Trei imperii - trei crize ale lumii contemporane

După ce, până în 1989, România a gustat din deliciile bipolarităţii geopolitice la nivel mondial, deceniile următoare pot deveni laboratorul de încercare pentru o lume "tripolară", dacă se poate spune aşa, în cazul în care viziunile geopolitice ruseşti cele mai actuale vor deveni realitate.

Lumea în care trăim este o sumă de trei mari neputinţe: neputinţa americană de a stăpâni geopolitic mapamondul, din motive extrem de diverse, dar care se concentrează în incapacitatea diplomatică a americanilor de a fi credibili şi convingători, cu excepţia, nefericită, a instrumentarului de război - în ultima vreme, mai cu seamă în Irak, dar şi în aşa-numitul război global împotriva terorismului, SUA dovedesc o slăbiciune cronică, ce se va accentua pe măsură ce în interior se va aluneca pe toboganul campaniei electorale iar aliaţii din zona Golfului, gen Spania, se vor retrage de pe un teatru de operaţii aberant.A doua slăbiciune mondială se cheamă Uniunea Europeană, incapabilă să ducă la bun sfârşit un proiect de constituţie în care să se regăsească adevărul isoric al continentului (cazul rădăcinilor creştine ale acestuia este cel mai clar exemplu). O a doua mare criză a acestui proiect imperial numit UE se poate detecta chiar la nivel diplomatic, în ciuda unei orientări generale mai flexibile a puterilor europene până în acest moment, în special în chestiunea Irak-ului. Recentele oferte de pace adresate europenilor de inamicul public nr. 1 al americanilor, bin Laden, au fost respinse în cor, într-un ton plin de suficienţă, de toate marile cancelarii europene, care, probabil, au vrut să menajeze (cu minim de efort!) suspiciunile aliatului de peste ocean, SUA, care nu privesc cu ochi buni politica suplă a "greilor" europeni faţă de lumea arabă. Termenul comun al acestor declaraţii a fost declinarea dialogului cu un mare terorist. A fost, desigur, o greşeală diplomatică, ce nu va întârzia să-şi arate consecinţele pe termen lung. Căci dacă marile cancelarii ale lumii, inclusiv SUA, doresc, totuşi, o oprire a ostilităţii între lumea occidentală şi islam, e clar că o ofertă de pace a acestuia din urmă trebuia luată în calcul măcar într-o proporţie minimală, fără a afecta demnitatea primilor. Ar fi fost chiar şi în interesul americanilor ca europenii să nu se grăbească să închidă această mică ferestruică de pace, deoarece, în timp, ea s-ar fi putut dovedi utilă nu numai Europei, ci şi Americii. Care, fie vorba între noi, e destul de izolată la această oră în Irak…

În fine, a treia slăbiciune a lumii se numeşte azi Rusia. Marele nostru "vecin" (de peste Ucraina) se zbate între agonie şi extaz, între incapacitatea de se desprinde de marasmul economic şi moral specific tranziţiei (pe care îl cunoaştem la fel de bine şi noi) şi extazul de a redeveni un mare imperiu, ţinând cont de trecutul foarte recent şi de potenţialul uriaş de care dispune. De altfel, celelalte două slăbiciuni mondiale, SUA şi UE trebuie să fi acţionat ca un soi de element coagulant al viselor de (re)mărire ale Rusiei. Văzând paşii timizi ai europenilor în direcţia integrării şi relativa gripare a maşinăriei imperiale americane în faţa tumultuosului Islam, Rusia, relativ "odihnită" în ultimul deceniu şi jumătate, nu poate decât să spere la mai mult. Din păcate, victoria zdrobitoare a lui Putin la recentele alegeri e un semn clar că Rusia e departe de a-şi fi regăsit un tonus normal de dezvoltare, care să-i permită să viseze la redobândirea unui statut de mare putere. Rusia atârnă acum de stabilitatea fragilă a "mâinii de fier" întinsă de Putin. Oricât de puternic ar fi micuţul conducător de la Kremlin, el nu poate urni de unul singur motoarele unei ţări de atari dimensiuni. Victoria lejeră a lui Putin este semnul cel mai clar că Rusia vede în el un soi de Mesia al stabilităţii interne, când, în realitate, Putin nu este decât un ambiţios a cărui carieră e cu atât mai strălucitoare cu cât "ţara reală" e mai departe de idealurile sale. Vom risca un pronostic şi vom spune că Rusia nu va cunoaşte adevărata renaştere ca mare putere în epoca Putin şi că, pentru a redeveni ceea ce a fost, ea va trebui să scape de complexul conducătorului puternic. O ţară puternică nu are nevoie de un conducător puternic. Exemplul SUA e relevant…

În aceste condiţii, aceeaşi Rusie pune pe tapet nici mai mult nici mai puţin decât un proiect de reîmpărţire a sferelor de influenţă la nivel planetar, adică acolo unde, de 15 ani, vocea sa se aude din ce în ce mai puţin. Este vorba despre proiectul unui soi de mega-imperiu, format din coagularea acestor trei neputinţe de care am amintit mai sus: SUA, UE şi Rusia. Fiecare va veni la masa tratativelor cu aceeaşi forţă de negociere, deşi e clar că la ora actuală, nivelul de forţă geopolitică şi economică al fiecăreia este diferit. Conform noii viziuni geopolitice ruseşti (care se face auzită prin vocea unui extrem de cunoscut analist politic şi ziarist rus apropiat de cercurile conducătoare de la Kremlin, Vitali Tretiakov), aceste trei entităţi de care am vorbit ar urma să se alăture într-o aşa-numită "Uniune Euro-Atlantică" (UEA). Trebuie să spunem din capul locului că documentul-manifest care trimite la această entitate nu e deloc rău întocmit, ruşii dovedind o mare capacitate de a specula celelalte două neputinţe ale lumii (UE şi SUA), dar trecând aproape tacit sub tăcere neputinţa proprie, sau mai bine zis încercând să speculeze în interes propriu toate cele trei neputinţe. E corect să spui, cum face Tretiakov, că acţiunile "autocrate" ale SUA vor pune pe picior de război Europa şi lumea arabă, cu subînţelesul că acest război nu serveşte interesului european. Este, de asemenea, corect să critici politica unilaterală ale Americii, care acţionează de una singură în numele întregii civilizaţii europene (sau Civilizaţiei Euro-Atlantice, cum vrea să-i spună analistul rus). De asemenea, nu putem fi decât de acord cu ideea că ordinea mondială actuală trebuie schimbată, că ea nu mai este un factor de stabilitate, ci dimpotrivă, de ameninţare la adresa întregii civilizaţii Euro-Atlantice. Dincolo de aceste puncte, proiectul mega-imperiului Uniunii Euro-Atlantice conţine câteva chestiuni delicate, care vin în contradicţie cu interesele nu numai ale României, dar chiar ale instabilei şi ameninţatei civilizaţii pe care respectivul mega-imperiu ar trebui s-o salveze. Este clar că, dincolo de salvarea acestei civilizaţii, proiectul este un fel de încercare disperată a geopoliticii ruseşti de a recupera terenul pierdut în faţa celorlalte două mari puteri globale, UE şi SUA. În primul rând, lucru deja menţionat, Rusia se propune pe sine, cu seninătate, partener egal cu celelalte entităţi în cadrul mega-imperiului: astfel, Parlamentul UEA ar urma să fie format din 25 de deputaţi din partea Rusiei, 25 de deputaţi din partea UE şi tot 25 din partea SUA. Dintr-odată, din putere de mâna a doua la nivel mondial, Rusia ar deveni putere de mâna întâi la nivelul UEA. Mai mult, această preeminenţă politică va fi susţinută şi financiar şi teritorial. Astfel, alături de dolar şi euro, noul megaimperiu ar trebui să se obişnuiască şi cu circulaţia rublei, aceasta din urmă fiind salvată de la pieire prin împrumutarea statutului egal cu al celorlalte două valute de mare forţă la nivel mondial la ora actuală. Din punct de vedere teritorial, viziunea geopolitică a Rusiei e simplă: ea ar urma să recapete teritoriile fostei URSS, mai puţin Ţările Baltice, la care se pare că e dispusă să cedeze (oare?): "Teritoriul canonic al Rusiei (Uniunii Ruse) este teritoriul fostei URSS, cu excepţia Estoniei, Lituaniei şi Letoniei. Din acest teritoriu, de asemenea, nu trebuie să facă parte teritoriile acelor republici din Asia Centrală care îşi vor exprima dorinţa să adere la UEA." Aşadar, din punctul de vedere al României, acest proiect va însemna închiderea Basarabiei pentru încă un interval istoric între graniţele unui imperiu, de data aceasta cu asentimentul UE şi SUA. Ceva mai rău nu s-ar putea imagina. E adevărat, documentul face referire la o aşa-numită Chartă Euro-Atlantică, care ar recunoaşte ceea ce UE nu e capabilă încă să facă, anume "tradiţia culturală şi civilizaţională creştină" a Civilizaţiei Euro-Atlantice.

Nu ştim clar ce poate însemna termenul de "teritoriu canonic", folosit atât pentru SUA, cât şi pentru UE sau Rusia. Deşi nu este definit clar, putem bănui că este vorba despre graniţele informale ale celor trei entităţi din cadrul UEA, cu alte cuvinte, despre întinderea sferei de influenţă. Acest teritoriu "canonic" este spaţiul unde acţionează de drept "legea" americană, europeană sau rusească. Interesant este că statele mai mici, al căror statut nu este foarte clar definit la ora actuală, au "posibilitatea" să intre în unul dintre cei trei stâlpi ai megaimperiului, în funcţie de teritoriul unde se află: "Orice ţară a UEA, care până acum nu făcea parte din nici unul dintre cei trei subiecţi principali ai CEA, are dreptul, prin exprimarea liberă a voinţei populare, să intre în acel subiect, unul dintre cei trei, pe al cărui teritoriu canonic se află." Aici perversitatea documentului atinge marginea de sus. România, care la ora actuală nu face parte din UE, deci nu este parte a teritoriului canonic al UE, va putea opta, prin exprimarea liberă a opţiunilor poporului, pentru aderarea la spaţiul canonic al Rusiei. În felul acesta, România va participa la UEA din pragul Moscovei, în cazul în care Bruxelles-ul se va dovedi neprimitor. Căci, speculând mişcările lente ale integrării europene, Rusia va şti să capteze bunăvoinţa statelor slabe, ca România, sau, la nevoie, va şti chiar să le "producă". În timp ce "teritoriul canonic" al Europei este definit vag, cel al Rusiei este clar: este fostul terirtoriu al URSS-ului, mai puţin Ţările Baltice şi, eventual, al republicilor din Asia Centrală. Nu ştim dacă România este sau nu inclusă în teritoriul canonic al Europei, ceea ce ne dă realmente fiori!

În fine, o ultimă observaţie: dacă până la acest moment ne temeam de apartenenţa la un imperiu de rang secund (UE), format din state naţionale, de data aceasta, Rusia ne invită să aderăm la un impeiu de ordinul trei: un stat naţional va pătrunde în megaimperiul UEA pe uşa strâmtă a imperiilor actuale, de genul UE sau Rusia-URSS. Aşa ceva nu poate fi decât "soluţia finală" pentru principiul naţionalităţilor, care a animat până nu demult Europa. Cu acest proiect, Rusia dovedeşte încă odată veleităţile supraimperiale pe care i le cunoşteam, de data aceasta în registru pur asiatic, adică antinaţional. E posibil ca, din dorinţa expresă de a fi din nou în cărţile geopoliticii planetare, Rusia (ca imperiu) să vină în contradicţie chiar cu instinctul de conservare al naţiunii ruse, care rămâne, totuşi, o naţiune…

Cristi PANTELIMON

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!