Păcate de cronicar

Ca orice ştiinţă, istoria are şi ea instrumentele ei de cercetare, structurate la rândul lor în adevărate ştiinţe de frontieră (paleografia, arheologia cu toate ramurile ei, arhivistica etc). Dar spre deosebire de alte ştiinţe, utilizarea lor nu este supusă unui mecanism strict, ci depinde de pregătirea, experienţa, capacitatea, pasiunea şi uneori ... intuiţia istoricilor. Ne-am propus să vorbim puţin despre cronicile de acum o mie de ani.

Există printre istoricii români, dar mai ales printre cei străini, opinia că istoria ar trebui cercetată, în primul rând, prin mărturiile scrise, păstrate din timpurile istorice. Această direcţie de cercetare utilizată cu precădere în sec. XIX şi începutul secolului XX a condus uneori la cele mai ameţitoare teorii cum ar fi depopularea Daciei de către romani, retragerea întregii populaţii din Dacia în timpul lui Aurelian, teoria migraţionismului românilor etc. Datorită evoluţiei arheologiei din ultimii 50 de ani aceste teorii sunt acum depăşite, însă nu toate rezultatele arheologice sunt cunoscute şi nu toţi istoricii sunt de bună credinţă.

Fireşte că nu excludem contribuţia pe care cronicile vechi o au în cercetarea istorică, dar nici nu absolutizăm. Noi propunem o nuanţare şi o atenţie mai mare la categoria sursei, pentru că nu pot fi comparate, sub natura preciziei istorice, documentele emise de o cancelarie cu lucrările cu conţinut istoric ale unor personaje, numite îndeobşte cronicari, care pot fi adevărate dar care conţin întotdeauna o doză de subiectivitate şi un anume interes personal.

Scrisul care rămâne...

V-aţi imaginat vreodată cum ar arăta o istorie a vremii noastre scrisa doar pe baza relatărilor presei. Trec peste faptul ca ar fi parţială (poate cineva să surprindă întreaga realitate?), unilaterală (că doar nu suntem serafimi să avem o mie de ochi!) dar ar arăta un chip prea ars de mii de metehne, ori realitatea noastră cotidiană nu este nici prea buna dar nici foarte rea. Şi acest dezacord se datorează simplului fapt că presa are un program şi o agendă. Ziariştii se adresează vremurilor noastre şi nu generaţiilor care vor veni. Doar că la un moment dat, peste sute de ani, vor deveni surse de documentare pentru istorici, aşa cum cronicarii vremurilor apuse sunt izvoare istorice pentru noi. Fireşte că există o diferenţă între cronicarii de acum o mie de ani şi ziariştii de azi, dar şi asemănări, pentru că, aşa cum vom vedea, cronicarii aveau şi ei un program şi se adresau, în primul rând, generaţiei lor.

Vremea cronicarilor

Friză decorată cu capete de lup de pe Monumentul Trophaeum Traiani (Adamclisi, jud. Constanţa), foto: Emilia Corbu

Ne place sau nu, istoria s-a scris timp de aproape şapte mii de ani, dacă este să coborâm în timpurile biblice doar pe relatările înaintaşilor, preluate ca literă de lege şi fără posibilitatea verificării lor. Prin urmare cronicarii au scris istoria epocii lor şi au transmis-o generaţiilor următoare, fără ca mesajul lor să poată fi infirmat sau nu. În zilele noastre arheologia modernă are posibilitatea verificării unor surse literare.

Dar cine erau cronicarii? O lume pestriţă de intelectuali, birocraţi, artişti, istorici de cabinet dar şi istorici de curte, o lume existentă în toate timpurile de la apariţia scrisului şi cugetării. Preocupările lor erau diverse, cercetau şi copiau manuscrise vechi, scriau istoria împăraţilor la cererea acestuia, ocupau diverse dregătorii în cancelariile de curte, de temple sau mănăstiri. Oameni care niciodată însă nu au avut pretenţia că scriu istoria vremii lor, nici măcar nu s-au considerat istorici, ci s-au străduit să transmită ceea ce au moştenit şi să vorbească, mai ales, despre evenimentele pe care ei le-au trăit şi cum obiectivitatea nu era la modă atunci, cronicarii vorbesc din sufletul lor şi sunt cuprinşi de un patos pe care nici măcar nu şi-l ascund. Erau mari povestitori, artişti ai portretului pe care îl creionau începând cu sufletul, maeştri ai scenelor dinamice, reuşind să ne transmită tumultul bătăliilor descrise, filosofi de ocazie reflectînd la curgerea lumii. Stilul lor ne încîntă şi azi şi de multe ori îi reciteşti cu aceeaşi pasiune ca la început. Erau, cu siguranţă, oameni ai Cuvântului. O categorie aparte, în cadrul lor, erau profesorii care având posibilitatea deschiderii unor şcoli particulare şi aveau o anumită independenţă financiară.

Cifre spinoase din cuvinte frumoase

Dar coborând în lumea seacă a informaţiilor istorice realitatea este alta. Ne interesa la un moment dat să vedem care din populaţiile evului mediu timpuriu sunt menţionate la Dunărea de Jos, în spaţiul sud-carpatic în secolele VIII-XI. Am citit cu drag volumele II-IV din Fontes Historiae Daco-Romanae, în care sunt publicaţi parţial sau integral zeci de scriitori bizantini ale căror lucrări au străbătut veacurile până la noi. Unele cronici au fost publicat integral. Spun "cu drag" pentru că unii aveau un stil cuceritor de a scrie pe care nu îl mai găseşti la istoricii de azi, specializaţi doar în anumite domenii de cercetare şi care care se exprimă pe scurt, convenţional şi sec. Pentru ca asimilarea informaţiei să fie mai uşoară am structurat categoriile de date. Cam aridă procedura dar rezultatele au fost interesante.

O primă constatare este aceea că zona lor de interes nu depăşea graniţele Imperiului Bizantin. Ori pe noi ne interesa teritoriul aflat dincolo de Dunăre, deci dincolo de graniţele bizantine. Tocmai acest teritoriu este menţionat cu totul secvenţial doar în condiţiile în care de acolo venea un pericol. Acest amănunt geografic, faptul că Imperiul Roman, apoi Bizantin, apoi Otoman se întindea până la Dunăre, a făcut ca populaţia aflată la nordul Dunării, unde se aflau chiar strămoşii noştri, să fie menţionată în izvoare în mod accidental. Cel mai cinstit mi s-a părut armeanul Moise din Chorene care vorbeşte de "ţara necunoscută Balacq" (a se citi Valach), localizată după toate detalii geografice prin Carpaţii româneşti. Deci Moise a preluat nişte informaţii din sursele bizantine şi acolo unde nu a ştiut s-a oprit. Cu siguranţă e vorba de noi, pentru că necunoscuţi am rămas şi acum. Niciodată nu am fost meşteri în imagine.

A doua observaţie, care nu m-a bucurat deloc, este aceea că, trecând peste stilul elegant, diversitatea şi complexitatea povestirii, cronicarii aveau totuşi un program. Din operele lor se desprind trei categorii mari de informaţii, compuse la rândul lor din subcategorii. O primă categorie se încadrează în ceea ce am numi acum politica externă şi aici sunt incluse războaiele, tratatele de pace, alianţele de toate tipurile, relaţiile cu alte populaţii din afara graniţelor Imperiului. A doua categorie, destul de fragilă, se referă la un fel de situaţie economico-socială, mai precis la răscoale în primul rând şi uneori la ocupaţii. O a treia categorie vizează viaţa spirituală, în primul rând situaţia bisericii creştine şi obiceiurile unor popoare. Între cele trei categorii mari nu există nici un echilibru, fiecare povestea ce considera important. Ca să mă conving de această schemă programatică am coborât cercetarea până în secolul VI şi am urcat şi la cronicarii din secolele XII-XIV care preluau istorii mai vechi.

Aşa stând lucrurile am aflat că la Dunărea de Jos în secolele VI-XI sunt menţionate mai multe popoare, din care unele autohtone, altele aflate în trecere, altele aflate în conflict cu bizantinii. Pe listă se află vlahii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, slavii, ruşii, avarii.

Cel mai teribil lucru este că prima menţiune în izvoare a unui popor se leagă întotdeauna de un moment conflictual, război sau răscoală. Să luăm de pildă situaţia situaţia vlahilor. Cu toţii ştim că această populaţie de origine traco-romană era una din cele mai vechi populaţii din Balcani, autohtonă şi cu o mare contribuţie la istoria regiunii, însă doar 42, 5 % din izvoarele analizate îi menţionează, iar prima lor atestare documentară este destul de târzie, d-abia în secolul IX şi atunci cu ocazia răscolei vlahorinhinilor. Bulgarii însă, populaţie sosită d-abia la începutul secolului VIII în Balcani este menţionată de 50 % in izvoarele luate în discuţie. Motivaţia acestui interes rezidă în conflictelor îndelungate pe care le-au avut cu bizantinii. Cu alte cuvinte scandalul pe care l-au provocat bulgarii în Balcani i-a situat la loc de frunte în toate cronicile, în timp ce viaţa cuminte a vlahilor era cât pe ce să îi scoată din cronici şi implicit din istorie.

În privinţa vieţii spirituale, cele mai multe date se referă la creştinism, cum era şi firesc. De astă dată însă cele mai multe menţiuni se referă la vlahi şi relevă un creştinism vechi, apostolic. Se punea accent mai mult pe izbânzile creştinismului şi mai puţin pe realitatea concretă, faptul că mai aveau mult de lucru cu populaţiile care primiseră botezul mai târziu (slavii, bulgarii, pecenegii).

Cât priveşte gradul de documentare a fiecărui cronicar situaţia este de-a dreptul aleatorie. Sunt multe cronici scrise în cabinet, fără o documentare la faţa locului sau dintr-o singură sursă, la fel cum avem şi cronici scrise de la faţa locului, dar dintr-o singură tabără. De pildă, cea mai bună relatare a războiului bizantino-rus din 971 ne-a lăsat-o Leon Diaconul care a participat la eveniment. A avut grijă să ne spună totul, inclusiv vestimentaţia prinţului slav şi cercelul cu diamant pe care îl purta în ureche.

Lumea logofeţilor cu probleme insurmontabile...

Aşa cum am văzut cronicarii nu scriau istorii de dragul istoriei ci aveau si ei un program, o agendă. Sună pompos ce spun eu, dar cu unele excepţii, cronicarii trăiau din această activitate. Era profesia lor. Indiferent de locul pe care îl ocupau în societate cu toţii aveau o situaţie materială modestă şi depindeau de o remuneraţie de la stat, pe care o primeau uneori neregulat, sau de taxele plătite de elevi, cu întârziere. Nu puţini erau aceea care scriau elogii la adresa împăratului, cu scopul evident de a obţine ceva mai mult. Chiar şi cronicari erudiţi, cum a fost Mihail Psellos, au scris istorii cu fragmente discutabile. Cu toţii ştim că împărăteasa Zoe a moştenit un tezaur plin şi a lăsat în urmă un imperiu falit, dar simpatia lui Psellos pune totul pe seama dărniciei ei şi nu a proastei guvernări.

Exemplul bizantin, al cronicarilor de curte, a fost urmat şi de tinerele stătuleţe întemeiate de slavi, bulgari, unguri, pentru care încep să se scrie cronici la comandă regală cu scopul clar de a lăsa generaţiile tinere o imagine despre viaţa dar mai ales faptele străbunilor lor. Un scop generos, didactic, dar în numele căruia se treceau sub tăcere multe din realităţile trăite.

Un alt neajuns al cronicilor este acela că nu menţionează aproape de loc viaţa claselor sociale inferioare.Nu mai vorbesc de mentalitatea lor, despre care sinceri să fim, nu mai avem de unde să o aflăm. Nu sunt descrise sate, cel mult oraşe sau monumente din cadrul acestora. Cronicarii nu s-au învrednicit să se ocupe şi de astfel de lucruri. Catagrafiile bizantine menţionează numărul de animale deţinute de sate pentru stabilirea impozitului, dar acolo unde nu a funcţionat imperiul, cum este cazul teritoriului românesc, nu ai absolut nici un fel de date. Astfel de probleme (tipuri de aşezări şi localizarea lor, planurile lor şi economia rurală, elemente de floră, faună, date antropologice) sunt cercetate însă de arheologi. Insă investigarea arheologică a unui sat medieval-timpuriu durează uneori ani, având în vedere sursele de finanţare, etapele de cercetare, numărul mic de specialişti, studiile interdisciplinare necesare etc. Rezultatele sunt însă sigure. De pildă în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) există doar două sate cercetate integral (Bucov-Ploieşti şi Dridu-Ialomiţa) din peste cele peste 80 de aşezări evidenţiate. Nici celelalte provincii istorice nu stau mai bine. Prin urmare în cercetarea evului mediu –timpuriu ar trebui să prevaleze investigaţia arheologică, singura modalitate concretă de aflare a realităţilor istorice concrete. Cronicile pot prevala în studiile privind mentalitatea istorică, derularea unor evenimente, politica imperială etc.

Concluzia ar fi că păcatele nu sunt ale cronicarilor de acum o mie de ani care au scris la standardele epocii lor ci ale istoricilor din ziua de azi care utilizează uneori necorespunzător aceste instrumente fine de cercetare, care sunt vorbele şi gândurile înaintaşilor noştri, aşternute pe hârtie şi copiate, uneori din generaţie în generaţie.

Emilia Corbu

Foto 1.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!