Leul mort din savană

În anul 1955, Stalin murise de doi ani, însă basore­lieful care îl reprezenta în gips, acordul barbar dintre sprâncene şi mustaţă încă trimitea fiori asiaţi din mijlocul peretelui din faţă al somptuosului hol de onoare al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde atmosfera de elevaţie clasică fusese dusă la împlinire de pensule şi dălţi ale subţirimii autohtone, în şiruri de busturi şi râuri de portrete ale înaintaşilor învăţământului superior medi­cal românesc, semnate uneori de pictori ca Theodor Aman ori sculptori ca Ion Georgescu, preţioase opere de artă ce fuseseră izgonite prin poduri, subsoluri ori unghere... Şi pentru a prinde doi iepuri dintr-un foc, o minte impie dar nu întru totul nesocotită dispusese ca basorelieful în ipsos al lui Stalin, turnat pe măsura vechiului basorelief de bronz al lui Carol Davila, ctitorul nobilei instituţii, să nu-l înlocuiască pe acesta, ci să-i fie aplicat deasupra. Şi aplicat a fost... Astfel încât cine trecea de propileele intrării era izbit de alba imagine improvizându-1 de circumstanţă pe ctitorul desctitorilor româneşti, bulgăre de zăpadă din stepa rusească zvârlit în obrazul catapetezmei noastre. Câtă facilitate naivă şi cât prost gust să aşezi gips peste bronz, adică vremelnicie peste eternitate, câtă insolenţă să lipeşti imaginea min­ciunii peste faţa adevărului, câtă jignire să astupi imaginile înălţării unui neam cu o imagine ce aminteşte îngrozitorii ciulini călători prin deşerturile răsăritului, câtă nefericire să sufoci cu efigia maleficului despot profilul unui ctitor de cultură! Cele două dreptunghiuri coincideau în dimensiunea geometrică pe cât erau de neconcordante în privinţa dimensiunilor morale... Do­rinţa comanditarilor de exactitate şi închidere ermetică, astfel încât nici un crâmpei de bronz, oricât de mic, să nu iasă de sub capacul de gips al raclei fixate pe perete, exprimă cum nu se poate mai bine încrâncenarea nepu­tinţei vinovate...

Era întâlnită în acei ani pe sălile facultăţii o doamnă spre şaizeci de ani, înaltă, blândă însă lipsită de zâmbet, cu trăsături generoase, privind în mersul ei totdeauna preocupat şi majestuos prea departe pentru a intersecta interesul sau chiar amabilitatea cuiva. Nu era câtuşi de puţin absentă, însă nu privea în ochi pe nimeni. Dezvelindu-i către ceafă un coc lejer, eşarfa lunecată de pe tâmple mai tot timpul rămânea căzută, în felul femeilor concentrate în ceea ce fac. Sobră şi serioasă în muncă, avea programul egal de încărcat de la o zi la alta. O tristeţe slavă îndulcea nu-ştiu-ce severităţi iberice ale chipului ei distins. Era doamna Lidia Poncet de Sandon, profesoara de rusă şi, pentru cine voia, de engleză, franceză ori germană. Aristocrată izgonită de tumul­turile revoluţiei ruseşti în ţara noastră, purta în vine sângele limbilor pe care le vorbea, simţindu-se însă, înainte de toate, oricând şi oriunde, rusoaică. Chiar şi în felul de a privi problema apartenenţei Basarabiei...

Într-o zi, negăsind amfiteatru să-şi ţină seminarul, doamna Poncet îşi aduse grupa în holul de onoare. Figura de gips a tiranului trecuse cu vremea, graţie stereotipiei, într-o mare absenţă. Mai nimeni nu se uita la el, era doar pretutindeni, aşa că profesoara, fără să-şi facă probleme, a tras scaunele dispunându-şi grupa în falangă macedoneană exact sub sinistra metopă de unde o privea Stalin, pe care – aveam s-o aflu mai tîrziu în convorbiri acasă la domnia sa – îl detesta din adâncul sufletului ei puternic şi simplu, punându-i în seamă un ocean de sînge...

...Şi când ora de limba rusă era lină cum nu se mai poate, deodată un trosnet grozav umplu spaţiul: ipsosul rectangular se prăbuşi cu Stalin cu tot pe ciment, sfărâmându-se în ţăndări, lăsând să apară de sub el, triumfal justiţiei imanente, basorelieful în bronz cu figura pre­stanţă a generalului doctor Carol Davila, despre care aceştia nici nu ştiau că se află dedesubt... îngroziţi, studenţii săriră în picioare încremenind fără să îndrăznească a se privi unii pe alţii, vinovaţi de nevi­novăţie, drepţi ca o pădure arsă. O paralizie stranie amortiza cutremurul sufletelor şi nimeni nu cuteza să ia vreo hotărâre. Cioburile îi hipnotizau cu albeaţa ochilor de cobră oarbă: cum să întinzi mâna spre ele ori să te gândeşti la panerul de nuiele al fachirului în care să le aduni?! Sau, Doamne fereşte, la mătură...

Tiranul zăcea pe pardoseala rece, făcut zob de braţul cu puteri de Herakles al întâmplării, ca Hidra din Lerna. Multiplicarea în cioburi trezi în adâncimile memoriei ancestrale ceva din spaima instinctivă faţă de arma de elecţie a vieţii: înmulţirea. Iar peste această aprehensi­une unanimă se născu, în acea clipă de dramatism sec, frica unuia faţă de celălalt, într-o situaţie în care şi acţiunea şi abţinerea erau vinovate deopotrivă. Aerul dintre studenţi deveni un bazalt străveziu şi, probabil, consistenţa lui îi ţinea în picioare, altfel ar fi căzut leşinaţi de spaimă.

Într-un tîrziu simţiră nevoia ca măcar o vocală – de pildă a din vai! – să sfâşie spaţiul imens, pentru ca gândul să se formuleze şi emoţia să se descarce, însă nu numai emoţiile, ci trupul însuşi căuta repede, dacă tot izbutise să se urnească, o gaură de şarpe, părăsind încremenirea ce le oferise reazem. Sala vastă continua să fie mormânt iar tăcerea deasupra lor lespede pe care nu scrie nimic. Survenise perplexitatea şi poate unii ar fi vorbit, dar îşi simţeau gâtlejul încărcat de consoane, coş plin cu mingi de pâslă, astfel încât nici o intenţie nu se putu exprima în cuvinte. Fără vocale, gîândul nu ajungea să închege un mesaj, ci numai un gângăvit şi un sâsâit penibil, copii surdomuţi ai zgomotului.

Uneori ne dăm seama de forţa întregului abia în momentul descompunerii lui în părţi. Friabilitatea trece în consistenţă şi disoluţia în alcătuire. Aşa se face că figura lui Stalin, ce-şi trăia de ani o moarte indiferentă tuturor, căpătă brusc viaţă prin moarte. Într-adevăr, în bucăţele era de-a dreptul viu... Clipa dispariţiei cuiva are darul de a-i trasa pentru întâia oară, într-un fel nou, conturul real, care în alte împrejurări e perceput micşorat, ca orice convenţie ce se afundă în propria ei perspectivă.

Târziu, studenţii s-au retras într-o tăcere apăsătoare, unul cîte unul, cu doamna Poncet la urmă, lăsând nea­tinsă sfărâmătura albă, care nu se ştie cât va fi zăcut împrăştiată pe podea. În savană, leul şi mort continuă să îngrozească vulturii şi hienele, uscându-se acolo nesfâşiat, el atoate sfâşietorul...

C.D. Zeletin

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!