Sf. Ioan Gură de Aur în dialog cu un păgân

Monahism şi filosofie

Răsfoind numerele revistei Biserica Ortodoxă Română din anul 1883 am întâlnit tălmăcirea unui text al Chrisostomului şi anume Al doilea discurs contra adversarilor vieţii monastice. Autorul "traducţiunii" este protosinghelul Gherasim Safirin, cel care, la începutul veacului XX, a jucat un rol eminent în ˝criza bisericească˝ din Vechiul Regat. În epocă înfăptuirea acestei traduceri avea o dublă importanţă: contribuia la acoperirea unui gol imens, cel de tălmăciri din Sfinţii Părinţi şi se constituia într-un posibil răspuns adresat peste timp de marele episcop constantinopolitan celor care, pătrunşi de ideile moderne, contestau cu vehemenţă valorile monahismului.

Prin textul menţionat Sf. Ioan Gură de Aur încerca să înlăture obiecţiile unui nobil de religie păgână, îndurerat de convertirea la creştinism şi intrarea în cinul monahal a fiului său. Dincolo de părăsirea zeilor tradiţionali, tatăl nu putea accepta modul de viaţă ales de fiu, contrar celui obişnuit şi care-l împiedeca să urmeze cuvenitul cursus honorum rezervat familiilor de vază. Ioan angajează un dialog cu tatăl celui convertit, pe care acesta îl acceptă: "Tu eşti grec şi necredincios, tu doreşti cu toate acestea să pleci urechea la acest discurs".

Când se pune problema alegerii unui mod de viaţă vine firesc şi întrebarea despre scopul acestuia. Ioan nu încearcă în mod explicit să demonstreze că viaţa monahală aduce darurile divinităţii, în care partenerul de discuţie nu crede, ci porneşte de la avantajele terestre pe care le oferă un mod de viaţă ascetic, aruncând abia la sfârşitul discursului o punte spre viaţa de dincolo. Sfântul discută înţelesul unor concepte precum avuţie, sănătate, glorie, privilegiu, putere, onoare, pietate, fericire, esenţiale pentru existenţa umană, cu scopul de a vedea în care mod de viaţă se realizează acestea deplin: în cel ales de tată ori în cel ales de fiu. Evident că Ioan îl aprobă pe ultimul şi foloseşte împotriva tatălui argumente luate din propria sa tradiţie păgână. Poate fi însă apropiat modul de viaţă creştin, monastic în special, de anumite aspecte ale păgânismului? Marii autori creştini nu au ezitat să dea răspunsul, asociind creştinismul cu filosofia.

Nu este locul să discutăm aici o problemă atât de complexă cum este cea a legăturilor între filosofia antică şi creştinism. Lucrurile sunt în general bine cunoscute. Puţini au reuşit însă să surprindă cu atâta rafinament resorturile acestei chestiuni cum a făcut-o Pierre Hadot în Ce este filosofia antică?. În cele ce urmează ne vom referi la textul episcopului de Constantinopol, autor nevalorificat în lucrarea lui Hadot.

Ioan Gură de Aur doreşte să arate că un mod de viaţă precum cel ales de fiul convertit a existat şi în păgânism, iar cei care l-au practicat s-au bucurat de mare cinste. Este o invitaţie implicită de a se judeca după aceeaşi scară valorică, adică o atitudine apreciată în păgânism să fie la fel valorizată şi în cazul creştinismului. De asemenea, Ioan se străduieşte să arate primatul valorilor spirituale asupra celor materiale, fapt de natură să sensibilizeze pe orice păgân cultivat şi iubitor de înţelepciune.

Iată, pe scurt, argumentele autorului creştin.

Discutând despre ce înseamnă adevărata bogăţie Ioan consideră pe călugăr "un suveran al pământului şi mărilor" care se simte pretutindeni ca acasă şi care ştie că va găsi mereu cu ce să-şi astâmpere foamea şi setea. Lipsit de cele mai elementare lucruri solitarul este totuşi un om fericit: "Niciodată nu vei despoia cu totul pe un solitar,câtă vreme i-ar rămâne veştmântul virtuţii; niciodată nu-l vei putea face să moară de foame, pe câtă vreme va şti unde se află adevărata hrană". Spre deosebire de acesta omul bogat din punct de vedere material duce permanent grija avuţiei sale, care stârneşte invidii.

Evident că traiul în natură îl face pe solitar mai sănătos iar relativa izolare ˝nu aduce ocară˝ ci poate fi izvor de glorie. Ioan respinge ideea că numai trăind în palatele din oraş, înconjurat de slujitori, ducând o viaţă luxoasă, fiind permanent prezent în piaţa unde se împart bani în stânga şi în dreapta se poate obţine gloria şi adeziunea poporului. Aici Chrisostomul menţionează câteva personaje ale căror destine s-au împletit: Dionysios din Siracusa şi Platon, Archelau şi Socrate. Cine-şi mai aduce aminte de Dionysios şi Archelau? Cu toate acestea ei au dus o viaţă conform standardelor de mai sus. Însă numele lui Platon, Socrate, Diogene, Aristide, Epaminondas, care au vieţuit în asceză şi nu s-au amestecat în treburile statului, îşi păstrează intacte gloria. Dacă prin glorie se înţelege opinia şi lauda vulgului, atunci tatăl poate să fie liniştit. Fiul său va fi înconjurat cu mai multă admiraţie decât toţi regii pământului.

Dacă de la viaţă dorim privilegii şi putere, tot la cel solitar le vom găsi cu adevărat. Dacă prin privilegiul puterii suverane se înţelege posibilitatea de a te putea răzbuna asupra inamicului şi de a recompensa pe amici, atunci acest privilegiu nu poate fi aflat în întregime nici la împărat. Solitarul este mai presus de toate. El nu are nevoie să dea lovituri, pentru că nu poate fi lovit: "În zadar l-ai ameninţa cu exilul, el nu are patrie şi fiindcă nu aspiră la glorie nu se teme de necinstire". Nu se teme nici de moarte, pentru că ea este un liman izbăvitor. El singur are curajul să înfrunte autoritatea statului, însă atitudinea sa consecventă este de iubire a întregii omeniri.

La întrebarea dacă un asemenea om are vreun rost pentru ceilalţi, Ioan răspunde că el poate fi un medic al sufletelor, lecuind acolo unde toţi ceilalţi dau greş. Cei care-l vor cerceta pe monah în pustie vor găsi "liniştea şi filosofia". Tatăl trebuie să fie mândru de fiul său care a ales filosofia creştină, care îmbină în fiinţa ei "lucrurile în aparenţă cele mai opuse, grandoare şi supunere, pe care le reuneşte în aceeaşi inimă".

La sfârşitul dialogului are loc o strălucitoare discuţie despre tinereţe, bătrâneţe şi moarte. Ioan înţelege fericirea ca o "scutire de orice chin, de orice întărâtare". El respinge aşa zisele "virtuţi ale tinereţii" (necumpătarea, preacurvia) care produc mai mult suferinţă şi nu sunt vrednice de un suflet nobil.

O viaţă de asceză aduce o bătrâneţe liniştită şi fără teamă de moarte. Şi aici Ioan Gură de Aur invită cu delicateţe pe interlocutorul său în planul metafizic, ţinând să-i amintească că şi grecii împart lumea de dincolo între Tartar şi Câmpii Elizee şi că trebuie să medităm asupra destinului nostru de după moarte, ce poate fi influenţat de existenţa noastră terestră.

Este valabil discursul lui Ioan şi în ziua de azi? Mulţi i-ar accepta ideile, deşi în proporţie mai redusă decât în secolul IV, unde se preta pe un orizont de aşteptare de tip ascetic şi anticivitas. Pe de altă parte, textul este important prin încercarea lui Ioan de a da drept de cetate unui curent religios perceput în acel veac în afara cadrelor instituţionalizate. Încă se mai simte spiritul rebel al monahismului originar pe care Ioan încearcă să-l "domesticească" şi să-i arate utilitatea socială.

Dincolo de ideile în sine, rămâne abordarea aleasă de marele Părinte al Bisericii, una a dialogului şi a schimbului de idei, fără intoleranţă şi resentimente.

George Enache

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!