Relatia Stat - Biserica în prag de aderare la UE

În mod traditional, relatiile dintre Biserica si Stat în tarile majoritar ortodoxe au urmat principiul bizantin al simfoniei, adica al armoniei, al sincronizarii, al întelegerii si cooperarii dintre doua institutii deosebite si distincte: una spirituala si cealalta politica, pe care le unea însa viata sociala comuna a credinciosilor Bisericii si a cetatenilor Statului.

Totusi, în tarile Române simfonia din Imperiul Bizantin a fost adaptata la realitatile Principatelor si apoi ale Statului Român modern, influentat fiind de spiritul occidental secularizat. Pe lânga aceasta, simfonia Biserica – Stat n-a fost niciodata simetrica în sensul de egalitate de forte militare, ci aproape întotdeauna a fost una asimetrica si denivelata. Biserica se ruga permanent pentru Stat, asa cum o face pâna astazi, dar adesea ea se si ruga de Stat, ca sa o ajute. Statul, la rândul sau, sprijinea Biserica, dar era tentat adesea sa aserveasca institutia ecleziala.

"Oricum, în viata poporului român, Biserica ortodoxa n-a fost niciodata un rival, un adversar sau un concurent real al Statului, ci spatiul în care lumea trecatoare a pamântului se întâlneste cu Împaratia vesnica a cerului, arcul dintre "arsita" zilei de acum si speranta zilei de apoi. În acest sens, în toata istoria ei, simfonia dintre Biserica si Stat a fost marcata de tensiunea dintre ideal si insuficienta, dintre traditia continuitatii si tendinta înnoirii" [1].

Oprindu-ma aici cu partea de introducere, pentru a ajunge la partea de actualitate a problemei, voi sustine faptul ca atât Constitutia României din 2003, cât si cea din 1991, definesc relatia Stat – Biserica sau mai exact relatia Stat – Culte (art. 29), folosind termenii urmatori: "Cultele religioase sunt libere sa se organizeze potrivit statutelor proprii, în conditiile legii; Cultele religioase sunt autonome fata de Stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistentei religioase în armata, în spitale, în penitenciare, în azile si în orfelinate" (art. 29, alin. 5).

Autonomia Bisericii fata de Stat si sprijinul din partea acestuia sintetizeaza, de fapt, traditia coexistentei Statului si a Bisericii înca de la începutul primelor state românesti medievale din secolul al XIV – lea.

Bineînteles, atât forma autonomiei Bisericii fata de Stat, cât si intensitatea sau dinamica sprijinului acordat de catre Stat Bisericii au variat de la un principe – domnitor la altul si de la o epoca la alta, astfel încât existau mari diferente între modul de abordare si de tratare a Bisericii de catre domnitorul Stefan cel Mare si Sfânt (sec. XV) de pilda, care a înmultit averile manastirilor, în comparatie cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a secularizat sau etatizat averile manastiresti (sec. XIX), asigurând totusi salarizarea clerului.

Traditia autonomiei Bisericii fata de Stat si a sprijinului Statului fata de Biserica a fost mentinuta într-o forma foarte redusa, minimala chiar si în timpul regimului comunist, deoarece Constitutia Republicii Populare Române sau a Republicii Socialiste România nu prevedea expres o separatie între Stat si Biserica [2], iar Statul acorda un sprijin financiar minimal pentru salariile preotilor.

Desigur, autonomia cultelor în regimul comunist era foarte limitata, iar controlul Statului asupra lor era foarte sever, opresiv, fiindca ateismul era o ideologie oficiala de Stat. Studii recente arata ca Biserica n-a fost niciodata deplin autonoma fata de Stat si nu a dispus de o situatie materiala suficient de consistenta si stabila pentru a nu avea nevoie de sprijinul Statului Român [3]. Aceasta situatie o mai întâlnim si astazi, mai cu seama din cauza crizei economice si materiale a tarii. Astfel, sprijinul Statului fata de cultele religioase, stipulat în cele doua constitutii ale României de dupa 1989, nu se datoreaza numai traditiei, ci si realitatilor actuale, concrete. Totusi, ponderea traditiei conteaza mai mult decât situatia economica. În acest sens, exista tari europene occidentale cu o economie consolidata cum ar fi Italia, Germania, Belgia, dar cu toate acestea sprijinul Statului fata de Biserica sau fata de unele culte religioase traditionale în tarile respective se practica în baza traditiei multiseculare!

Însa traditia aceasta de sustinere a Bisericii de catre Stat înseamna si o recunoastere constanta de catre autoritatea statala a rolului pe care institutia ecleziala l-a jucat de-a lungul timpului în viata acestui popor, în promovarea limbii, culturii si identitatii nationale, în viata spirituala si sociala a acestei tari.

Ca urmare, în România, proiectul noii "Legi privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor" pleaca de la premisa de baza a recunoasterii de catre Stat a rolului pozitiv al cultelor în viata societatii românesti contemporane:

"Statul român recunoaste cultelor rolul spiritual, educational, social – caritativ, cultural si de parteneri sociali, precum si statutul acestora de factori ai pacii sociale" (art. 7, alin. 1).

Statul român recunoaste rolul important al Bisericii Ortodoxe si al celorlalte Biserici si Culte recunoscute, în istoria nationala a României si în viata societatii românesti (art. 7, alin. 2).

Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publica. Ele se organizeaza si functioneaza în baza prevederilor constitutionale si ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute (art. 8, alin. 1)".

Ca urmare a acestei atitudini, o nota deosebita în noul proiect de Lege a Cultelor exista posibilitatea parteneriatelor sociale de interes comun încheiate între Stat si Biserica sau Culte (art. 9, alin. 5). În acest sens, se trece de la simpla respectare a libertatii religioase si a autonomiei cultelor la cooperarea dintre Stat si Biserica în viata societatii românesti. Tot în aceasta privinta se mentioneaza si faptul ca "Statul sprijina activitatea cultelor ca furnizori de servicii sociale (art. 10, alin. 6)".

Aceste referiri, de data recenta, la cooperarea dintre Stat si Biserica în domeniul vietii sociale se explica nu numai prin încrederea de care se bucura Biserica în rândurile populatiei României, românii fiind unul dintre popoarele cele mai religioase ale Europei, ci si prin nevoia de a face fata multor probleme de ordin social: saracia, sanatatea precara a populatiei, migratia, somajul, ajutorarea batrânilor, a copiilor, a persoanelor defavorizate sau a celor cu dizabilitati.

Cu siguranta, toate aceste probleme ale societatii românesti nu sunt numai probleme sociale ale Statului, ci si probleme pastorale ale Bisericii sau ale cultelor religioase. Cu alte cuvinte, libertatea – autonomia si egalitatea cultelor religioase fata de Stat nu exclud co-responsabilitatea si cooperarea lor cu Statul, în rezolvarea problemelor majore si urgente ale societatii românesti actulae. În acest sens, traditia trebuie înteleasa ca fiind un proces dinamic al fidelitatii creatoare fata de principiul de baza, iar nu simpla copiere a unor modele din trecut.

Pluralismul social si religios cere un efort sporit pentru o convietuire pasnica între culte si chiar o cooperare a lor în actiuni de interes comun. Daca în constitutia României se precizeaza ca "în relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de învrajbire religioasa" (art. 29, alin. 4), în proiectul noii legi a cultelor acelasi principiu este completat cu formularea: "Raporturile dintre culte se desfasoara pe baza întelegerii si a respectului reciproc (art. 13, alin. 1).

Proiectul noii legi a cultelor precizeaza, de asemenea, ca libertatea cultelor religioase este asociata cu obligatia acestora "sa respecte Constitutia si legile tarii si sa nu aduca atingere sigurantei nationale, ordinii, sanatatii si moralei publice, precum si drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului (art. 5, alin. 3)".

O importanta deosebita este acordata în proiectul acestei legi si învatamântului religios si teologic organizat de culte si sprijint de Stat (art. 32 – 35). În plus, este mentionata si posibilitatea organizarii unui învatamânt confesional de toate gradele si formele, în conditiile legii învatamântului national (art. 39). Prin aceasta, se accentuaza, de fapt, recunoasterea rolului pozitiv al cultelor în domeniul educatiei. Si aici se vede legatura dintre traditie si actualitate, dintre experienta pozitiva din trecut si necesitatea unor forme noi de aplicare a acesteia.

Este de remarcat ca proiectul noii Legi a Cultelor "nu s-a limitat doar la experienta româneasca, ci a avut în vedere si contextual international European în care traim, tinând seama si de necesitatea concordantei noii Legi cu tratatele internationale la care România este parte (art. 1, alin. 1)".

Faptul ca acest proiect a fost elaborat în consultare cu cultele recunoscute din tara noastra, cu experti internationali în domeniu, precum si cu diferite institutii (ministere) ale Statului a constituit un proces, deodata complex, necesar, eficient si benefic.

În baza noii legi a cultelor relatiile dintre Stat si culte vor fi, nadajduim, mai bine definite si cu rezultate practice multiple, favorabile societatii românesti actuale. Aceasta presupune însa un dialog sistematic si bine articulat între Stat si institutia Bisericii referitor la posibilitatile si domeniile de colaborare si cooperare Stat – Biserica.

Din partea Bisericii este necesara "o reflexie teologica profunda privind legatura dintre etica si politica, dintre spiritual si social, dintre national si universal, dintre local si global. O atentie deosebita trebuie acordata reflexiei comune privind natura si finalitatea libertatii, precum si asupra relatiei dintre libertate si responsabilitate în societatea de astazi, si mai ales asupra relatiei dintre libertatea individuala si solidaritatea sociala…" [4]

În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum sa dobândim libertatea? Acum trebuie sa ne întrebam permanent: Cum sa folosim libertatea noastra? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apara si promova demnitatea umana, creata dupa chipul si chemata la asemanarea lui Dumnezeu.

Pentru Biserica, viata omului nu are doar o dimensiune istorica, temporala, ci si una eterna, perena, vesnica. Totusi, viata vesnica sau mântuirea depinde de faptele noastre savârsite în istorie, în raport cu semenii nostri. De aceea, libertatea în actiune are nu numai o consecinta terestra sau sociala, ci si una transcendenta, spirituala sau eshatologica cu scopul de a ne mentine în aceasta corabie duhovniceasca, bisericeasca care ne poate duce la limanul vesniciei în Împaratia Cerurilor!…

2 Dr. Adrian Lemeni, Dr. Florin Frunză şi Ştefan Ioniţă, Viaţa religioasă în România, ediţia a II – a, Editura Bizantină, Bucureşti 2005, p. 10 – 11.

3 George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 50, nota 78 şi p. 68 – 90.

4 Mitropolit Daniel Ciobotea, Idem, p. 17.