Mica antologie conservatoare

William S. Schlamm, despre rebelii de paradă

William S. Schlamm (1904-1978) face parte - alături de Ludwig von Mises, E. von Kuehnelt-Leddihn, F. von Hayek, Thomas Molnar sau Gerhardt Niemeyer - din pleiada de exilaţi “austro-ungari” care - refugiindu-se în SUA din calea nazismului şi, mai apoi, a comunismului - au infuzat polemicilor ideologice americane “sângele albastru” al personalismului european. Departe de a fi nişte exotice, marginale “referinţe bibliografice” importate de pe “bătrânul continent”, ei au cauţionat şi modelat câteva dintre cele mai importante idei, figuri şi publicaţii conservatoare americane.

Astfel, după ce, în 1929 este exclus din Partidul Comunist Austriac pentru “devieri de dreapta”, după ce, în 1933 se stabileşte la Praga pentru ca în noiembrie 1938 să plece la New York, Willy Schlamm - care lucrează, în SUA, pentru concernul de presă al lui Henry R. Luce (Time şi Life), pentru importanta editură conservatoare “Henry Regnery” din Chicago şi pentru celebra revistă Freeman - instigă, în 1955, la apariţia lui National Review care, aflată încă de la început sub conducerea lui William F. Buckley, avea să devină cea mai importantă publicaţie “de luptă” a Dreptei americane. După ce, între anii 1955-1957, a fost unul dintre cei patru Senior Editor ai revistei, Willy Schlamm se întoarce în 1957 în Europa, stabilindu-se în Elveţia, unde scrie pentru publicaţiile trustului de presă Ringier. William S. Schlamm a fost, după cum îl caracteriza William F. Buckley, “jew, but with God” (probabil că Dumnezeu era devierea “fascistă” pentru care a fost exclus din rândurile comuniştilor austrieci), un spirit extrem de viu, un cârcotaş, un om care a stârnit vocaţii.

Articolul de mai jos a apărut în 25 iulie 1956 în National Review, la obişnuita sa rubrică, “Art and Manners”.

Traducere şi prezentare: Mircea Platon

Lui Arthur Miller, dar de nuntă

Nunţile regale au constituit dintotdeauna legitimul obiect al curiozităţii populare şi de aceea - America fiind, mai mult decât oricare altă democraţie cunoscută etnologilor, fascinată de regalitate - senzaţia stârnită de recenta partidă încheiată de domnişoara Monroe¹ cu dl. Miller, deşi puţintel vulgară, se înscrie în regulile jocului. Şi asta nu pentru că tânăra doamnă ar aparţine clasei noastre conducătoare. Deşi a stârnit, fără îndoială, multe porniri pofticioase, ea nu a consfinţit ( aşa cum e de datoria ireductibilă a monarhiei să o facă) nici un model de comportament social. Dar dl. Miller da. El este echivalentul american al unui Arhiduce sau, cel puţin, al unui Prinţ - unul din acei auguşti demnitari ai unei societăţi sever ierarhizate, imaginea vie a normelor în vigoare. Pentru că dl. Miller arbitrează viaţa spirituală a naţiei.

Ajuns aici, aş vrea să fac - fie şi-n aparté - o propunere constructivă. Şi anume, sunt ferm convins că America trebuie să instituie ranguri nobiliare. E singurul lucru care ne-ar scuti de perpetua vânzoleală televizată a vedetelor, milionarilor, publiciştilor - cu soţiile lor cu tot - aflaţi în disperată căutare de dovezi cum că sunt încă în centrul atenţiei. Dacă ar putea fi asiguraţi, o dată pentru totdeauna, că sunt, ar înceta să mai facă atât zgomot. Şi singura modalitate de a-i convinge ar fi înnobilarea - “baronizarea”, “marchizarea”, “ducizarea” sau oricum s-ar găsi “de cuviinţă”.

Dar avem deja o ierarhie destul de bine stratificată şi, chiar fără titluri, putem afirma că dl. Miller e foarte sus. Şi a ajuns acolo folosindu-se de cea mai eficace metodă de parvenire patentată în zilele noastre: protestul social irelevant. Într-un răstimp uluitor de scurt, şi-a preschimbat neglijabilul talent şi un acut simţ al anodinului într-o mare reputaţie. Descendent al unui întreg şir de dramaturgi săraci dar necinstiţi, dl. Miller şi-a dat repede seama că şmecheria e să declami exact ceea ce mai-marii zilei vor să audă, dar cu aerul avântat al unui rebel.

Fiindcă acesta-i marele scandal cultural al epocii noastre: susţinătorii actualei stări de lucruri umblă deghizaţi în răzvrătiţi. Artistul de succes - cu precădere - gesticulează a răzmeriţă, în vreme ce, de fapt, îşi umflă contul recitând prejudecăţile la modă.

Această insurecţie butaforică e, până la un punct, de înţeles. Arta, pe lângă scânteia divină, se naşte şi din fricţiunile omului de talent cu lumea în care trăieşte. Artistului îi e indispensabil spiritul critic - care, înainte de epoca modernă, era acompaniat şi de reverenţă (celălalt important motor al creativităţii).

Exact aici cade artistul zilelor noastre în capcana unor contorsiuni groteşti. Echipat de bătălie, nu are adversar. Şi atunci se înjunghie singur. Pentru că societatea noastră s-a mişcat exact pe direcţia prejudecăţilor filosofice ale artistului modern.

Câteva generaţii mai devreme, artistul - în nevoia sa de răzvrătire - a început să fluture steagul “masselor”, “poporului”, “omului de rând” sau mai ştiu eu cărei sintagme temerare la ordinea zilei. De atunci, toate declaraţiile de război estetic au ţintit nu atât vulgaritatea generalizată, cât “interesele” precumpănitoare în epocă. Artistul se putea orienta după o destul de grosolană dar, în mare, funcţională busolă: se uita la miază-noaptea magnaţilor zilei şi o apuca în direcţia opusă.

Singura explicaţie, după părerea mea, a înnăbuşitoarei lipsei de originalitate şi a vidului prefabricat de dramaturgia modernă e faptul că artistul nu mai ştie să-şi citească busola. Cine sunt stăpânii de azi? Massele. Gustul lor predomină, capriciile lor contează, vulgaritatea lor schimonoseşte democraţia. Şi tocmai asta refuză (sau e structural incapabil) să recunoască Arthur Miller.

Pentru a putea ajunge la o mai profundă cunoaştere a cosmosului esteticii dramatice, dl. Miller ar trebui să-şi revizuiască radical rolul în societate. Pentru că, în prezent, busola artistului indică opoziţie faţă de gloată, de media statistică, de îmbuibatul om-massă. Dar Arthur Miller e comod înţepenit în obişnuitul “protest social” - spun “comod” deoarece “protestul social” titilează plăcut placida ureche a unei societăţi care se răsfaţă cu viziunea holografică a unei revoluţii.

Or, sârguincioasele şi repetitivele drame ale lui Arthur Miller “aprind” tocmai flacăra acestei revoluţii-fantomă. O dată (“All my sons”) e vorba de revolta unui tânăr împotriva tatălui său care obţine profituri mişeleşti cu preţul sacrificării de vieţi omeneşti - ca şi cum nu am fi cu toţii de acord că nu ai voie să-ţi mânjeşti mâinile cu sânge în schimbul a “câţiva dolari în plus”! Altă dată (“Death of a Salesman”) e jelită moartea unui imbecil - de parcă ar mai avea cineva curajul să afirme că imbecilii merită să piară! A treia oară (“The Crucible”) e un protest împotriva “vânătorii de vrăjitoare” - ca şi cum vreunul dintre liderii noştri ar mai avea bunul-simţ să susţină că vrăjitoarele trebuie vânate!

De fiecare dată avem de a face cu un soi de “protest social” care convine puterii instituite şi garantează satisfacţii pecuniare autorului. Latura artistică a dlui. Miller îl îmboldeşte să sfideze tentativa de beatificare a unei creaturi atât de grosolane precum “omul obişnuit”. Dar câştigurile de pe urma răstălmăcirilor lumii în care trăim îl fac să înoate “pe val”. Azvârlindu-şi fulgerele împotriva hăituitei minorităţi a zilelor noastre, dl. Miller maimuţăreşte un Zeus mânios şi rebel în vreme ce, de fapt, nu e decât un întreţinut al ordinii actuale.

În clipa aceasta e într-o poziţie de invidiat - nu atât datorită “fericitului eveniment”, cât datorită unei posibile acţionări în justiţie pentru defăimarea Congresului. În sfârşit se va putea înfăţişa în ochii tuturor în chip de bogat dar răstignit revoluţionar. Ce fericire!

Dar teamă mi-e că nu va dura. Chiar dacă Congresul şi instanţa vor ajunge să-l întemniţeze pentru câteva luni pe mirele domnişoarei Monroe, dl. Miller va sfârşi prin a-şi da seama că un progresist nu are decât de câştigat de pe urma defăimării Congresului. Următoarea sa piesă, îndrăznesc să prevăd, va fi cel mai răsunător succes al său. Pentru că, în societatea noastră, tot ce atinge Liberalul se transformă în aur. Şi, asemenea lui Midas, va trebui să aştepte intervenţia divină pentru ca să scape de acest blestem.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!