Lucrarea - cartea ferestrelor spre tine însuţi

Ne-ajunge, dramatic, din urmă, o vârstă când tăişul ascuţit al unei întrebări, aparent banale, reclamă un răspuns dureros, dar curat ca ţipătul unui nou născut. Răspuns împlântat până-n prăsele în carnea de lumină a trupului propriei noastre sincerităţi.

"Încotro?" - iată întrebarea ce se-nfige în coasta sufletului, aşteptând răspunsul. Lacrimi sau zgură? Lumină sau întuneric? Dumnezeu sau Diavol?

Paradoxal, toate răspunsurile ţin de dat-ul fundamental, dintru începuturi, omului: Libertatea deplină de a alege.

Cornel Constantin Ciomâzgă şi-a pus întrebarea aceasta acum doisprezece ani când, descoperind câteva făpturi evadate din "dramatica lor realitate", s-a regăsit pe sine, evadat din propria-i realitate. A rămas o vreme în intersecţie, cu răspunsul nedecis scormonindu-i măruntaiele sufletului. Apoi a ales lacrima, lumina, Dumnezeu. Şi astfel s-a născut "Lucrarea", pe care, cu smerenie şi bucurie ne-o propune şi nouă, de data aceasta sub forma unei cărţi, la rându-ne făpturi evadate din dramatica noastră realitate, apatici mărşăluitori în cerc, ameţiţi de întrebări fără răspunsuri, aşteptând un bob măcar din lumina Duhului să ne sălăşluiască sub frunte. Să ne lumineze adevărul din noi, cum înaintea noastră a aşteptat şi s-a luminat întru adevăr autorul însuşi al "Lucrării".

O carte ce trebuie citită cu sufletul

Ce este de fapt Lucrarea", volumul lui Ciomâzgă, lansat de Editura "Ziua" în Postul Sfintelor Paşti ?

Chiar dacă încercăm un răspuns, nu putem fi siguri că el este complet şi definitv căci, citind şi recitind cartea, descoperim, redescoperindu-ne, că fiecare, într-o măsură mai mică sau mai mare, într-o formă sau alta, trăim infinita experienţă a unui fiu risipitor de libertate. De aceea, orice grăunte recâştigat din aceasta merită jetfa.

"Lucrarea" este o carte de învăţătură creştin-ortodoxă, scrisă într-un limbaj melodios, construit, perceptual, pe două nivele: unul comunicativ, pur şi simplu, celălalt subtil, încărcat de simboluri. Există însă şi un al treilea nivel: cel a tainicului, care, fără a-i percepe dimensiunile concrete, îi simţim lucrarea. Acesta este limbajul palierului sacru, cel ce zideşte, cel ce modelează. Cel mai important, căci el se adresează inimii. Locul în care ne retragem pentru a fi doar cu El, Domnul Mântuirii noastre, faţă către faţă, dezgoliţi de toate ascunzişurile firii.

Pentru a o înţelege, cartea lui Ciomâzgă trebuie citită cu sufletul. Ea ne învaţă cum să recuperăm din noroi, din lumea de zgură în care trăim, fiecare grăunte de libertate dăruit de Dumnezeu. Este o peşteră, o groapă sau o catacombă sacră, un spaţiu claustrant, în care intrăm pentru a da lupta cu Diavolul, unde putem pierde războiul sau de unde putem ieşi înţelepţiţi, pe o fereastră de lumină, chemaţi de înger, aşa cum sugerează şi coperta volumului. Este mormântul, în întunericul căruia coborâm, odată cu Mântuitorul, pentru a ne înălţa apoi împărtăşiţi cu Adevărul luminii Învierii Lui.

Citatele din Sfinţi Părinţi, rânduite la finele fiecărui capitol, funcţionează ca nişte ferestre: închid într-o concluzie pilduitoare bucata de drum deja străbătută, deschizând totodată potecile proximei experienţe, pregătindu-ne, clipă de clipă, să-L primim pe Bunul, dacă vrerea Lui este să ne întâlnească acum.

Cum trăiesc sfinţii şi cum ucide diavolul

Pornind de la un caz real, acela al izolării unei tinere într-un grajd, de către mama sa, timp de cincisprezece ani, Ciomâzgă ne oferă scara completă pe care, acceptând-o, putem urca drumul anevoios al desăvârşirii. Ce vom dobândi trecând pervazul ferestrei de lumină ? Vom afla "cum trăiesc sfinţii şi cum ucide diavolul, cum se ajunge cu adevărat în iad şi cum se poate smulge cineva din moartea cea veşnică". Mergând până la capăt, cu smerenie şi curaj, vom dobândi "dreptul şi şansa" de a vedea şi înţelege toate acestea. Ne vom schimba. Când vom păşi dincolo de ultima treaptă, vom şti mai bine "ce este Omul, Sufletul, Îngerul şi Daimonul, ce este Eresul, Akedia şi Metanoia, ce este Viaţa şi Moartea, iar peste toate, ce este Mântuirea şi cum se poate dobândi", cum mărturiseşte autorul.

Culmea cu Arini, o felie dintr-un calvar

Aşadar, iată universul în care trebuie să alegem drumul pe care-l vom urma: "O mamă şi-a claustrat fiica, închizând-o cincisprezece ani într-un grajd. Tatăl său, în locul unei parentale atitudini, în schimbul unui gest salvator, s-a aruncat pe sine în <<dosul morţii>>. Comunitatea s-a izolat cu indiferenţă.

Un sat. Un oraş, ca o ţară, ca un continent. O comunitate fără comuniune.Tragismul umanităţii!

Culmea cu Arini. O felie dintr-un calvar. Un sat din nord, unde <<răul>> s-a cuibărit în toate ale lui, mai presus de închipuirea şi percepţia noastră. Oameni, locuri, întâmplări !.

Între mileniul doi şi Dumnezeu se trivializează Pământul, se delicvează cerul. Ronţăim zi de zi în varii chipuri incredibilul. Îi merstecăm voluptos mâlurile care ne înghit apoi pe dinăuntru.

Culmea cu Arini. Un loc aparent comparabil. Altfel nimic ca niciunde. Întâmplările par contorsionate într-un sistem incomprehensibil. Nefirescul pare inventat.

Un surdo-mut <<ascultă>> o viaţă şi povesteşte într-o singură zi toate <<neauzitele locurilor>>.

Unui om i se schimbă radical înfăţişarea, trăindu-şi viaţa într-un straniu univers subpământean. El are legătură cu <<Livada Cheală>>, cu <<Templul>> de sub deal şi cu întâmplările bizare din <<Conacul Piticilor de Foc>>.

Geografii, arhitecturi şi ritualuri total neidentificate. Într-o grotă săpată în inima munţilor trei pustnici poartă ştafeta unei adânci taine trăită generaţie de generaţie, şase sute patruzeci de ani.

<<Codrii Ploii>> şi <<Moara Sură>>- o pădure şi o vilă unde, o dată pe an, vin, din locuri îndepărtate şi de pe meridiane diferite, treisprezece bărbaţi enigmatici. Îmbrăcaţi în fracuri intră în tainica vilă şi pecetluiesc, se pare, timp de zece zile, sorţii banilor lumii.

Peste toate acestea însă, greu descriptibil, sub neguroase ziduri, se zbate, de cinsprezece ani, într-o pseudo epitimie, o fiinţă: Iohanna".

Frânturi dintr-un Eu comun

În acest univers, autorul ne este ghid discret, ucenic smerit sau duhovnic de ocazie, împovărat de toate rătăcirile lui şi ale noastre, purtător al unicului leac duhovnicesc: mărturisirea cea fără de reţineri, curăţitoare a sufletului, a cărei izbăvire este răcumpărată cu perle de lacrimi. În această lume, ce pendulează "între mileniul doi şi Dumnezeu", trivializând Pământul" şi "delicvând Cerul", personajele sunt frânturile unui Eu comun. De aceea, aspiraţia spre mântuire sau decădere ne implică solidar. În acest sens, claustrarea- ce pare a fi ideea în jurul căreia a fost construit întreg esafodajul "Lucrării"- nu este întotdeauna o cauză a înstrăinării de Dumnezeu sau de sine, ci şi condiţie a propriei deveniri. Fiecare personaj trăieşte experienţa unei claustrări. Diferenţa o dă scopul pentru care o acceptă.

Vom încerca acum să decriptăm drumurile "Lucrării", în măsura în care puterile noastre ne-o permit, descifrând experienţele trăite de personaje. Căci nu poate fi vorba de o înţelegere deplină a "Lucrării" decât în ani, ca sumă a tuturor experienţelor celor care au curajul să se schimbe, parcurgându-le.

Femeia cu sufletul de cucută

Atza Herrman, mama Iohannei. Îşi închide fata pentru că se împrietenise cu fiul unui preot ortodox, familia ei fiind de altă religie; "femeie cu suflet de cucută", "patimă demonică materializată în chip femeiesc", a cărei casă, bântuită de duhuri rele, este numită "Lagărul Scroafei"; posedată de Mamona, este chemată, totuşi, de Dumnezeu; învăluită de frustările ei, claustrată în rătăcirile demonului, nu-L mai aude însă pe Bunul, decât târziu; în ziua elibărării Iohannei, este arestată; grav bolnavă este eliberată după un timp, în chiar ziua înmormântării soţului ei; îşi cere iertare, prin groparul Leon, de la Iohanna; ajunge în cele din urmă în mănăstire, chiar în chilia în care se nevoise şi fiica sa, urmând drumul anevoios al penitenţei.

Simbolul unui mit eşuat

Peter Herrman, tatăl Iohannei. Nefăcând faţă "sălbăticiei acţiunii din casa lor", simulează o sinucidere prin spânzurare, ajutat de groparul Leon, şi de Chinez; este înmormântat de Atza şi de Leon; este scos apoi în taină noaptea din mormânt, de către gropar; este sfătuit de Chinez să fugă în Vrancea, de unde se întoarce în Culmea cu Arini, după 18 ani; Lumea crede că este moroi; dă foc casei, apoi se spânzură, de-adevăratelea, de cumpăna fântânii de care se agăţase cu ani în urmă; "Optisprezece ani a aşteptat Velion la aceeaşi cotitură cu tava lui de foc şi catran pregătită, pentru ca Peter să-şi azvârle singur sufletul pe ea", ne spune autorul despre acest acest personaj; într-un fel, el este simbolul mitului eşuat. Prin moartea sa aparentă, îngroparea şi "furtul trupului "mort", persoana lui Peter ("Petre" după ce ajunge în Vrancea, zonă viticolă, aluzie la Cana Galileei, locul unde Iisus face prima minune, preschimbând apa în vin, în timpul unei nunţi) aminteşte de falsa teorie a celor care cred în moartea aparentă a lui Iisus, a "furtului" trupului Său de către ucenici, pentru a se împlini spusele profetice ale Celui răstignit, despre Învierea Sa, după trei zile de la înmormântare; proba clară că o poveste scornită din cine ştie ce interese nu poate rezista timpului, nicidecum deveni o religie; fapt demonstrat şi de spânzurarea, în final, a lui Peter, asemănătoare celei a lui Iuda trădătorul, care şi-a azvârlit "singur sufletul pe tava" "de foc şi catran" întinsă de diavol; dovada incontestabilă a autenticităţii Învierii Mântuitorului; personajul mai aminteşte, prin nume, şi de Apostolul Petru, cel ce s-a lepădat de trei ori de Iisus, înainte de cântarea cocoşului; spre deosebire de apostol, care s-a căit amarnic, cu lacrimi, pentru gestul său, Peter sfârşeşte ca un posedat. (Va urma)

Dumitru MANOLACHE

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!