. Era prin 1951 - 1952. Am mers cu mama, foarte emoţionate. În faţa penitenciarului era o mare de oameni. Şi comandantul închisorii a suspendat vizitele, pentru că eram prea mulţi şi nu puteam intra toţi. Ne-au luat numai pachetele. Am fost foarte dezamăgite şi întristate.

- Cum s-a readaptat Radu Gyr la viaţa în libertate, după 1963?

- Era teribil de suspicios. Nu voia să aibă relaţii cu prea mulţi oameni. Îl căutau diverşi tineri scriitori, dar el nu-i primea decît pe unii, cu mari precauţii şi numai dacă îi erau recomandaţi.

- Îşi păstrase vechii prieteni, îi mai întîlnea?

- Doar cu Nichifor Crainic a rămas prieten bun pînă la sfîrşit. Mai veneau la noi uneori Nicolae Crevedia şi Ion Vojen, iar, de la un moment dat, şi Constantin Bucescu, pe care l-a cunoscut mai tîrziu şi care i-a fost recomandat de Crainic.

- De ce credeţi că avea încredere în Crainic?

- Aveau ani de puşcărie politică făcuţi împreună, îi legau amintiri şi isprăvi din perioada interbelică, aveau şi afinităţi comune. Apoi se înţelegeau foarte bine şi nu s-au trădat unul pe altul. Tatei i s-a propus să devină informator al Securităţii prin ‘67 - ‘68, dar a refuzat categoric cu riscul de a fi iarăşi băgat la închisoare. De obicei, tata îl vizita pe Crainic, care era mai bătrîn. Îmi amintesc că aveau amîndoi o mare dragoste pentru copii. Tata a scris mult pentru copii, iar Crainic umbla cu buzunarele pline de bomboane. Cînd se întorcea acasă, se ţineau copiii roi după el şi, glumind, Crainic le împărţea dulciuri.

- Radu Gyr mai întreţinea corespondenţă cu vechii săi prieteni?

- A avut corespondenţă cu mai mulţi, între care Părintele Stăniloae şi Mircea Eliade. Culmea, deşi sînt convinsă că eram atent supravegheaţi de Securitate, tata a primit de la Eliade scrisori şi i-a răspuns, iar epistolele sale au ajuns la destinaţie. Curînd voi edita la Editura Vremea volumul de amintiri ale lui Radu Gyr "Calendarul meu" şi voi adăuga şi unele scrisori primite de la Eliade în 1968 şi 1969.

- Radu Gyr vorbea despre infernul prin care a trecut?

- Nu. Considera că este un capitol închis şi se temea să spună ceva pentru a nu reîncepe calvarul. Nu-i era frică pentru el, ci pentru noi. Se simţea vinovat pentru toţi anii de privaţiuni şi suferinţe la care ne supusese, fără voia lui, doar pentru că a fost contra comunismului. Eu am plătit un preţ mare prin faptul că nu am fost lăsată să-mi fac o carieră. Am intrat cu bursă la Facultatea de Geologie Petroliferă, dar am fost dată afară în anul trei, la cererea expresă a Alexandrinei Sidorovici - soţia lui Silviu Brucan -, cea care a fost şi acuzatorul numărul unu în procesul gazetarilor interbelici. Revenind la întrebarea dumneavoastră, tata a acceptat o singură dată să răspundă la o întrebare a soţului meu, Dinu Popa, legată de închisoare. Dinu l-a întrebat dacă nu a avut vreo clipă de deznădejde în care să-şi dorească moartea. "Ba da - a răspuns tata -, într-o iarnă, cînd am fost dus în miezul nopţii de la Aiud la Braşov, la o consfătuire a ofiţerilor superiori din Securitate. Am ajuns pe la două noaptea şi a fost introdus într-o încăpere unde securiştii benchetuiau. M-au aşezat pe un scaun în mijlocul unui cerc şi m-au scuipat şi m-au înjurat minute bune. Atunci n-am mai suportat umilinţa şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. A doua zi, eram din nou la Aiud, unde mi s-a spus că a fost o greşeală şi o confuzie".

- Şi-a păstrat convingerile politice pînă la capăt?

- Cred că da, dar nu vorbea despre asta. Oricum, nu s-a dezis niciodată de Mişcarea Legionară. El nu a fost un politician în adevaratul înţeles al cuvîntului, ci un entuziast. A fost un om care a crezut şi a mers pe linia acestei credinţe. A intrat în Mişcarea Legionară din entuziasm, pentru că era un naţionalist înfocat, un mare iubitor de ţară. În plus, toată generaţia lui, toate vîrfurile acestei generaţii erau acolo. Nu ştiu însă care ar fi fost atitudinea lui faţă de mişcare astăzi.

- Cum era o zi a lui Radu Gyr după eliberare?

- Lucra intens, zi de zi, începînd de la ora 8 dimineaţa pînă seara, tîrziu. Se oprea doar să mănînce. Avea o patimă a recuperării timpului irosit în puşcărie. De fapt, trebuia să transcrie din minte miile de versuri compuse în temniţă, să le şlefuiască, pentru că era un perfecţionist, să le finiseze subtil. A sperat pînă în ultima clipă că-şi va putea publica toată opera. Şi-a redactat şi o parte din memorii şi făcea şi alte lucrări pentru bani, aşa cum a fost traducerea unui volum de balade germane - publicat sub semnătura altcuiva. Tata şi-a făcut, la un moment dat, o selecţie din toate volumele, alegînd textele care îl reprezentau şi puteau fi publicate atunci. A ieşit un volum de 500 de pagini, pe care i l-a dat lui Zaharia Stancu să-l publice. Ei se ştiau mai demult şi Stancu îl aprecia. Cred că Stancu a încercat cu adevărat să-l ajute, dar, după vreo doi ani, i-a spus că nu se poate să-l publice.

- A mai avut vreo tentativă de a-şi publica opera?

- Nu. Dar, prin 1981, la şase ani de la moartea tatei, a venit la noi o doamnă care s-a recomandat Dinu, de la arhivele statului, şi care ne-a spus că vrea să încerce să-l publice pe Radu Gyr. Ştia de volumul pe care i-l dăduse lui Zaharia Stancu şi ne-a rugat să pregătim manuscrisul, cu fotografii şi corespondenţă. După două săptămîni, a revenit, însoţită de un bărbat. Aveam o copie manuscris, făcută de mine şi de mama, pe care i-am arătat-o. I-am arătat şi cîteva fotografii. Manuscrisul părea scris de aceeaşi mînă, căci scrisul meu şi al mamei semănau mult. Am vorbit vreo oră, pentru ca la sfîrşit, doamna Dinu să ne spună că volumul nu poate apărea. La plecare, bărbatul, care s-a recomandat Crăciun, s-a întors din uşă şi ne-a rugat să-i împrumutăm manuscrisul pentru o săptămînă, pentru că el este un mare iubitor de poezie şi ar vrea să-l citească. L-am dat şi dus a fost. Nu s-a mai întors nici pînă în ziua de azi. Însă, ne-au lăsat în pace după aceea. Probabil că au crezut că ne-au luat manuscrisul original şi că nu mai avem ce face.

- După ’90, au fost publicate volumele de poezii inedite ale lui Radu Gyr…

- Au apărut tot felul de ediţii pirat. În 1999, m-am pomenit invitată la lansarea unei antologii de poezie din temniţă ale mai multor autori, printre care şi Radu Gyr, tradus în franceză de Paula Romanescu. Am întrebat-o pe autoare de unde a luat poeziile şi de ce nu mi-a cerut acordul. Multe poezii apărute pe piaţă, aşa cum au fost reţinute de unii foşti deţinuţi politici în închisori, nu au legătură cu forma finală dată de tatăl meu şi îi pot ştirbi valoarea. Am cerut întotdeauna să fiu consultată, nu pentru că aş avea vreun interes material, ci pentru ca poeziile publicate să fie conforme cu originalul. Tata era foarte atent la detalii şi a lucrat asupra unor poezii foarte mult, pentru acestea existînd şi cîte patru amnuscrise. Paula Romanescu mi-a zis că n-a ştiut de existenţa mea, deşi eu am publicat mai multe ediţii de poezii ale tatălui meu, din 1991 încoace la diferite edituri. Ea a pretins că a făcut traducerea după poezia orală şi şi-a cerut scuze. Am dat-o în judecată, dar pînă la urmă am lăst-o baltă.

- De ce lipseşte încă o ediţie critică a poeziilor lui Radu Gyr?

- Eu nu mă încumet s-o fac, pentru că nu sînt specialistă. Probabil că în timp va apărea cineva care să se ocupe serios de asta. Pînă atunci caut să adaug poeme inedite la volumele pe care le retipăresc. Sînt poeme pe care a scris "nu". Pe acestea nu le pot publica.

- Care a fost ultima poezie pe care a scris-o?

- "Piradmidă". A scris-o de Sfîntul Gheorghe, pe 23 aprilie 1975, stînd la o coadă la alimentara în Piaţa Amzei. îl reprezintă foarte bine. I-am pus-o şi pe cruce la cimitir:

"Severă piramidă de granit

am feţe mohorîte şi rigide,

un monstru care tainile-şi închide,/

în cosmică tăcere-ncremenit."

- În 1995, procurorul general al României, Manea Drăgulin, a introdus recurs în anulare pentru Lotul jurnaliştilor în care a fost condamnat şi Radu Gyr. Curtea Supremă i-a reabilitat pe toţi, mai puţin pe Radu Gyr şi pe Ion Dumitrescu (zis Dimitrescu). De ce?

- Este o mare nedreptate care i s-a făcut tatei şi nu înţeleg de ce. Iniţial şi Radu Gyr şi Ion Dumitrescu au fost propuşi pentru reabilitare, dar apoi au fost omişi. I-am adresat procurorului general de atunci o scrisoare deschisă prin intermediul ziarului "Ziua" la care însă nu am primit răspuns. Oricum, Radu Gyr nu are nevoie de o rebilitare formală din partea autorităţilor. Pe el îl reprezintă opera sa, care îl ridică deasupra unor astfel de chestiuni. Radu Gyr rămîne cel mai important poet al închisorilor comuniste.

Interviu realizat de Nicolae TESCANU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!