BISERICA ORTODOXĂ DIN OLTENIA ÎN TIMPUL STĂPÂNIRII AUSTRIECE (1718 - 1739)

După dezastrul de la Viena din 1683, Imperiul Otoman a pierdut multe teritorii în Sud-Estul Europei, care vor fi anexate cu timpul de către Imperiul Habsburgic. În perioada maximei sale expansiuni în Sud-Estul Europei, realizată prin pacea de la Passarowitz, Imperiul Habsburgic a anexat şi cele cinci judeţe ale Olteniei (Dolj, Gorj, Romanaţi, Mehedinţi, Vâlcea).

Cucerită efectiv încă de la sfârşitul anului 1716 şi începutul anului următor, Oltenia a fost încadrată de drept în hotarele Imperiului, în urma negocierilor de pace din vara anului 1718 , în virtutea principiului uti possidetis, care a conferit sancţiune juridică largului transfer de teritorii rezultat de pe urma desfăşurării operaţiilor militare.

Timp de douăzeci de ani, până în 1739, când trupele imperiale au fost înfrânte de către turci, provincia Oltenia s-a aflat sub stăpânire austriacă. Sfârşitul dominaţiei austriece în Oltenia a fost recunoscută prin tratatul de la Belgrad, din 1739.

Interesul manifestat pentru această perioadă este mare, şi aceasta datorită materialului documentar lăsat de administraţia austriacă, care îngăduie o privire profundă asupra structurii societăţii româneşti în prima parte a secolului al XVIII-lea fiind de o calitate mai bună decât materialul intern contemporan, cât şi formula nouă de guvernare impusă de austrieci în această provincie, care este una diferită de cea tradiţională, boierească.

Clerul superior din Ţara Românească a aderat încă de la început la mişcarea antiotomană în timpul războiului turco-austriac, contribuind din plin la crearea unei largi solidarităţi a forţelor ostile Imperiului Otoman şi împotriva domnitorului Nicolae Mavrocordat.

Mai mulţi ierarhi din Peninsula Balcanică ceruseră ajutorul imperialilor, ca arhiepiscopul de Ohrida, precum şi alţi episcopi şi primaţi din Albania intrarseă în corespondenţă cu principele Eugeniu de Savoia.

Două personalităţi marcante ale vieţii bisericeşti, mitropolitul Antim Ivireanul şi episcopul Damaschin de la Râmnic, au dat girul Bisericii muntene la lupta antiotomană şi la politica pro-imperială. Cel dintâi şi-a atras martiriul printr-o acţiune deschisă de împotrivire faţă de domnul fanariot (pusese la cale prinderea domnului fanariot), cel de-al doilea prin participarea, alături de fruntaşii boierimii, la negocierile cu reprezentanţii puterii imperiale.

Organizarea vieţii bisericeşti impusă de Viena

Îndată după ocuparea Olteniei de austrieci, un grup de boieri merg, în februarie 1717, la Viena ca să trateze în privinţa viitoarei situaţii a ţării lor. În fruntea acestui grup se afla episcopul Râmnicului, Damaschin. Ei prezintă Consiliului Aulic de război (Hofkriegsrath) un memoriu, care consta din zece puncte şi în care delegaţii îşi expuneau dorinţele lor pentru a fi luate în evidenţă la viitoarea administraţie a ţării. Punctul al cincilea şi al nouălea din acest memoriu sunt referitoare la Biserică. La punctul al cincilea delegaţia îşi exprima dorinţa ca Biserica Ortodoxă (sau greco-orientală, cum o numeşte memoriul) cum şi preoţimea ei, să-şi păstreze privilegiile de până atunci; iar la punctul al nouălea ca mănăstirile (dimpreună cu boierii şi cu marii negustori) să fie scutite de încartiruiri de trupe. Memoriul a fost adus la cunoştinţa împăratului. Împăratul, considerând că e de competenţa Consiliului Aulic, l-a trimis acestuia pentru a fi dezbătut. Consiliul a hotărât că până la luarea în stăpânire de drept a provinciei nu trebuie să le promită lucruri care nu vor fi realizate. Referatul Consiliului a fost trimis împăratului la 25 aprilie 1717 şi aprobat de acesta la 30 mai 1717. Acest decret avea să servească şi ca normă pentru administraţia provizorie a ţării.

În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă şi preoţimea ei, Consiliul spune că e ştiut cât de mult şi cât de strâns sunt legaţi de religia lor românii şi de aceea vor fi liberi să-şi practice cultul. Mănăstirile nu vor fi împovărate cu încartiruiri de trupe, afară doar de cazul când raţiunea războiului (ratio belli) ar cere stabilirea de garnizoane în ele. Cu această ocazie pentru a păstra bune relaţii şi devoţiune faţă de împărat, Consiliul de Război propune să se dea deputaţilor la plecare, ca semn al graţiei împărăteşti, câte o „distincţiune” iar episcopului de Râmnic o cruce; ceea ce împăratul şi încuviinţă. De asemenea, s-a mai luat o măsură pentru a favoriza clerul oltean şi anume, la 1 iunie 1717, Consiliul a trimis comandantului din Ardeal, generalul Steinville, instrucţiuni, însărcinându-l să cerceteze cu ce nedreptăţise domnitorul Nicolae Mavrocordat pe aceştia şi să rezolve această situaţie în favoarea lor. Contribuţiile extraordinare de război fuseseră puse de Mavrocordat mai ales pe „spinarea mănăstirilor şi a episcopiei de Râmnic”.

Toate petiţiile şi memoriile clerului ce fuseseră trimise Curţii din Viena şi principelui Eugeniu de Savoia, ca cele din iunie 1716 şi 19 iulie 1718 cereau recunoaşterea privilegiilor, libertatea religiei şi alipirea Olteniei, Imperiului austriac, în fruntea lor semnând episcopul Damaschin.

În decretul împărătesc cu data de 22 februarie 1719, adresat, pe calea Consiliului Aulic de război, comandantului din Ardeal, generalului Steinville, şi prin care se reglementează întreaga administraţie a Olteniei, cum şi proclamaţia adresată, tot la 22 februarie 1719, populaţiei din Oltenia de către împărat aflăm că, pe baza părerilor ce se formaseră în cercurile conducătoare de la Curte, împăratul dăduse, cu privire la Biserica Ortodoxă Română din Oltenia, următoarele dispoziţii:

1. Se acordă libertatea religioasă şi protejarea ritului ortodox;

2. Se suprimă orice dependenţă bisericească a episcopului de Râmnic şi a celorlalţi prepoziţi bisericeşti din Oltenia, de mitropolitul Ţării Româneşti; atât episcopul cât şi prepoziţii intră sub ascultarea mitropolitului din Serbia sau a unui alt mitropolit din ţările ereditare ale Casei de Austria, precum se va hotărî ulterior;

3. Se ordonă a fi pomenit în biserici, la rugăciuni, împăratul, ca principe al ţării, interzicându-se pomenirea ţarului rus;

4. Se interzice amestecul clerului în afacerile seculare;

5. Se prevede cererea consimţământului de la Curte ca să se facă o alegere de egumen, după ritul grec;

6. Se specifică ca mănăstirile domneşti să depindă în cele temporale de împărat, (ca principe al ţării) respectiv de administraţia locală şi de Oberdirector. Patriarhilor orientali li se suprimă dreptul de a numi pe egumenii mănăstirilor închinate, cum şi de a primi venituri sau pensiuni de la aceste mănăstiri; corespondenţa cu ei se interzice de asemenea clerului din Oltenia;

7. Egumenii la mănăstiri să nu se poată alege decât români, născuţi în cele cinci judeţe;

8. În privinţa privilegiilor, scutirilor decretul împărătesc adresat lui Steinville diferă puţin de proclamaţia adresată populaţiei din Oltenia. Dar în afară de această deosebire, mai mult de redactare, fondul la amândouă actele în chestiune e acelaşi: privilegiile şi scutirile vor fi cercetate mai întâi de administraţie şi apoi vor fi făcute cunoscut Curţii spre a le confirma „ca să se vadă din aceasta bunăvoinţa împărătească faţă de popor”, spune proclamaţia;

9. Ca până la definitiva confirmare a privilegiilor, mănăstirile şi locuinţele preoţilor, în afară de ratio belli sau neapărata nevoie, să nu fie împovărate cu încartiruiri de trupe.

Într-un memoriu cu data de 29 noiembrie 1719, adresat generalului Steinville şi iscălit de episcopul Râmnicului, Damaschin şi de patru egumeni: arhimandritul Ioan, egumenul de Orez, Ştefan, egumenul de la Bistriţa, Ştefan de la Arnota şi Pahomie de la Govora, adunaţi în mănăstirea Orez, găsim nemulţumirea conducătorilor Bisericii din Oltenia faţă de dispoziţiile luate de Curtea de la Viena, cum şi propuneri de luarea altor dispoziţii. Memoriul constă din unsprezece puncte. Ei cereau următoarele:

1. Episcopia Râmnicului să fie ridicată la rangul de mitropolie, pe motiv că şi altă dată a existat în această regiune o mitropolie în părţile Severinului, care mitropolie, înainte de ocuparea acestor locuri de către turci, avea sub dependenţa sa pe un „episcopus Mehediensis”. Subsemnaţii memoriului cer ca mitropolitul, a cărui reşedinţă urma să fie la Râmnicu-Vâlcea, să fie consacrat de Patriarhul Constantinopolului, de care, în afară de consacrare, să nu mai fie întru nimic altceva dependent, să nu fie consacrat de arhiepiscopul Belgradului , căci Belgradul, spune memoriul, e inferior, ca rang, Amasiei, titlu pe care îl avusese mitropolia de la Severin, şi pe urmă Belgradul însuşi e dependent de patriarhia Ohridei. Ei spun că dacă boierii care au fost la Viena au făcut această cerere, au făcut-o fără ştirea clerului din Oltenia. Episcopul nu şi-a dat consimţământul. El a fost înştiinţat de către alţii care erau la Viena despre cele întâmplate. Semnatarii memoriului vor ca aşa ceva să nu se facă. Punctul acesta e răspunsul clerului, în frunte cu episcopul, la dispoziţia Curţii, prin care, episcopul Râmnicului era supus unui mitropolit ortodox din ţările habsburgice.

2. Cereau ca să se dea episcopului supravegherea şi în cele temporale peste mănăstiri, alăturându-i-se în acest scop doi egumeni. Episcopul să aibă dreptul de a cere o dată pe an, la Crăciun, socoteală la toate lucrurile mănăstirii. Cel ce va fi capabil, să fie lăsat în continuare egumen iar cel ce va aduce pagubă mănăstirii, episcopul şi sinodul său să fie cei care să-l judece, pentru a-l obliga să plătească despăgubiri mănăstirii, să-l depună din egumenat, alegând apoi altul, pe care-l va alege episcopul şi sinodul său, şi făcându-l apoi cunoscut şi Curţii prin mijlocirea comandantului din Ardeal. Cererea aceasta e motivată:

1. Pe faptul că şi mitropolitul din Bucureşti avusese dreptul de a supraveghea toate mănăstirile, punând şi depunând, cu ştirea domnitorului, pe egumeni;

2. Dreptatea însăşi (justitia quoque) cere ca mănăstirile să fie puse sub supravegherea episcopului local;

3. Nu mai puţin şi canoanele bisericeşti. Această cerere este răspunsul la acea dispoziţie a Curţii prin care se stipulase ca mănăstirile în cele temporale să depindă de împărat, respectiv de administraţia locală.

3. Egumenii mănăstirilor să nu fie numai simpli călugări, ci să fie învestiţi şi cu preoţia şi să fie obligaţi să săvârşească adesea liturghia, ori să oficieze preoţi călugări şi nu de cei de mir, săvârşindu-se liturghia în fiecare zi. Să se dea episcopului dreptul de a pedepsi pe cei ce nu vor acestea.

4. Egumenii să nu aibă voie să alunge din mănăstire pe călugări, ci numai să pedepsească pe neascultători după greşelile lor, întrebuinţându-i apoi la serviciile mănăstirii. Nici călugării nu au voie să fugă dintr-o mănăstire într-alta sau să se ducă pe la biserici parohiale între profani, afară de cazul când ar fi trimişi cu vreo însărcinare oarecare. Egumenii să nu primească în mănăstirile lor călugări străini.

5. Nimeni să nu aibă voie să ridice o mănăstire sau biserică fără voia episcopului. şi dacă cineva ar face o donaţie mănăstirii, să nu aibă dreptul de a pune egumen la acea mănăstire, precum se făcea.

6. Din călugării străini (de ţară) să nu se facă episcop sau egumen, căci dacă ajung în mâna acestora bani sau obiecte ale mănăstirilor, pot lesne să le vândă, să facă bani şi apoi să fugă din ţară, după cum au şi făcut mulţi. Ca impediment la asemenea abuzuri, egumenii trebuie să fie aleşi dintre oamenii din ţară, de o credinţă şi moralitate cunoscute. În acest punct, cererile conducătorilor Bisericii Române coincideau cu dispoziţiile luate la Curtea de la Viena.

7. Să nu fie permis episcopului să ia cu forţa ceva de la mănăstiri, ci dacă mănăstirea, din vreo cauză oarecare i-ar veni cu ceva în ajutor, să se mulţumească episcopul cu ceea ce îi poate da egumenul.

8. Episcopul să fie obligat să instruiască pe preoţi şi să pedepsească pe cei ce nu ascultă, pe cei ce nu fac sau nu-şi împlinesc regulat datoriile lor bisericeşti, săvârşirea Sfintei Liturghii.

9. Preoţii să nu aibă voie să treacă de la o biserică la alta, nici egumenii sau boierii să primească preoţi străini în bisericile lor, ci să-i trimită la episcop ca să-i cerceteze, dacă într-adevăr sunt preoţi, dacă au cărţi de preoţie de la cel care i-a hirotonit, sau nu.

10. Înfiinţarea a două şcoli: una românească la Râmnicu-Vâlcea, sub îngrijirea episcopului, plătind mănăstirile şi preoţii pentru această şcoală cheltuielile ce vor necesita dascălii şi şcolarii săraci; altă şcoală, a boierilor şi a provinciei, care se vor îngriji în acelaşi timp şi de cheltuielile ce va necesita acea şcoală.

11. Mai cerea ca pe lângă fiecare egumen să se pună câte un eclesiarh şi câte un părinte mai bătrân ca să înregistreze toate veniturile şi cheltuielile mănăstirii.

Memoriul, prin cele dintâi două puncte, lua o poziţie opusă la cele ce împăratul hotărâse deja încă de la 22 februarie. Nu sunt documente care să ateste faptul că Curtea de la Viena a revenit asupra celor hotărâte. Dacă episcopul şi egumenii nu puneau în fruntea memoriului lor cele două puncte importante: independenţa episcopiei Râmnicului, ridicarea ei la rangul de mitropolie, precum şi acordarea supravegherii peste mănăstiri episcopului şi nu făceau prin aceasta punctul fundamental al cererii lor, poate că Împăratul îl lua în consideraţie, deşi venea cam târziu, poate că se ajungea la ceva, mai ales că memoriul conţinea, în celelalte puncte propuneri care, dacă s-ar fi realizat, nu erau decât salutare, precum era înfiinţarea unei şcoli româneşti la Râmnic, introducerea disciplinei în mănăstire şi la biserici. Dar Curtea se pronunţase deja în această privinţă şi nu a schimbat nimic. (Va urma)

Cosmin OPREA

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!