În căutarea societăţii civile româneşti

Existenţa unei societăţi civile puternice şi implicate este o condiţie sine qua non a funcţionării statului democratic. De această societate civilă depinde într-o măsură importantă existenţa pluripartidismului, a unei prese diverse şi independente. Pentru a spune că avem societate civilă trebuie să constatăm asocierea cetăţenilor, sub diverse forme, pentru îndeplinirea unor obiective de interes general. Societatea civilă românească este reprezentată astăzi de cîteva o.n.g.-uri, în parte anexe ale unor partide, în parte finanţate de peste graniţă şi de o presă în majoritate slugarnică faţă de putere.

Ca şi realitatea, semantica unei limbi suferă în timp transformări. De la ideea novatoare de om ca “zoon politikon”, la multiplii termeni folosiţi în limba engleză pentru a întrupa sensurile ideii de politică, distanţa temporală şi conceptuală este semnificativă. Şi în limba română, în trecut, se foloseau mai mulţi termeni pentru a defini ideea de politic: om politic, politician (politică, politicianism), om (bărbat) de stat. Acum însă pare că familia de cuvinte a sărăcit, dacă nu ca număr de cuvinte, cel puţin ca sensuri. Înainte de instaurarea comunismului nu era acelaşi lucru dacă concetăţenii te considerau “om politic” (adică persoană pe care situaţia materială bună şi caracterul nobil o încurajau să se ocupe de binele ţării), “bărbat de stat” (sintagmă care desemna pe oamenii politici cu merite şi calităţi excepţionale) sau “politician” (adică persoană lipsită de scrupule, care foloseşte politica pentru a parveni social şi ca mijloc de înavuţire). Astăzi, după deceniile de totalitarism, în România aceste planuri au început să se suprapună: avem o mare majoritate de politicieni, care însă îşi spun “oameni politici”, iar unii au chiar neruşinarea de a se considera “bărbaţi de stat”; există însă puţini dintre cei care merită să se numească “oameni politici”. Aici trebuie căutată o cauză a fragmentării sociale care există în România şi, în ultimă instanţă, cauza ultimă a inexistenţei unei societăţi civile reale la noi.

Între modelul mexican şi idealul european

Mulţi ani după 1989, clasa de mijloc, coloana vertebrală a oricărui stat democratic cu o economie de piaţă (funcţională) a lipsit în România. Acesta nu a fost doar un fapt obiectiv, inerent perioadei de tranziţie, ci şi unul programat de noua-veche clasă de privilegiaţi comunişti, deveniţi peste noapte capitalişti. În realitate, dacă nu ar fi fost permanentele presiuni venite din partea Uniunii Europene, nu am avea nici măcar firava clasă de mijloc care există acum la noi şi probabil că România nu s-ar deosebi prea mult de o ţările latino-americane. Este şi motivul pentru care foştii privilegiaţi şi “baronii” locali dau înapoi ca racul de la procesul de integrare în structurile euro-atlantice, mai ales faţă de integrarea în Uniunea Europeană. Acest proces de integrare presupune crearea în România a unei democraţii şi a unei economii de piaţă reale, a unei clase de mijloc puternice şi a unei societăţi civile care le-ar submina poziţiile şi privilegiile.

Clasa de sus controlează finanţele, conduce economia, partidele politice şi mass-media; aproape totul este cumpărat. Deseori, alternanţa la putere înseamnă doar înlocuirea unor “foşti”, cu alţi “foşti”. Au loc, desigur, şi certuri, rezultând în rupturi în cadrul partidelor şi crearea de facţiuni politice. Puterea cooptează deseori oameni din opoziţie sau dintre independenţi, prin promisiuni sau ameninţări, pentru ca apoi, ajunşi la putere, foştii membri ai opoziţiei, care clamau aceste abuzuri, să procedeze exact la fel. Migrarea politică a devenit un obicei extrem de dăunător în România. Nu mai eşti sigur dacă acela pe care îl votezi reprezintă cu adevărat valorile în care crezi sau este doar un vînător de poziţie în societate, care se foloseşte de tine, prin tertipuri politicianiste.

Clasa de jos este menţinută voit în poziţia în care se găseşte.

Îmi amintesc că imediat după ‘89, circulau nişte cópii ale Directivelor KGB pentru fiecare ţară a blocului estic. Directivele se axau în principal pe ideea de a ţine populaţia ocupată, fizic şi mental, astfel încât să nu mai aibă cum să se gândească la altceva decât la supravieţuire, nicidecum la faptul că în ţara respectivă nu există libertate. Două dintre metodele simple erau cozile la alimente şi dezorganizarea transportului în comun. Când stai la cozi ore în şir, când mănânci te miri ce şi mai nimic şi când aştepţi zeci de minute să vină un autobuz, un tramvai sau un troleu, nu mai ai timp şi energie să te gândeşti la „revoluţie” - fie ea spirituală sau numai politică. Obosit, plin de nervi şi flămând, te poţi gândi doar că vei întârzia la serviciu şi vei fi apostrofat, sau că vei întârzia acasă şi copiii nu au ce mânca. Aflat în această situaţie, omul dezvoltă sentimente de vinovăţie şi de teamă; dezvoltă şi sentimente de frustrare şi revoltă, dar care sunt atât de puternice încât acestea se revarsă nu asupra vinovaţilor reali, ci asupra semenilor, victime ca şi ei ale regimului: a vânzătorilor, vatmanilor şi şoferilor etc. Astfel, în loc să creeze unitate şi rezistenţă, aceste greutăţi, bine gândite şi bine aplicate, creează dezbinare şi ură între cei care suferă de fapt din aceleaşi motive, care nu ţin de ei.

Cum, spre deosebire de alte state foste comuniste est-europene, România este nu doar un stat atipic, ci chiar unul anormal, la noi nu s-a putut impune măsura de a îndepărta de viaţa publică, măcar pentru o perioadă, nomenklaturiştii şi securiştii. Dacă punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ar fi fost aplicat, poate că alt curs ar fi avut istoria post-decembristă a României. Cum însă mulţi membri ai acestor două structuri de care aminteam au fost amestecaţi adânc în evenimentele din decembrie 1989, era clar că noua putere, “emanaţie” directă a acelor evenimente, nu putea accepta acest punct 8, aşa încât, în scurt timp, susţinătorii acestuia au devenit “golanii” din Piaţa Universităţii şi de la 13 iunie 1990.

Reuşind să aplice pe deplin zicala “La vremuri noi, tot noi”, fostele structuri de conducere ale României comuniste şi-au prezervat puterea, desigur, tot cu vechile metode, care le erau cunoscute. Sigur, fiind “democraţie”, au trebuit totuşi să le mai adapteze: nu mai puteau folosi bâtele chiar pe faţă, dar rămânea manipularea. Poate că Directivele KGB nu se mai puteau aplica exact, dar ideea generală, da. Iar această idee era că oamenii fostelor structuri îşi pot păstra puterea, dacă reuşesc să creeze (de fapt, să păstreze) un climat de nesiguranţă social-economică şi politică în România, o “apă tulbure”, în care ei să poată pescui.

Astfel, marea masă, clasa de jos, este menţinută voit într-o stare de precaritate. Majoritatea românilor nu are nici timp, nici posibilităţi materiale şi nici energie rămasă pentru a se implica în viaţa cetăţii. Starea de nesiguranţă este sporită de incertitudinea legislativă care domneşte în România, cu legi care se modifică de azi pe mâine. Masele sunt îndepărtate de cultură, dar şi de activitatea civică. Situaţia majorităţii românilor seamănă cu aceea a unui număr de câini închişi de stăpân împreună şi ţinuţi flămânzi. Din când în când, stăpânul le aruncă un os, moment în care câinii încep să se sfâşie între ei pentru a obţine osul. Ca şi acele patrupede fără minte, românii, duşmănindu-se, se sfâşie între ei, în loc să realizeze că sunt cu toţii victime ale tratamentului rău aplicat de adevăratul inamic - clasa privilegiaţilor (stăpânul din parabolă).

Cât despre românii stabiliţi în străinătate, sau chiar despre cei plecaţi peste hotare numai pentru a asigura o viaţă mai bună familiilor din ţară, aceştia dispun de independenţă financiară, dar interesul lor pentru problemele politice şi civice ale ţării este redus, fiind în plus deseori rupţi de realităţi. Iar dacă totuşi la un moment dat vor să se implice, li se pun atâtea piedici şi sunt atât de discreditaţi de autorităţile române sau de lacheii lor, încât, dezgustaţi, preferă să se retragă.

Falsa societate civilă

Există o societate civilă reală în România? În orice stat democratic suportul societăţii civile îl reprezintă clasa de mijloc. Nu avem decât un surogat de clasă de mijloc, deci avem şi un surogat de societate civilă. Omul de afaceri român este prea dărâmat de muncă, de birocraţie şi de impozite, pentru a se mai putea ocupa şi de civism. Nici măcar legea sponsorizării nu-l încurajează să pună umărul la construirea unei societăţI civile. Rolul de a crea o societate civilă în România şi l-au asumat reprezentanţi din celelalte două categorii sociale.

O parte a falsei societăţi civile este creată de reprezentanţii clasei politice. Prin apropiaţi ai lor, politicienii au înfiinţat asociaţii şi fundaţii al căror scop este acela de a le umple buzunarele, de finanţa mascat formaţiunile politice din care fac parte şi/ sau de a mima supravegherea politicului din perspectiva societăţii civile.

Există şi o modalitate “oficială” prin care politicienii români se folosesc de asociaţii şi fundaţii, atunci când, pentru moment, sunt scoşi în afara scenei politice. Unii dintre ei, atunci când decid să părăsească o formaţiune politică, sau atunci când sunt siliţi să o facă, încearcă de obicei să plece cu o parte dintre foştii colegi de partid, sciziunea rezultând în crearea unei noi formaţiuni politice (cazul APR). Dacă trebuie să plece singuri, încearcă imediat să-şi creeze un nou partid, trecând mai întâi prin faza de o.n.g. (vezi Forţa Democrată şi Acţiunea Populară). Deseori nu reuşesc, astfel încât se mulţumesc să-şi creeze o asociaţie sau o fundaţie (cazul “Iniţiativa 2003”), pe care se jură că nu o vor transforma niciodată în partid politic. Indiferent că pleacă prin sciziune, că îşi formează un nou partid, sau că îşi construiesc doar o asociaţie, scopul ultim este acelaşi: noua structură trebuie să fie suficient de apetisantă, încât un alt partid important să fie tentat. Urmează o fuziune prin absorbţia noii structuri în partidul vizat, adică, pe scurt, o operaţiune de migrare politică. Ce mai contează că aderenţii formaţiunii politice sau asociaţiei cu o atât de scurtă existenţă, care au crezut sincer în noul mesaj propus, au rămas cu buzele umflate? Iniţiatorul acţiunii a obţinut ceea ce urmărea de la bun început: un post de vicepreşedinte în formaţiunea politică vizată pentru fuziune!

Important este să se creeze Occidentului impresia că în România există societate civilă. Astfel, puterea are posibilitatea de a strânge fonduri din Occident, folosind asociaţiile şi fundaţiile create, adică exact falsa societate civilă. Aceste asociaţii şi fundaţii îşi adjudecă banii care vin din afară şi sunt daţi în ţară “pe ochi frumoşi”.

Desigur, folosind astfel de instrumente, se pot obţine bani şi de la firmele româneşti, fie apelând la sentimentele civice ale unor naivi din clasa mijlocie, care vor să contribuie cumva la propăşirea ţării, dar munca lor nu le lasă timpul necesar pentru a o face, fie ca o formă de a masca presiunile politice ale puterii asupra unor întreprinderi mici şi mijlocii, care sunt obligate să “cotizeze” prin astfel de donaţii “benevole” în conturile unor O.N.G.-uri controlate în fapt de putere. Se poate ajunge până acolo că astfel s-ar putea obţine chiar şi bani de la adversarii politici!

Ideea societăţii civile este o vacă bună de muls şi pentru acei din clasa de jos, care vor să parvină. Şi ei pot obţine bani din Occident, pentru tot felul de scopuri generoase declarate, bani care ajung însă în propriile buzunare, şi care-i pot ajuta apoi pe aceşti veleitari să se arunce în politica “mare”. În plus, cu aceste o.n.g.-uri se pot chiar spăla bani, se poate face evaziune fiscală, se pot evita unele impozite, în mod legal, se finanţează sau se creează partide, sunt folosite în avantajul firmelor celor care deţin astfel de asociaţii şi fundaţii (ca sedii, etc.).

Societatea civilă românească este astăzi reprezentată mai credibil - la nivel de percepţie publică - de cîteva organizaţii neguvernamentale finanţate aproape exclusiv de către organisme occidentale. Această dependenţă le obligă la o serie de compromisuri, astfel încît ele exprimă de multe ori puncte de vedere care sunt contrare interesului naţional, dar corespund unei anumite politici globalizante.

Posibile soluţii

Sigur că există persoane din clasa de jos, care răzbat prin “blocadă”, dar, de unii singuri, nu sunt periculoşi pentru “foşti”. Ei vor fi siliţi să se adapteze la realităţi, să comită compromisuri. Vor fi tentaţi, ademeniţi şI, dacă refuză carnea, li se arată nuiaua; iar dacă nici aşa nu se liniştesc, li se poate întâmpla ceva. Drept este că odată cu apropierea momentului de integrare în structurile euro-atlantice, asemenea metode sunt mai greu de aplicat. Totuşi, există încă posibilitatea de a-i lăsa “să predice în pustiu”, pentru că oricum de unii singuri nu pot face nimic.

Singurul pericol real pentru privilegiaţi din partea celor mulţi şi manipulaţi poate să vină doar din partea unor grupuri juridic organizate, independente financiar, formate din persoane cinstite şi inteligente, cu un grad ridicat de instruire, care să dea dovadă de hotărâre, ambiţie, iniţiativă şi de voinţa de a schimba starea de fapt. Acestea pot avea succes dacă au în spate un grup de societăţi comerciale şi persoane fizice (de preferinţă anonime pentru public), dispuse să le ajute necondiţionat. De asemenea, este necesară existenţa unui număr important de membri, care să se implice voluntar, inclusiv financiar (prin donaţii, cotizaţii). Unele dintre aceste asociaţii şi fundaţii vor activa ca organisme ale societăţii civile, în timp ce altele (puţine) pot evolua spre a se transforma în partidele politice noi. De ambele are nevoie România viitorului. În ambele cazuri este necesar să se obţină o susţinere din partea mass-media, alternativa fiind aceea de a-şi crea tribune de exprimare proprii.

Desigur că din nou va intra în funcţiune sarabanda promisiunilor şi ameninţărilor din partea Puterii şi numai cei care vor şti să dea dovadă de unitate şi chiar de spirit de sacrificiu, ar putea fi capabili să rupă cercul şi să iasă la lumina adevăratului civism. Dacă se vor dovedi incoruptibili şi nepăsători faţă de ameninţările voalate, se va încerca discreditarea lor. Şi acela va fi momentul în care va trebui să funcţioneze unitatea şi încrederea (atât între ei, cât şi a celorlalţi, a celor din rândurile cărora s-au ridicat, faţă de ei).

România nu va putea să progreseze şi nu va intra niciodată în normalitate, fără a elimina oportunismul civic şi politic şi fără să aibă mai întâi o societate civilă reală, în care o.n.g.-urile (precum partidele politice) să nu mai reprezinte doar trambuline pentru lansarea personală. România are nevoie de o nouă clasă politică, aşezată pe temeiul valorilor perene ale neamului: credinţă în Dumnezeu, dragoste de neam, sprijinirea iedeii de familie, ataşamentul pentru autoritate şi ierarhia competenţelor etc.

Această nouă clasă politică nu se naşte însă din neant, ci se va selecta dintr-o nouă elită, care poate fi coagulată de către o reală societe civilă.

Mihail ALBIŞTEANU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!