Că-nvins nu eşti atunci cînd sîngeri,

nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s;

adevăratele înfrîngeri

sînt renunţările la vis…

(Radu Gyr, “Cîntec de luptă”).

Dacă ar fi să facem un inventar istoric al generaţiilor României moderne (de la “paşoptiştii” secolului trecut la “optzeciştii” zilelor noastre), cumpănind meritele politice sau culturale ale fiecăreia, desigur că generaţia numită îndeobşte “interbelică” (unii vorbesc de “generaţia de la ‘22”, iar alţii o numesc pur şi simplu “generaţia legionară”), adică a celor născuţi în ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale secolului XX, ar vădi o strălucire aparte, în pofida destinului ei tragic (“Istoria a făcut pipi pe noi”, spunea M. Eliade în exil, cu o lucidă şi amară resemnare). Preluînd ştafeta de la generaţia ce înfăptuise Marea Unire, ea s-a osîrdit pînă la jertfă să prefacă România, dintr-un “obiect al istoriei”, într-un “subiect creator de istorie”.

Ideile supraordonatoare ale acestei generaţii au fost ideea creştină şi ideea naţională; ele s-au unit într-un unic patos mesianic, impresionant chiar şi în “necumpătările” lui. Aspiraţiile grandioase s-au sintetizat în cîteva metafore semnificative, care pe noi, epigonii de astăzi, se întîmplă să ne sperie sau să ne intimideze. E de ajuns să evocăm, în acest context, imperativul celei de “a doua neatîrnări” (Nichifor Crainic), cuvintele de martir iluminat ale lui Ionel Moţa, care visa la “o ţară frumoasă ca un soare, puternică şi ascultătoare de Dumnezeu”, sau versurile de vizionar tumultuos ale mai vîrstnicului Aron Cotruş, care nu se sfia să vorbească despre… “imperiale Românii năprasnice de dincolo de mîine”.

Desigur, istoria românească mai veche nu fusese lipsită nici ea de mari conştiinţe misionare, în frunte cu Eminescu însuşi, dar niciodată duhul misionar nu mai pătrunsese atît de adînc în gîndul, simţirea şi fapta unei întregi generaţii. Căci “miracolul interbelic” românesc - în măsura în care a existat unul - stă mai cu seamă în acest flux creator, pornit dinspre elite şi răspîndit pînă-n rîndurile largi ale poporului. N-au existat în această generaţie numai mari personalităţi creatoare, aglomerate ca-n nici o altă epocă din istoria noastră, ci şi un larg front “popular” de luptă şi creaţie naţională, catalizat îndeosebi de tinerimea legionară.

Istoriografia românească, încă tributară mentalităţilor de stînga şi (auto)cenzurii ideologice, n-a ajuns pînă acum, din nefericire, să analizeze şi să evalueze fără prejudecăţi complexul fenomen legionar, unic nu doar pe plan românesc, ci, în anumite privinţe, chiar pe plan european. Generaţiile postbelice nu prea cunosc nici esenţa şi nici dimensiunile reale ale legionarismului, ci se află doar în posesia unui set limitat de mistificări interesate, pus la îndemînă de propaganda stîngistă (fie ea comunistă sau democratică). Totuşi, nu pot fi ocolite anumite întrebări “demistificatoare”:

1. Cum se explică fascinaţia uriaşă pe care a exercitat-o în epocă, mai ales asupra tinerei generaţii, personalitatea atît de denigrată a lui Corneliu Z. Codreanu?

2. Cum se explică creşterea spectaculoasă a Legiunii Arhanghelul Mihail, de la discreta ei întemeiere din 1927 (cu un nucleu de 5-6 oameni!) pînă la marele succes electoral din 1937, dar şi ulterior, astfel încît s-a putut afirma că, după cumplita prigoană antigardistă din 1938-39, în ajunul întemeierii vremelnicului Stat Naţional-Legionar, “toată România era legionară”?

3. Cum se explică enormul interes cu care Mişcarea Legionară a fost privită şi-n afara hotarelor ţării, atrăgînd atenţia străinătăţii - în epocă, dar şi în posteritate - mai mult decît toate celelalte grupări politice sau spirituale la un loc, astfel încît azi, oricît ar părea de curios, bibliografia străină a legionarismului e mai substanţială decît cea autohtonă?

4. Cum se explică faptul că un număr atît de mare de personalităţi culturale şi religioase (profesori universitari, scriitori, ziarişti, medici, avocaţi, clerici şi chiar ierarhi ai Bisericii) au fost membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare, printre acestea figurînd şi numele cele mai prestante din cultura românească a acestui secol, de la simpatizanţi ca Nae Ionescu, Lucian Blaga, Dumitru Stăniloae, Emil Cioran sau N. Steinhardt pînă la membri efectivi ca Ion Barbu (Dan Barbilian), Radu Gyr, Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Ţuţea?

5. Cum se explică extraordinara vitalitate a legionarismului după tot şirul de agresiuni la care a fost supus sub trei dictaturi (carlistă, antonesciană, comunistă), capacitatea lui de a renaşte mereu din propria cenuşă?

Chiar dacă, pînă la urmă, această controversată generaţie de luptători şi cărturari naţional-creştini a fost fie decimată (în lagăre şi închisori), fie risipită prin toată lumea (într-un surghiun de o jumătate de secol), fie prigonită în propria ei ţară (de oficialităţile năimite constant puterilor din afară), ea rămîne, în ciuda anumitor excese de tristă amintire, ultima mare zvîcnire de românism misionar, jertfelnic şi creator, iar poezia lui Radu Gyr, “bardul Legiunii”, poartă în ea toată măreţia şi decăderea acestei “cruciade” pierdute, din ale cărei virtuţi şi din ale cărei defecte dreapta românească va avea mereu de învăţat, ca din orice mare lecţie a Istoriei.

II

Radu Gyr (Radu Demetrescu, n. 2 martie 1905, la Cîmpulung Muscel - m. 29 aprilie 1975, la Bucureşti, fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu), rapsodul aproape legendar al “sfintei tinereţi legionare” şi (des)cîntătorul crucificat al temniţelor comuniste, a fost una dintre figurile umane şi artistice cele mai complexe şi mai mucenicite din România secolului XX.

Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere şi conferenţiar universitar (din acea şcoală clasicizantă - adeseori pe nedrept hulită - a totuşi ingeniosului teoretician şi critic literar Mihail Dragomirescu), de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române, comandant legionar şi director general al teatrelor în timpul scurtei şi nefericitei guvernări legionare, Radu Gyr a împărtăşit crezul şi prigoana camarazilor săi sub toate cele trei regimuri de dictatură (dar mai ales sub cel comunist), însumînd 20 de ani de detenţie politică (la care se adaugă şi trimiterea abuzivă pe frontul de Răsărit).

A debutat absolut la 14 ani, cu poemul dramatic “În munţi”, publicat în revista Liceului “Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, debutează editorial în 1924, cu volumul Linişti de schituri, în ton mai degrabă elegiac:

Călugăriţe albe din linişti vechi de schituri,

Atîta de tăcute şi-atît de reci păreţi

În serile chiliei cu mohorîţi pereţi,

Cînd tînga vi se-ncuie în cărţile cu mituri…

Poezia lui de tinereţe, desigur inegală, marcată de ultimele tonuri ale simbolismului, dar şi de temerităţile verbale şi prozodice ale lui Arghezi, este puternic adăpată la izvoare folclorice şi păscută de un anume manierism (unii i-au zis chiar “gongorism”), îndărătul căruia se simte însă constant talentul în căutare al unui poet nu doar prolific, ci mare cu adevărat. Despre această primă fază a poeziei sale (mai ales din intervalul 1927-1938), George Călinescu notează în Istoria… sa din 1941 (p. 868), nu prea convins: “Sînt multe versuri frumoase în poezia lui Radu Gyr”, evocator liric “al Oltului zgomotos vitalist”, oarecum dezlînat şi redundant, “gata de a luneca pe panta preţiozităţii”, găsind totuşi uneori tonul unei “remarcabile lirici chiuitoare” (O-he! Toamnă nouă cu sclipăt, / pri-meşte-mă-n tine cu chiot şi ţipăt!…). Criticul evită să se refere la ipostaza lui Radu Gyr de “bard al Legiunii”, dar pare să facă discret aluzie la ea atunci cînd vorbeşte de un anume “abuz de vociferaţie”. Probabil că paginile cele mai pertinente despre creaţia lirică a lui Radu Gyr de pînă-n anii războiului sînt cele pe care i le dedică, fără idiosincrazii ideologice, Ovidiu Papadima (pe atunci cronicarul literar al revistei Gândirea) în volumul Creatorii şi lumea lor (1943), din păcate nereeditat pînă astăzi. Exaltarea poeziei sale în mediile legionare nu avea o bază critică, ci doar una ideologică, fără pertinenţă din unghiul de vedere al istoriei literare.

Pînă în 1944, Radu Gyr a mai publicat volumele de versuri: Plânge Strâmbă-Lemne (1927), Cerbul de lumină (1928), Stele pentru leagăn (1936), Cununi uscate (1938), Corabia cu tufănici (poem dramatic - “comedie vegetală”, 1939), Poeme de război (1942), Balade (1943), precum şi o serie de poveşti versificate. A publicat, de asemenea, trei interesante studii critice (la origine - sau ulterior - cursuri universitare): unul despre romanul Învierea al lui Lev Tolstoi (1927), unul despre eposul sîrbesc (1936, în colaborare cu folcloristul Anton Balotă) şi unul despre evoluţia criticii estetice şi curentele de avangardă (1937 - privind avangardismul ca pe o afacere pur evreiască). Sub formă de broşuri, i-au apărut de-a lungul vremii şi o seamă de conferinţe (Studenţimea şi idealul spiritual; Femeia în eroismul spiritual, moral şi naţional etc.). A colaborat la numeroase publicaţii ale vremii, printre care Gândirea, Ramuri, Universul literar, Convorbiri literare, Adevărul literar şi artistic, Viaţa literară, Vremea, Revista Fundaţiilor Regale, Falanga, Calendarul, Curentul, Cuvântul, Axa, Iconar, Porunca vremii, Sfarmă-Piatră, Buna Vestire etc.

În 1938-39 a fost internat şi el în lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc (via Tismana), de unde a lăsat o relatare de mare valoare documentară. În acelaşi lagăr au fost internaţi, printre alţii, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Iordache Nicoară, Ion Mânzatu iar o vreme (pînă ce au fost parte eliberaţi, parte strămutaţi în alte lagăre, mai ales la Rîmnicu Sărat) şi alte figuri ilustre ale Legiunii: Gh. Clime, Neculai Totu, Bănică Dobre, prinţul Al. Cantacuzino, Vasile Christescu, Mihail Polihroniade, Victor Puiu Gârcineanu, Ilie Gârneaţă, Vasile Iaşinschi, Mile Lefter ş. a. Dacă unii, precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Ion Mânzatu sau Radu Gyr însuşi, au avut şansa să scape pe parcurs, majoritatea covîrşitoare a celorlalţi au fost împuşcaţi în cumplitul măcel din noaptea de 21-22 septembrie 1939.

Scurta ascensiune legionară din 1940-41 (septembrie-ianuarie) a fost întunecată de un lung şir de răfuieli şi asasinate impardonabile, Comandantul Horia Sima (1906-1993) părînd a fi scăpat aproape cu totul lucrurile de sub control. Nu numai Radu Gyr, dar numeroşi legionari din garda veche, deşi nu s-au lepădat propriu-zis, au fost indignaţi şi debusolaţi de cursul periculos al evenimentelor, generat de politizarea excesivă a Mişcării şi de prea larga deschidere a porţilor ei. În aceşti ani au apărut - şi apoi s-au acutizat - conflictele interlegionare (cel fundamental fiind între “simişti” şi “antisimişti”, perpetuat pînă astăzi şi luînd forme uneori groteşti).

“Bădia” Radu Gyr, după ce face frontul şi se întoarce rănit, ajunge, după 23 august 1944, în închisorile comuniste (cel mai mult a stat la Aiud). Chiar dacă mai tîrziu, după ani grei de teroare inimaginabilă, va fi manifestat anumite slăbiciuni (într-un context complex, ce-ar merita să facă obiectul unui studiu separat), poziţia iniţială în faţa noului regim roşu se arată de o rectitudine amară, dar incontestabilă: “Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădu-i-o, Dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost, pentru mine, o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atît mai intens sufăr azi, cînd o văd însîngerată de moarte. Prăbuşiri de idealuri, năruiri de aspiraţii înregistrăm cu toţii. Şi, poate, uneori greşim tocmai în credinţele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greşit şi unde nu”.

Din 1963, după eliberarea din temniţele comuniste, este silit să colaboreze - ca şi Nichifor Crainic, celălalt poet exponenţial al închisorilor, sau ca preotul Ion Dumitrescu-Borşa, unicul supravieţuitor postbelic al echipei legionare care luptase în Spania - la Glasul Patriei (mai tîrziu, Tribuna României), dar, practic, este scos din circuitul valorilor publice (în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze, în 1968, în vol. II din Poezia română modernă, desigur nu cu bucăţile cele mai reprezentative, iar la înmormîntarea sa, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să meargă şi să citească din versurile celui răposat a fost, cum mi-a relatat un martor ocular, poetul Romulus Vulpescu).

În vremea detenţiei (1945-1963), dar şi în ultimii ani petrecuţi într-o dureroasă libertate, poezia lui Radu Gyr atinge o consistenţă nouă, fericit conjugată cu vechiul rafinament. Una dintre bucăţile cele mai frumoase şi mai semnificative (în cheie simbolică) pentru destinul lui şi al întregii generaţii legionare, ca şi pentru tensiunea general-umană dintre ideal şi realitate, este “Întoarcerea din Cruciadă”:

De ce Gottfried, de ce ne înspăimîntă

o rană-n piept şi-un hîrb de scut beteag,

cît încă-n noi Ierusalimul cîntă

şi mai păstrăm prăjina unui steag,

sau cînd nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrîntă,

în sîngele rămas pe zale cheag? […]

 

Ne-ntoarcem frînţi, sub platoşe schiloade

sau poticniţi în zdrenţe de furtuni,

dar mîine-n burgul nostru cu arcade

fecioarele cu ochi de rugăciuni,

zîmbind în cinstea altor cruciade,

ne-or împleti mai fragede cununi. […]

 

Şi iarăşi, spintecînd albastre spaţii,

peste doi ani, sau peste încă trei,

cu lănciile sus, în constelaţii,

cu platoşele evului în şei,

ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,

Ierusalime care nu ne vrei!

 

Şi vom veni mai mulţi din Soare-Apune:

şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim…

Pe vechile morminte or să tune

noi cavaleri cu chip de heruvim,

şi ei sau alţii tot te vor supune,

strălucitorule Ierusalim!

În mediul penitenciar, arta poeziei îşi depăşeşte cu mult simpla funcţie estetică, căpătînd o adevărată funcţie soteriologică. Cînd se va scrie istoria literară a temniţelor comuniste (Radu Gyr a fost acolo la originea unei adevărate “şcoli poetice” sui generis) va putea fi evaluată integral harismatica lui personalitate, dar şi miraculoasa dimensiune psiho-noetică a acestei aventuri transfiguratoare a logos-ului răstignit.

După 1989, în ciuda faptului că versurile sale (inclusiv cele din închisoare, în cea mai mare parte memorate de regretatul Dumitru Cristea) au fost editate sau reeditate cu oarecare constanţă (mai ales la editurile “Marineasa” din Timişoara şi “Vremea” din Bucureşti, de obicei în îngrijirea fiicei poetului, d-na Simona Carmen Popa), Radu Gyr continuă să fie un nume “prigonit”, puţin cunoscut generaţiilor mai tinere (care abia de-au auzit vag, în cel mai bun caz cu titlu de curiozitate, că oarecînd, într-un exotic fund de temniţă, cineva a scris o poezie stranie: Azi-noapte Iisus mi-a intrat în celulă…). De asemenea, se lasă aşteptată o ediţie critică integrală a versurilor sale, realizată cu pietate, dar şi cu profesionalism (aşa cum este deja în curs de realizare pentru celălalt mare poet al temniţelor comuniste din România, mai vîrstnicul Nichifor Crainic).

Acoperind întreaga gamă a poeticului, de la ludic la liturgic, Radu Gyr rămîne, înainte de toate, poetul cavalcadelor sublime şi al visurilor cruciate (Eu n-am nici zale, n-am nici spadă, / dar cred într-un crîmpei de stea... - “Cavalcadă”), profetul paulinic şi donquijotesc al nebuniei primenitoare, luptător şi mărturisitor al unei generaţii răstignite, a cărei tragică măreţie e probabil tot ce va dăinui mai semnificativ şi mai provocator din istoria românească a secolului XX.

Răzvan CODRESCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!