Tratat de Demonologie

Nikolas Matsoukas, Teologia dogmatica şi simbolică IV, Demonologia, trad. Rom. Preot Prof. Dr. Constantin Coman, Preot Drd. Cristian-Emil Chivu, Ed. Bizantină, Bucureşti 2002, pp. 169.

Cartea lui N. Matsoukas, de fapt volumul patru al Teologiei dogmatice şi simbolice, abordează un subiect uşor marginalizat, dat cu măiestrie la o parte, şi care este considerat ca nefiind de actualitate. Editorul însuşi ţine să aducă lămuriri cititorului pentru publicarea unei asemenea cărţi, reluând, de fapt, observaţiile autorului cărţii care consideră că "este cu neputinţă să vorbească cineva corect din punct de vedere teologic despre Satana şi despre diavoli ignorând învăţătura dogmatică a bisericii" (p. 13), enumerând printre cauzele lipsei demonologiei "moda demitizării" şi credinţa într-un creştinism pe care îl numeşte, uşor ironic, "dulceag" (p. 12).

Teologul grec porneşte de la credinţa că Vechiul şi Noul Testament alcătuiesc un întreg coerent şi cu neputinţă de divizat şi consideră că de-a lungul acestuia confruntarea dintre diavol şi Dumnezeu a fost conturată în feluri diferite. La început diavolul a fost ispititorul omului, adversitatea faţă de divinitate apărând în planul întâi abia în literatura apocaliptică. Atitudinea lui Dumnezeu este însă neschimbată, manifestându-se sub forma unui "da" omniprezent, un fel de prelungire a logosului iniţial despre care Augustin spunea în Confesiuni, în cartea a XI-a, că este în afara timpului, într-un prezent continuu.

Confruntarea făpturilor revoltate cu Divinitatea este rodul refuzului acestor făpturi de a se integra ordinii creaţiei. Şi dacă Dumnezeu este "Dumnezeul lui «da» şi niciodată al lui «da» şi al lui «nu»", diavolul ar putea fi înţeles, cu o vorbă a unui gânditor român – C. Noica – ca un "ba" rostit în interiorul fiinţei. Această afirmaţie se suprapune perfect cu cea a teologului grec care consideră că răul este un lucru inexistent, fiind doar degradarea existentelor (sensibile sau inteligibile). Toate cele create sunt schimbătoare, fiind astfel nedesăvârşite: "sunt bune foarte, nu sunt desăvârşite" (p. 49). Aceasta aduce posibilitatea libertăţii lor şi riscul căderii.

Inexistenţa răului ca fiinţă în sine şi dimensiunea tragică a libertăţii sunt urmărite de-a lungul întregii lucrări, fiind condiţiile de posibilitate pentru ca omul să devină "împreună creator" (p. 70), biruind moartea. Această căutare a omului este însă una dureroasă şi istovitoare – exemplul luptei dintre Iacov şi Dumnezeu revelează acest lucru – autorul cărţii echivalând aceste dureri cu durerile naşterii. "Moartea pe cruce nu poate fi înţeleasă separat, ca un eveniment dureros şi izolat, care se termină o dată cu terminarea durerilor. Ea este îngemănată cu Învierea" (pp. 76,77). La nivelul umanului, întregul parcurs dureros al omenirii datorat alienării omului produse prin neascultare are aceeaşi simbolistică, ducând la recuperarea fiinţei printr-o fericită naştere.

În paginile capitolului al II-lea, N. Matsoukas aduce în discuţie, printre altele, acea "omorâre a lui Dumnezeu" trâmbiţată de Nietzsche şi ilustrată de Dostoievski prin personajul său atât de frământat Ivan Karamazov. Alienarea făpturii umane care, cu o vorbă a lui Pleşu este o făptură de "interval", a avut aceste consecinţe radicale, deicidul fiind, simultan fratricid (şi invers). De fapt asta revine la a spune că cine nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, din cauza degenerării relaţiei de iubire, nu-şi poate cunoaşte şi înţelege nici semenul, închizându-se în sine, "în idolul egocentric, apărându-se şi atacând" (p. 110). Aceasta este starea în care se află un rob al Satanei, cel care suferă de ceea ce N. Matsoukas numeşte "o boală extrem de gravă a voinţei". "Bolnavul nu vrea să aibă în faţa sa pe Dumnezeu şi pe aproapele său, ci în primul rând şi exclusiv pe sine" (p. 111).

Întreaga carte este concepută ascendent, urmând traseul străbătut până în prezent de toată omenirea, mergând însă dincolo de acesta, deschizându-se, cu un îndemn, spre mântuirea ei. Mântuirea este scopul final al fiecăruia şi al tuturora şi nu se poate ajunge la ea fără pocăinţă şi vindecare. Autorul se revoltă împotriva celor care – "teologi, predicatori, şi oameni de ştiinţă, împreună cu alţi «salvatori» (teoretici) ai umanităţii" (p. 132) – cred că acest lucru este posibil chiar în lipsa pocăinţei.

Deodată cu intensificarea luminii, pe măsură ce viaţă omului presupune tot mai mult prezenţa dumnezeiască, răul, Diavolul este marginalizat şi îndepărtat, iar creaţia devine un "topos al binelui" (p. 153). Autorul încheie spunând că: "Biserica nu se modernizează, ci modernizează lumea producând civilizaţie" (p. 169). Acesta este, în fapt, răspunsul lui pentru cei care discută problema adaptării Bisericii la actualitatea realităţii.

Prin lucrarea sa, Demonologia, Matsoukas gândeşte traseul omenirii ca pe o arhitectonică pozitivă în care răul nu are în nici un caz un caracter central, ci este pus în slujba binelui, făcând parte din traseul recuperării omului "deopotrivă creator".

Paul Sandu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!