O teologie ortodoxă a politicului? (II)

Cinci răspunsuri româneşti

Teodor M. Popescu (1893-1973) a fost unul dintre cei mai importanţi teologi ai Bisericii ortodoxe române, ilustru specialist în istoria universală a Bisericii, cu strălucite studii la Bucureşti, Atena, Leipzig şi Paris, ani mulţi profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

Marele teolog şi istoric nu putea fi indiferent la problematica politicului. Astfel că, în 1934, el ţine o conferinţă, la sala Dalles, cu tema "Misiunea creştină a statului" care va fi publicată în volumul Probleme actuale în Biserică şi Stat, în care au mai semnat S. Puşcariu, R. Cîndea, N. Minovici, S. Mehedinţi ş.a.

Savantul începe prin a constata că, în natura umană, rezidă şi sociabilitatea şi religiozitatea. Istoria scoate în evidenţă strânsa legătură între stat şi religie. Deşi "state şi religii au trecut, concepţia a rămas" (p. 107). Această concepţie a fost acceptată şi adoptată şi de creştinism, religie revelată şi absolută, "cea mai spirituală şi mai revoluţionară dintre religii". Încă de la început, creştinismul a afirmat originea divină a autorităţii şi a statului, chiar şi în timpul celor mai crude persecuţii, propovăduind necesitatea slujirii statului nu numai de teamă ci şi din datorie morală. Pentru vechii evrei, marea "crimă" a lui Hristos a fost loialitatea faţă de statul roman. La rândul său, prin creştinare, statul (încă, de la începuturile lui, instrument al Providenţei) a ajuns să slujească Biserica. Suveranii ortodocşi, de la cei bizantini la cei de după, se bucurau de privilegii religioase. Din totdeauna, "statul este un colaborator al Bisericii în slujba omenirii şi, pentru aceasta, un serv al divinităţii". "Un mandatar şi un econom îndrituit să asigure pe pământ o ordine morală, care trebuie să imiteze şi să reproducă mic pe cea din lumea cerească. Ordinea este de esenţă divină şi lumea este ordine" (p. 110). Încă vechii greci numeau lumea cu termenul kosmos care, la propriu, înseamnă "ordine"…

Biserica a convertit popoarele şi cu ajutorul Statului. Au fost şi greşeli şi abuzuri? Da, dar acestea nu se datorau misiunii creştine, ci "înţelegerii şi realizării ei, din cauza oamenilor şi împrejurărilor", întrucât "Statul a abuzat adesea de puterea politică, Biserica uneori de cea spirituală" (p. 112).

Astfel, principiul după care Biserica şi Statul nu se pot nici ignora, nici combate este valabil şi în vremurile moderne. Misiunea creştină este, în primul rând, a Bisericii, dar această misiune are datorii şi faţă de cele pământeşti astfel încât ea are nevoie şi de ajutorul statului. De pildă, răspândirea Evangheliei la neamuri a fost uşurată de "formarea şi întărirea celui mai mare şi mai bine organizat stat vechi, care a fost statul roman: stat universal şi cultural, stat de legi şi de ordine" (p. 114). Pe de altă parte, creştinismul apusean a avut mult de suferit după căderea Imperiului Roman de Apus.

Teodor M. Popescu arată că între ortodoxie şi catolicism există deosebiri de esenţă şi în ceea ce priveşte concepţia despre raportul Biserică-Stat. "Episcopul rebel şi strateg, şi Papa în primul rând, a fost una dintre cele mai triste forme ale negării ideii creştine de ierarhie, ca şi de Stat" (p. 117). În schimb, în ortodoxie, Biserica a admis independenţa Statului faţă de ea, "încadrându-se, disciplinată şi leală, în el" (p. 117).

Lumea românească scoate în evidenţă o situaţie privilegiată: şi Statul a îndeplinit o misiune creştină, şi Biserica a slujit cauzei naţionale. "Sentimentul nostru naţional, adică cel prin care ne-am afirmat şi menţinut ca popor, a fost în primul rând şi a fost timp de secole credinţa, ea a fost conştiinţa noastră naţională; (…) Biserica a fost marea creatoare şi promotoare a culturii naţionale, ea a făcut educaţia poporului" (p. 119).

În timp, însă, în relaţia Biserică-Stat s-au produs modificări esenţiale întrucât Statul însuşi s-a schimbat, în sensul laicizării şi profanizării până la pierderea conştiinţei creştine. "Religia unui individ poate fi o chestiune particulară şi indiferentă, religia unui popor însă nu. Se face adesea o greşeală mare cât un păcat de stat, când se concepe şi se tratează religia poporului ca o chestiune particulară. (…). Că Statul se declară tolerant, este just şi necesar. Dar când indiferenţa lui este doar un pretext ca să se dezintereseze de religie şi să o neglijeze, eventual chiar să o lovească sau jignească, nu mai poate fi toleranţă" (p. 121).

Statul are datoria poate nu atât faţă de Biserică cât faţă de popor (pe care pretinde că-l reprezintă) de a îndeplini o misiune religioasă. "Dacă poporul formează politic Statul, religios el formează Biserica. (…). Biserica este o necesitate naţională, cea mai mare necesitate în ordinea celor spirituale" (p. 123).

În raport cu poporul, Biserica este mai necesară decât Statul, întrucât, în absenţa Statului (cu toate ale lui), poporul a putut supravieţui. N-ar fi putut, însă, fără credinţă şi Biserică.

În fond, arată Teodor M. Popescu, Stat laic înseamnă Stat popular. Deci, "când statul laic ar recunoaşte şi-ar satisface toate cerinţele poporului, afară de cele religioase, el ar comite o flagrantă contrazicere între vorbe şi fapte, pentru că poporul se ştie şi se vrea religios" (p. 125).

Pe de altă parte, Statul însuşi este obiectiv interesat într-o consistentă misiune creştină, de sprijinire a Bisericii deoarece ea este "campioana ordinii de stat şi a legalităţii". "Este un mare interes al statului ca să aibă cetăţeni buni şi nici o instituţie nu contribuie la aceasta cât Biserica" (p. 128). În esenţă, "ideea morală are în rosturile statului o importanţă covârşitoare" (p. 134).

Criza instituţională şi economică, reclamată în 1934 de Teodor M. Popescu (şi de noi astăzi), este, în fond, una morală. "Morale sunt, de aceea, în primul rând, şi remediile ei" (p. 136). De exemplu, Statul este dator să fie alături de Biserică în opera de asistenţă socială întrucât, "secularizând imensele averi mânăstireşti (…), Statul a luat asupra sa îndatoriri social-creştine" (p. 138).

Autor al unei monumentale opere care nu a ignorat nici una dintre disciplinele teologice, Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) a dovedit o acuitate excepţională a simţirii tuturor durerilor acestei lumi şi o capacitate pe măsură de a-i sesiza sensurile.

În paginile cărţilor lui se găsesc răspunsuri la multe dintre întrebările pe care noi înşine ni le punem sau pe care veacul ni le aruncă în faţă cu cruzime.

D. Stăniloae nu s-a îndoit o clipă nu numai de adevărul şi de autenticitatea creştinismului, dar şi de faptul că "dreapta credinţă" este singura, prima şi ultima şansă a unei omeniri în plină derivă: "O renaştere spirituală şi o convieţuire superioară nu se vor realiza fără ajutorul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu va da omenirii tot ajutorul Lui dacă ea va voi să-l primească. Dar dacă ea nu va voi să primească ajutorul lui Dumnezeu, El nu o va ajuta. Dumnezeu a dat omului un statut ontologic atât de respectat chiar de El, încât omul rămâne în existenţă, chiar alegând o viaţă contrată lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să ajute omenirea, comunicându-i fericirea iubirii Lui. Dar iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului cu sila. Omul nu poate fi deci făcut fericit de Dumnezeu fără voia lui, dar poate fi ţinut de Dumnezeu în existenţă fără contribuţia lui".

Prea adesea, însă, omul îşi caută fericirea dincolo sau în afara lui Dumnezeu. Marea dramă a secolului nostru (teatrul unor spectaculoase explozii de ştiinţificitate şi erudiţie) este dominaţia pe care analiticul a reuşit să şi-o instaureze asupra sinteticului: "Metoda analitică a descompus unitatea elementelor chimice care făcea natura promovatoare de sănătate şi a declanşat forţele contrare între ele care pot fi folosite spre dezorganizarea naturii şi spre distrugerea vieţii omeneşti. Tendinţa analitică face pe fiecare individ şi neam să-şi vadă numai dreptul său la existenţă şi a dat naştere unor sisteme politice exclusiviste care nu vor să găsească pacea prin înfrânarea fiecăruia de la exclusivism. Unora li se pare că, mergând mai departe pe această cale analitică, despărţitoare, ajung la multă putere. De aceea, ea poate duce, prin folosirea forţelor contradictorii şi a unor concepţii de viaţă, la fel de contradictorii, la distrugerea omenirii. Dar cred că omenirea ar putea trage, din rezultatele la care a dus-o ştiinţa şi filosofiile sale analitice, şi concluzia că trebuie schimbată metoda de gândire şi de comportare: adică să adopte metoda înţelegerii sintetice, care nu poate fi practicată fără recunoaşterea smerită a fiecăruia în faţa celorlalţi, fără recunoaşterea egalităţii în drepturi a tuturor. Dar smerenia înseamnă a recunoaşte că rânduiala universului şi convieţuirii omeneşti este o realitate dată de un Orânduitor mai presus de noi. Smerenia reciprocă între noi şi faţă de ordinea naturii îşi ia puterea din smerenia în faţa Creatorului şi susţinătorului lumii. Dacă va alege acest lucru, viaţa omenească, ajutată de cunoaşterea mai amănunţită a părţilor naturii, de experienţele acumulate din încercările de a organiza în diferite moduri relaţiile sociale, ar putea să se înalţe la un nivel de spiritualitate, de înţelegere a existenţei şi de convieţuire socială, superior celor anterioare".

Aceasta este adevărata energheie a Ortodoxiei. Vechii greci înţelegeau prin energheia un rezervor de forţe sau de puteri din care se consumă (cu mai multă sau mai puţină socoteală) şi care trebuie, periodic, realimentat. Sensul originar al cuvântului este acţiune, activitate sau (am adăugat noi) de lucrare.

Cu cât Ortodoxia (prin ierarhia, preoţii şi credincioşii săi) va fi mai ea însăşi, cu cât îşi va face glasul auzit, va fi mai prezentă în toate cele ale omului (deoarece nimic din ceea ce este omenesc nu poate şi nu trebuie să-i fie străin) cu atât "energheia" sa va mântui lumea. Este doar una dintre lecţiile de mântuire pe care ni le-a lăsat Părintele Dumitru Stăniloae.

Calităţile majore ale operei Părintelui Dumitru Stăniloae sunt, pe de o parte, excepţionala ei sensibilitate la problemele lumii acesteia şi, pe de altă parte, puterea ei de a schiţa măcar unele dezlegări ale dilemelor lumii. În 1937, D. Stăniloae publica un articol, "Cele două împărăţii", în care sintetiza cu măiestrie viziunea creştin-ortodoxă despre Stat şi despre relaţia Bisericii cu el.

Problema Statului trebuie abordată în conexiune cu cea a legii, ca principal instrument al Statului. Legea este "mijlocul de a sta în calea dezordinii (…) nu prin îndemn, nu prin rugăminţi, ci prin porunca prevăzută cu putere de lege". Paradoxul şi slăbiciunea legii rezidă în faptul că ea, deşi menită să împuţineze răul, de multe ori îl sporeşte, deoarece, adesea, la rău legea răspunde cu alt rău. Este dar legea ceva în afara lucrării divine? Putem, deci, să ne lipsim de ea? Nicidecum. Ea a fost instituită de Dumnezeu după ce protopărinţii Adam şi Eva au comis păcatul neascultării, introducând răul în Creaţie. De-a lungul istoriei precreştine, pe măsură ce a sporit răul, s-au înmulţit şi legile. Şi nu se putea altfel. A fost voia Domnului. Instituirea regalităţii nu a fost prea plăcută lui Dumnezeu (deoarece ea, regalitatea, are tendinţa, aproape firească, de a se autonomiza în raport cu izvorul puterii ei, precum şi cea de a funcţiona samavolnic). Cu toate acestea, împărăţia lumească s-a făcut cu voie, cu putere şi har de la Dumnezeu, întrucât, fără ea, răul în lume s-ar fi înmulţit neînchipuit. Menirea fundamentală a Statului este "să ştie pe Dumnezeu ca adevăratul Împărat şi să ţină legea dreaptă".

Istoria mărturiseşte însă că, prea adesea, "Statul devine un paznic autonom al unei legi nedrepte". Aceasta este, în fond, esenţa istoriei universale.

Venirea Mântuitorului (Fiu întrupat al lui Dumnezeu, El însuşi Dumnezeu) a schimbat radical perspectiva. Împărăţia întemeiată de El nu mai este una a legii şi a constrângerii, ci una a iubirii şi a deplinei libertăţi. Omul nu este silit, ci rugat să se mântuiască. În această nouă Împărăţie, funcţia esenţială a Împăratului nu este pedepsirea, ci slujirea.

Cum se face, dar, că după venirea Mântuitorului şi întemeierea Împărăţiei Lui, legea (poruncitoare şi silnică) nu a dispărut din lume? Aceasta s-ar fi putut întâmpla doar dacă toţi oamenii ar fi primit şi urmat Cuvântul lui Dumnezeu. Or, aşa ceva nu a fost să fie. Doar foarte puţini oameni şi-au folosit bine libertatea dăruită cu atâta mărinimie de Dumnezeu. Dacă în cel ce L-a primit pe Hristos nu mai domneşte păcatul ci Harul, "cel care nu-i creştin şi nu împlineşte ceea ce cere Mântuitorul (…) rămâne supus legii şi paznicului ei, Statul". Biserica nu poate ignora sau dispreţui legea şi ordinea, deoarece, în condiţii de haos social, Biserica însăşi va fi împiedicată în îndeplinirea misiunii ei. "Pentru aceşti oameni sunt (…) necesare împărăţia harului care să lucreze cu iubirea pentru transformarea răului din cei în bine şi împărăţia legii pentru a-i împiedica, până se desăvârşesc, să tulbure ordinea socială. Acelaşi om, pentru aceeaşi faptă rea, este iertat de Biserică şi pedepsit de Stat". Pe această bază se instituie respectul Bisericii faţă de Stat (ca alt instrument de luptă a lui Dumnezeu împotriva răului).

Legea şi celelalte instrumente ale Statului nu pot fi obiectul criticii Bisericii, cât timp ele stau "în serviciul ordinii drepte".

Ţinând seama de faptul că asprimea sancţiunilor Statului depinde de starea morală a cetăţenilor, Biserica poate, indirect, interveni în sensul diminuării acestei asprimi, prin îmbunătăţirea stării morale a societăţii.

Teza romano-catolică după care Statul este supus Bisericii (care L-ar reprezenta pe Creator) nu se susţine întrucât trebuie făcută distincţia între funcţia de Creator a lui Dumnezeu (funcţie ce se extinde universal, ca "apărător al Creaţiei prin "pedeapsă") şi cea de Mântuitor purtător al "iubirii pure", "detaşată cu totul de funcţia Sa de purtător al Legii"). Or, Biserica îl reprezintă pe Dumnezeu Mântuitorul şi, de aceea, nu-şi poate asuma funcţiile şi metodele Statului. Biserica este, într-adevăr, superioară Statului "pentru că îndeplineşte ceva mai mult ca Statul: crearea binelui în om". "Dar în starea actuală de păcat lucrarea ei are lipsă de temelia pusă în Stat, de ordine. În nici un caz nu poate îndeplini Biserica lucrul Statului". Dacă Biserica ar încerca instituirea unei supremaţii asupra Statului, atunci ar trebui să adopte modalităţile de lucru ale Statului, ceea ce ar fi o catastrofă. "Ea poate cere Statului numai ceea ce derivă din adevărata lui fiinţă: 1. să fie drept şi 2. să fie conştient că stă în slujba lui Dumnezeu, nu e de sine".

Deci, nu supremaţia asupra Statului, dar nici indiferenţa faţă de el. Cu cât Statul şi cele ale lui sunt mai asaltate de nedreptate, de imoralitate şi de rău, cu atât glasul Bisericii trebuie să fie mai puternic, mustrarea ei mai aspră şi sprijinul ei pentru cei nedreptăţiţi mai activ. Dacă menirea fundamentală a celor care s-au învrednicit de taina hirotoniei este asistenţa duhovnicească pentru cei ce îşi caută mântuirea atunci, ei nu pot sta pasivi în situaţii de criză generalizată a societăţii (şi, oare, ce ar trebui să se mai întâmple la noi pentru a recunoaşte o astfel de criză?).

În acest sens, Ioan Maximovici (m. 1966), fost arhiepiscop ortodox de Shanghai şi San Francisco, scria: "Când este nevoie să salveze poporul de la un dezastru, când implicarea păstorului este cerută de necesitatea îndreptării turmei pe calea cea mai bună, atunci preotul să nu îndrăznească să rămână neutru". (Va urma)

Sergiu TOFAN

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!