Figurile discursului poetic

Plachetele de poezie: Eterna Primăvara (Sitech, 2002) şi Menuet pentru vioară (Sitech, 2004) propuse de Nicoleta Marini redimensionează o poetică modernă a realului, lipsită de rigoarea oricărui canon şi predispusă, datorită unei dislocări permanente a întregului, esenţializării "figurilor contrariate, abrupte, uneori stranii". Substanţa poetică este reglată de existenţa unei état d’âme care oscilează în jurul căutării problematizante, printr-un univers contradictoriu pe care fiinţa trebuie să-l exploreze în drumul regăsirii de sine.

Primul volum surprinde prin dominanta contrarietăţii, discursul poetic fiind adesea subminat de aceste figuri abrupte. Încercarea de cercetare a straturilor profunde ale realităţii provoacă o alternanţă a registrului liric între apolinic şi dionisiac. Principiul poeticii acestui prim volum este formulat explicit de autoare în poemul Realitate, dedicat lui Brâncuşi: "Ne-a lăsat moştenire/Esenţa lucrurilor/A săpat adânc,/Simetric, fără pampoane./Cu el batem/la uşa realităţii,/stăm faţă în faţă cu ea,/comunicăm, ne naştem, ne rugăm, zburăm./Suntem normali:/ "Lucrurile nu sunt greu de făcut,/ceea ce este cu adevărat greu de făcut/este de a ne pune în starea/de a le face".

Angoasa, neliniştile, patosul unui cotidian sfâşiat de dileme constituie tot atâtea variaţiuni pe o temă fundamentală: revigorarea spiritului ca o alternativă la un abis ontologic care se profilează într-un existent uniformizant, atomizat. Motto.-ul întregului volum, extras din Psalmul davidic 68, întăreşte perspectiva teologală a poeticului, care se structurează invariabil pe coordonatele lui mysterium fascinans în conjuncţie cu mysterium tremendum. Figurile ascensionalităţii devin marca unei astfel de poetici explicite a evaziunii, în sfera cuminecătoare a logos.-ului: "Stăteam (dez)golită în ploaie/genunchii mei îmbrăţişau pământul,/mâinile căutau cerul/În spatele meu/o umbră cu miros de tămâie/citea…/O rugăciune./Împreună ax/cu rădăcini înfipte în pământ/pe care ne căţărăm/pentru a ajunge/în ograda lui Dumnezeu" (Zbor).

Theatrum mundi ca metaforă a spectacolului coditian, a unei curgeri a temporalităţii nu poate evita ciocnirea cu meta-physis—ul, cu acel dincolo al inefabilului, al anistoricităţii, unde fiinţa poetică îşi regăseşte sinele pierdut, într-o armonie prestabilită a monadelor. Canonul poetic se circumscrie în subsidiar canonului religiozităţii, a regulii ca formă de restituire a angelicului. Această călătorie în care "gândurile mele trosnesc la imperfect/Vor să te descopere în fiecare silabă, în fiecare vers,/în fiecare naraţiune despre tine./Sufletul meu pulsând halucinant şi inegal/Te scoate dintr-o constelaţie comună./Mută te strig,/Oarbă te privesc;/Fără timp/Tinereţea e bătrâneţe/Viaţa fără de moarte./Fără timp eşti/Poartă/Fără timp/e Iubire" (Drum) este o etapă esenţială în procesul introspectiv, al redescoperirii propriei identităţi, care stă sub semnul înnoitor al unei "eterne primăveri".

Placheta de versuri Menuet pentru vioară, cu un motto din Psalmul davidic 103, continuă acelaşi demers poetic de sondare a resorturilor intime ale existenţei, transpusă într-o naraţiune a mundus.-ului populat de zâne şi monştri, urmărindu-se redescoperirea muzicii sferelor celeşti. Într-un decor în care "nuferii au înflorit-monet le-a spus/floarea soarelui a pocnit-van gogh i-a poruncit/visul s-a sfârşit/ochii s-au închis/trupul s-a adunat/candela s-a aprins/oraşul dezbrăcat aşteaptă deznodământul/păsările se scaldă în praful de la marginea drumului/petalele încep să cadă/frunzele să fie înghiţite/cortina se prăbuşeşte/actorii îşi dezgolesc feţele şi trupurile/viaţa este peste tot aici şi acolo" (Germinaţie), totul pare suspendat undeva la "mijlocul distanţei dintre cer şi pământ". Imaginarul, dominat de aceleaşi figuri ale contrarietăţii, gravitează în jurul unei poetici a reveriei în care "raţiunea imaginantă" devine primum movens. Scenariul include dominantele unui univers fantastic, "guvernată de zei", cu "feţi frumoşi"; cu "armăsari/mac/cotcodac/balansaţi pe pereţi", elemente peremptorii (icar, fata morgana) pentru orice "fantastică a transcendentalului". Recursul la edenul copilăriei nu constituie decât un fericit pretext de rememorare a lui illo tempore, în care visul şi speranţa reconfigurau o existenţă trăită plenar, în proximitatea eternităţii: "la marginea pădurii/crengi stropite/de galben/ în muzica stelelor/graniţa apei/aripi de rândunici desfăcute/pe cuiburi în verde/turla/sub fulgi de primăvară/povestea poveştilor un prinţ cu o zână/fără alai/frumosul bătrân apare din rai/mirosul de sfinţi/se coboară/glas de heruvim/ochi de serafim/taină/salcâmi dansează/despletiţi de verde/o nuntă/un prinţ/o zână/un bătrân/fără alai curcubeu/înflorit/la nunta din mai" (Poveste).

Într-un context al producţiilor poetice postmoderne, dominate de exacerbarea sexualităţii şi a scabrosului, cele două volume de poezie ale Nicoletei Marini, scrise în forma versului liber (pe alocuri există structuri care amintesc de expresia haikulului japonez) fac o notă discordantă, prin revenirea la substanţa mirabilului religios.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!