Despre „reeducarea” de la Piteşti cu Părintele Calciu (II)

În octombrie 1994, dl Nicolae Stroescu Stînişoară a purtat o lungă discuţie despre cumplitul episod al „reeducării” de la Piteşti cu Părintele Gheorghe Calciu, el însuşi trecut prin acest coşmar. Pentru o dreaptă înţelegere a acestui fenomen îngrozitor, urzit în laboratoarele regimului comunist, credem că este obligatorie publicarea acestei convorbiri. În acest număr al revistei Rost redăm a treia parte a discuţiei.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Deci, în loc să fie pedepsiţi cei care au introdus la Piteşti această operaţie criminală, trebuiau să fie pedepsiţi cei care au fost supuşi acestei acţiuni.

Părintele Calciu: Asta făcea parte din sistemul lor. Victima trebuia să se autoacuze şi să devină criminalul pentru salvarea scenariului lor mincinos.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Pînă la urmă ai ajuns şi dumneata pe banca acuzaţilor.

Şi dumneata ce ai făcut la proces?

Părintele Calciu: Da, am ajuns pe banca acuzaţilor şi în toată perioada procesului, prin diverse torturi, mai puţine, cum să spun, mai puţină bătaie şi mai multă izolare, presiune, singurătate, foame, încercau să ne smulgă declaraţii care să le confirme scenariul, că am fost un agent şi că „reeducarea” a fost o acţiune legionară. Fapt pe care l-am negat tot timpul. Încît, la un moment dat, ajunsesem ca după fiecare întrebare şi răspuns să semnez sub răspuns ca nu cumva să se adauge ceva, să se pună ceva ce nu declarasem. Pentru că ei uzau de asemenea metode. Îţi luau declaraţiile, te băteau, te supuneau unor presiuni psihice, te înnebuneau şi la urmă semnai tot ce îţi puneau în faţă. În instanţă am făcut acelaşi lucru, am spus că aceasta este o minciună, că „reeducarea” a fost o acţiune care revine integral autorităţilor şi nu are nimic de a face cu substrate politice, constînd într-o tentativă de discreditare a comunismului dirijată din afară, aşa cum încercau ei să prezinte lucrurile.

Nicolae Stroescu Stînişoară: La ora aceea dumitale îţi era cunoscut numele lui Nikolski?

Părintele Calciu: Sigur că da.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Te gîndeai pe atunci că Nikolski ar putea să fie undeva la capătul firului?

Părintele Calciu: Da, ştiam. Să vă spun o întîmplare. Prin 1950, prin primăvară, cînd începuseră acţiunile de plecare la Canal, am fost scos şi dus într-o celulă specială, unde doi deţinuţi, foşti prieteni de-ai mei, au venit şi m-au bătut. Mă scoteau în fiecare zi, mă ţineau acolo în celula specială, iar seara mă duceau înapoi în celula obişnuită. Mi-a fost destul de uşor aşa, pentru că mă întorceam între ai mei. Era o mare derută în celula noastră în care eram patru inşi. La început i-am acuzat pe cei doi, după aceea am avut senzaţia şi în final cred chiar şi azi că oamenii aceia în fond m-au prevenit. Foştii mei prieteni mă acuzau de nişte lucruri pe care le făcusem în celulă. Şi erau adevărate. Noi fusesem împreună, ei ştiau lucrurile şi mi le reproşau acum într-un mod prin care cred că vroiau să mă prevină de groaznica schimbare care s-a produs de încercarea care mă aştepta.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Chiar dacă însoţeau aceasta cu nişte lovituri?

Părintele Calciu: Da, bineînţeles.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Deci, putem spune, că se salvau totuşi pe un alt plan, cel puţin în oarecare măsură, prin aceea că, lovindu-te, totuşi vroiau să te ajute.

Părintele Calciu: Exact, pentru că ei îmi subliniau anumite lucruri, ceea ce devenea un fel de prevenire. Pentru că mulţi dintre cei care trecuseră prin Piteşti îmi spuneau „cînd ajungi în faţa lui Ţurcanu nu nega nimic”. Iar cei doi, chiar dacă mă băteau îmi aduceau în acelaşi timp la cunoştinţă faptele pe care Ţurcanu le şi deţinea despre mine. Eram foarte umflat în urma bătăii şi în timpul acesta am fost dus în faţa comisiei, unde era şi Nikolski. O comisie care ne trimitea la canal pe unii. Şi am văzut acolo o mulţime dintre colegii mei, dintre prietenii mei bătuţi, umflaţi şi care intrau în faţa comisiei şi, în momentul în care erau întrebaţi despre ce s-a întîmplat, spuneau: m-am lepădat de mişcarea legionară, m-am lepădat de ţărănişti, m-am lepădat de reacţionari, de acuma am devenit un om nou. Nu pricepeam nimic. Cînd am ajuns eu în faţa lui Nikolski, m-a întrebat „de ce eşti umflat?”. Se aştepta ca eu să spun la fel, că m-am rupt de trecut şi aşa mai departe. I-am spus, domnule, nu înţeleg, am fost dus într-o celulă şi am fost bătut de doi deţinuţi. Eu înţeleg să mă bată gardianul, dar de ce să mă bată deţinuţii? Nikolski a rîs şi a spus: „Încă ai colţi tari, dar o să ţi-i rupem noi.”.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Este pentru prima oară cînd am un citat aşa de preţios, după Nikolski.

Părintele Calciu: Pe urmă m-am întors în celulă. Bineînţeles că n-am plecat la canal, deşi aveam o pedeapsă mică, pentru că noi trebuia să trecem prin demascări, în care am şi intrat de Sfîntul Nicolae, anul acela.

Nicolae Stroescu Stînişoară: În această perioadă dominată de operaţiunea Piteşti, ai avut experienţa - pe care mai tîrziu, în a doua perioadă a închisorii dumitale, ai avut-o - unui gest uman din partea unui gardian sau a unuia dintre slujbaşii închisorii?

Părintele Calciu: Da, am avut-o. Îmi aduc aminte de Georgescu care era un gardian şi rău, şi bun. Nu ştiu prea bine de ce era un om puţin dezechilibrat, care i-a favorizat pe unii deţinuţi. Pe urmă a fost arestat şi m-a pus la curent cu unele lucruri ce se petreceau sus sau jos, sau la camera patru. Ne spunea „vedeţi, măi băieţi, că veţi ajunge şi voi la camera patru spital”. El ne informa într-un fel, foarte discret şi la nivelul inteligenţei lui. Noi însă în clipa aceea eram aşa de încrîncenaţi, încît nu vroiam să ascultăm nimic. Am să vă spun o întîmplare: eram în celulă şi cu noi era Mircea Şoltuz, un băiat care fusese în anul întîi sau doi la filozofie în Cluj. Mircea Şoltuz ne spunea (deja ştiam de acţiunea de la Piteşti şi aşteptam, din clipă în clipă, să intrăm în focul acesta): „Ceea ce mă tulbură pe mine nu este faptul că mă duce şi mă bate şi le place ce s-a întîmplat cu mine, mai denunţ poate nişte oameni cu care am avut relaţii. Mă tulbură ceea ce se va petrece după aceea”. A fost un om cu intuiţie extraordinară. Trebuie să spun că noi, din clipa în care el a făcut această declaraţie, l-am izolat puţin. Am zis, iată un om slab, care e gata să spună probabil ce a discutat cu noi, că multe se spuneau în celulă, sau ce a fost afară. Nu înţelesesem atunci substratul adînc diabolic al acţiunii de la Piteşti. Mai apoi, după ce am trecut prin ea, mi-am adus aminte de ce a spus Mircea Şoltuz.

Nicolae Stroescu Stînişoră: În continuarea profeţiei lui, ce s-a întîmplat după aceea cu oamenii? Ştim că unii dintre gardieni şi dintre oamenii din conducerea închisorii au fost condamnaţi, cel puţin de formă.

Părintele Calciu: Da.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Ai rămas în închisoare. O parte din cei de la Piteşti au continuat să acţioneze ca nişte roboţi, perpetuund mişcarea care le-a fost imprimată, de a fi intrumente ale Securităţii, ale conducerii închisorilor. Cum vezi valurile acestea iscate de furtuna neagră de la Piteşti? Au slăbit încet, încet? Care au fost urmările?

Părintele Calciu: Acolo unde grupurile de studenţi care au trecut prin „reeducare” au fost aruncaţi compact în mijlocul celorlalţi deţinuţi şi menţinuţi sub supraveghere continuuă a fost mai greu. Căci ei rămîneau legaţi între dînşii prin spaimă, prin teroare şi prin spionajul reciproc. Acolo unde ei au fost mai puţini şi risipiţi în masa celorlalţi a fost mult mai greu. Ce s-a întîmplat după aceea în 1954, 1955, 1956, nu mai ştiu, pentru că eu am fost, după proces, împreună cu Lică Negulescu, cu Marcel Petrişor, cu un grup din procesul nostru şi un alt grup care nu avea nimic de a face cu noi, am fost puşi în aceeaşi „corabie a morţii” (despre care am vorbit în prefaţa cărţii lui Bacu), la Jilava, unde am stat pînă în 1956 cu Costache Oprişan, cînd am fost dus înapoi la Aiud, la Zarca, unde am stat tot timpul izolat.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Părinte Calciu, cred că acesta este un capitol cu care putem să considerăm că am parcurs etapa care ne preocupă. Poate ar mai fi o întrebare, totuşi. Din relatarea dumitale rezultă că acolo erau tineri studenţi, proveniţi din mai multe direcţii, preponderent cu idei naţionale şi creştine. Din punct de vedere politic existau de asemenea mai multe coloraturi, inclusiv naţional-ţărănişti, monarhişti şi alte curente. Acest infern, mai întîi viaţa dinainte de infern, pe urmă infernul şi ce a urmat, nu a reuşit să facă să se creeze cu cei care au supravieţuit spiritual o solidaritate mai presus de orientările politice?

Părintele Calciu: Ba da, sigur că da. De altfel, trebuie să înţelegeţi că noi fiind toţi tineri şi afiliaţi fie la legionari, fie la ţărănişti, fie în altă parte, nu eram de fapt politicieni. Noi eram uniţi prin aceeaşi dragoste de ţară, prin credinţă şi prin lupta comună, încît între noi nu existau dispute de ordin politic aşa cum am constatat că existau între bătrîni. Noi eram uniţi în acelaşi ideal de rugăciune, de credinţă şi de dragoste de neam.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Din cîte îmi amintesc, din cele care le-am trăit şi eu, era vorba în primul rînd de împotrivirea la comunizarea ţării, împotrivirea la distrugerea identităţii spirituale şi naţionale a României. Aşa că tinerii se simţeau atraşi de orice mişcare şi de orice posibilitate pentru ei de acţiona împotriva acestui totalitarism impus de tancurile sovietice. În aşa fel încît era într-adevăr o solidaritate spirituală, o dăruire şi o disponibilitate la jertfă în rezistenţa împotriva tiraniei.

Părintele Calciu: Da, sigur că da. Noi nu aveam nici un fel de prejudecăţi politice, noi ne simţeam uniţi, ne iubeam unii pe alţii, ne ajutam, eram, ca să spun aşa, o comunitate armonioasă în care făceam o opoziţie comună. (Va urma)

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!