Origini si perspective ale conflictului religios româno-sârb

Fetele razboinice al Ortodoxiei

Discutiile despre Balcani risca sa ajunga destul de repede într-un impas (*). Un motiv îl poate constitui însasi delimitarea teritoriala a zonei cuprinse sub aceasta titulatura. Geografic si obiectiv vorbind, Peninsula Balcanica, luându-si numele de la muntii omonimi, situati în principal pe teritoriul Bulgariei, are ca limita nordica conventionala Dunarea, neincluzând, spre exemplu, decât o mica parte din teritoriul României, cuprinsa între Dunare si Marea Neagra.

Însa în definirea Balcanilor criteriul strict geografic a fost întregit de alte criterii precum conditiile istorice comune, îndeosebi ocupatia otomana (acest criteriu excluzând însa Croatia), dar mai ales de mentalitatile comune. Ocupatia turca timp de mai multe secole si pax otomana instaurata a permis o diversitate etnica pe o suprafata relativ restrânsa si amestecul populatiilor. Aceste conditii vor fi în secolele XIX si XX sursa unor conflicte devenite istorice. Religia a fost, de asemenea, un factor deosebit de important în aceasta zona aflata la intersectia între lumea islamica, reprezentata de Imperiul Otoman, ortodoxie si catolicism. Religia a creat chiar identitati nationale în Balcani. Astfel, un grup de populatii vorbind aceeasi limba, numita pâna de curând sârbo-croata, a ajuns sa se autoidentifice în timp ca trei popoare diferite: croatii, sârbii si "musulmanii", angrenati în traditionale lupte, reactivate în anii ’90 ai secolului XX.

Balcanii înseamna înca pentru multi "Turcia în Europa", iar balcanismul reprezinta pentru aceiasi o metafora pentru înapoiere economica si primitivism politic. Tom Gallagher, un bun cunoscator al zonei, vedea ca definitorii pentru balcanism natura dezordonata a politicii, o functionarime corupta si cresterea violentei politice. John Major remarca, referindu-se la aceasta regiune, "vrajba etnica ancestrala", iar Mitterrand se referea la acest colt de lume ca la "Europa tribala".

Bucurându-se de o relativa stabilitate în zona, România a luptat în ultimii 150 de ani pentru imaginea unei tari separate de regiune, dar capabila sa fie o forta constructiva ce se poate implica activ în solutionarea problemelor dificile ale zonei.

Totusi, în mentalitatea comuna europeana România este parte integranta a spatiului balcanic. Societati transnationale precum Alcatel sau P&G îsi deschid reprezentante pentru Balcani la Bucuresti si România însasi este parte în diverse organizatii regionale care au în titulatura lor cuvântul "Balcani".

Ortodoxie, etnicitate si statalitate

Dupa ce am facut aceasta scurta trecere în revista asupra Balcanilor, sa ne oprim asupra obiectului studiului nostru, respectiv relatiile dupa caderea comunismului dintre Biserica Ortodoxa Sârba si Biserica Ortodoxa Româna, deci între doua biserici ortodoxe autocefale aflate în comuniune.

Sunt necesare pentru început câteva precizari canonice si istorice. Autocefalia este un concept cheie în Ortodoxie pentru a defini relatiile în cadrul acesteia. În Ortodoxie, autocefalia constituie un principiu de baza al organizarii, în sensul ca prin el se exprima independenta jurisdictionala a unei Biserici Ortodoxe fata de organizatiile bisericesti similare din cuprinsul Ortodoxiei Ecumenice. Desi autocefalia are în relatiile interortodoxe un înteles asemanator cu acela pe care îl are, în relatiile interstatale, suveranitatea, ea nu este totusi identica cu suveranitatea, întrucât orice Biserica autocefala ramâne în strânsa interdependenta cu celelalte, sub raport dogmatic, cultic si canonic.

Doua principii ale doctrinei Bisericii Ortodoxe stau, în principal, la baza autocefaliilor moderne: principiul teritorialitatii, în conformitate cu prevederile canoanelor 17 sin. IV ec si 38 sin V-VI ec., ce stabileste ca la împartirea tinuturilor bisericesti trebuie sa se tina cont de organizarea politica a spatiului în care traiesc crestini, respectându-se, de regula, ca limita teritoriala a diferitelor biserici ortodoxe, limitele statelor; si principiul etnic, statornicit prin canonul 34 apostolic ("Se cade ca episcopii fiecarui neam sa cunoasca pe cel dintâi dintre dânsii si sa-l socoteasca pe el drept capetenie si nimic însemnat sa nu faca fara încuviintarea acestuia…"). Organizarea autocefala a unei biserici locale a fost considerata în Ortodoxie ca o necesitate istorica, reclamata de anumite conditii legate de organizarea politica si devenirea istorica a unui popor sau grup de popoare.

Din aceste elemente de principiu s-ar putea crede ca toti credinciosii ortodocsi din cuprinsul unui stat, indiferent de apartenenta etnica, apartin unei aceleiasi biserici ortodoxe autocefale. Acest fapt nu se confirma decât foarte rar si oarecum cu caracter de exceptie, acolo unde prestigiul bisericii locale este foarte vechi si bine consolidat, cum este cazul cu teritoriile canonice traditionale ale Patriarhiei Ecumenice, Patriarhiilor de Alexandria, Antiohia sau Ierusalim.

Majoritatea covîrsitoare a canonistilor ortodocsi considera însa ca dreptul oricarei Biserici autocefale de a exercita în limitele posibile jurisdictia sa asupra diasporei proprii este un drept inerent autocefaliei.

Etnicitatea, care a stat la baza înfiintarii unor biserici autocefale, este considerata un principiu ce opereaza si în afara asa zisului stat-mama, stat de dezvoltarea istorica a caruia este legata chiar afirmarea autocefaliei. Astfel încât, cel mai adesea, membrii unui popor aflati în afara tarii unde îsi are sediul biserica lor autocefala apartin religios de biserica tarii în care sunt majoritari.

Autocefalia moderna a Bisericii Ortodoxe Sârbe a fost recunoscuta în anul 1879, iar cea a Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885, cumva în acelasi context si împrejurari istorice, ca o consecinta a razboiului ruso-turc din 1877. România a pierdut atunci aproape 10.000 de oameni pentru victoria trupelor ruse ce a avut ca o consecinta obtinerea independentei României si Serbiei. Însa parti din cele doua biserici, precum Mitropolia sârba de la Carlovitz si Mitropolia româna de la Sibiu, ambele cuprinse în granitele Imperiului Habsburgic, aveau o forma de organizare autocefala înca anterior acestor date.

De perioada habsburgica a celor doua biserici se leaga si radacinile unor foarte bune relatii istorice. Înfiintarea Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolica în Transilvania, în anul 1700, prin îmbratisarea de catre mitropolitul ortodox Atanasie Anghel a unor puncte din învatatura catolica, a dus la nerecunoasterea pentru o lunga perioada a Bisericii Ortodoxe Române pe acelasi teritoriu. În acele momente critice conducerea ortodocsilor români, ce reprezentau aproximativ jumatate din numarul total al românilor din Imperiul Habsburgic, a fost preluata de catre ierarhia ortodoxa sârba. Acest gest a avut un rol important în salvarea ortodoxiei transilvanene. Când conditiile istorice vor permite, la 1810, se va înfiinta si o episcopie ortodoxa româneasca dependenta însa de Sinodul sârb de la Carlovitz. Acest sinod sârb va recunoaste în mod amiabil, la 1864, independenta Bisericii Ortodoxe Române din Austro-Ungaria de biserica ortodoxa sârba.

Aceasta colaborare între doua popoare ortodoxe asuprite va ramâne cu precadere în memoria românilor, care considera si astazi ca sârbii sunt poporul vecin cu care au avut cele mai bune relatii în istorie.

Partajarea Banatului între România si Iugoslavia dupa 1918 va complica relatiile bisericesti, pe teritoriul acestei provincii functionând la acea data trei episcopii, doua sârbe, la Vîrset si Timisoara, si una româna, la Caransebes. Timisoara va reveni însa României care nu va mai recunoaste existenta episcopiei sârbe, episcopie care va fi transformata într-un vicariat sârb, organ de conducere al sârbilor ortodocsi din România, considerati parte constitutiva a singurului cult ortodox recunoscut pe teritoriul României, respectiv Biserica Ortodoxa Româna. Prin simetrie, pentru românii ramasi pe teritoriul Banatului sârbesc se va înfiinta un vicariat ortodox românesc.

Dar anul 1918 va însemna si nasterea unei probleme a minoritatilor între cele doua state, importante comunitati române si sârbe ramânând în afara statului national.

Conform recensamântului românesc din anul 2002 în România traiesc 22.518 sârbi, dintre care limba sârba o vorbesc 20.377. Conform recensamântului sârb din acelasi an 2002 în Serbia traiesc 37.157 români, cu precadere în provincia Voievodina, dar si 39.953 de vlahi, în Serbia de rasarit, aproape de granita cu Bulgaria si cu România, declarându-se vorbitori ai limbii vlahe însa mai bine de 55.000 de persoane. Numarul real al românilor din Serbia rasariteana este de ordinul sutelor de mii, însa teama de consecintele declararii nationalitatii proprii determina declararea ca sârbi a acestora.

Vlahii (denumire germanica preluata de slavi pentru popoarele romanizate) nu sunt altceva decât acei români care nu au beneficiat de clauzele privind protectia minoritatilor ratificate de Serbia dupa primul razboi mondial, teritoriul pe care acestia locuiesc fiind încorporat Serbiei înca din anul 1833. Dupa acest an treptat scoala si biserica în limba româna vor fi suprimate, numele vor fi serbizate si aceasta populatie va fi supusa unui amplu proces de deznationalizare ce continua si astazi. Desi, conform recensamântului din 2002 vlahii reprezinta peste 10% din populatia a 7 plase, în trei dintre acestea depasind 20% din populatie, totusi acestia nu beneficiaza nici de scoala, nici de biserica în limba proprie, desi au solicitat acest lucru.

Bisericile în razboiul din Iugoslavia

Conform sondajelor de opinie, Biserica este institutia în care românii au cea mai mare încredere, devansând mult institutiile statului de drept, precum Parlamentul, Guvernul sau Justitia. Situatia este oarecum similara celei din alte state ortodoxe precum Grecia si Macedonia. În schimb în Serbia Biserica joaca un rol mai putin important, secularismul punându-si într-un mod mai evident amprenta asupra societatii. Conform raportului privind libertatea religioasa al Departamentului de stat al SUA pentru anul 2004, în Serbia "religia joaca un rol mic, dar în crestere, în societate."

Cu toate acestea în toata perioada conflictului din Iugoslavia Biserica sârba a avut o pozitie destul de clar conturata, pe care si-a afirmat-o consecvent. Din perspectiva acesteia, conflictul din Balcani a avut o foarte importanta conotatie religioasa, fiind îndreptat împotriva Ortodoxiei si a unei mitice Serbii mari cladite pe temelia acestei credinte. Printii sârbi Simeon si Sava, consolidatori ai statalitatii si ai ortodoxiei sârbe pe de o parte (secolul XI) si cneazul Lazar, mort la Kosovopolie, la desfiintarea statului medieval sârb de catre turci, pe de alta (secolul XIV), cinstiti ca sfinti, sunt reperele la care se va face adeseori trimitere în perioada razboiului.

Ca biserica autocefala, biserica ortodoxa sârba s-a identificat cu idealurile nationale ale poporului sârb. În nici un caz nu se poate vorbi de o nostalgie a acesteia fata de Iugoslavia lui Tito si nici de o simpatie fata de regimul lui Milosevici, precum nici de o dorinta ca Serbia sa stea între aceleasi granite cu Croatia sau Bosnia. Însa exista teama confirmata ulterior ca sârbii ortodocsi, în numar de aproape doua milioane, aflati în afara statului federal Serbia, vor fi persecutati sau ar putea face obiectul unor expulzari din zone în care locuiesc de sute de ani. Acest lucru s-a si petrecut în cadrul incredibilului fenomen de epurare etnica ce s-a petrecut în anii ’90 si care constituie o rusine pentru Europa si pentru însusi idealul democratic. Biserica s-a raliat opiniei dominante în societatea sârba ca statele federale se pot desprinde, dar zonele în care sârbii sunt majoritari trebuie sa revina Serbiei.

În toata perioada de pâna la declansarea conflictului din Kosovo Biserica Ortodoxa Româna, ca si statul român, nu au adoptat atitudini transante. Au fost publicate si în România lucrari ce prezentau distrugerile de biserici ortodoxe în Bosnia sau Croatia, prezentându-se epurarea etnica si religioasa la care erau supusi sârbii în acele regiuni. Statul român nu a fost foarte încântat de blocada economica împotriva Serbiei, un traditional partener comercial, pierderile economice fiind destul de importante. Embargoul, mai ales de-a lungul Dunarii, nu a fost respectat cu strictete, "întreprinzatori" locali din zona frontierei câstigând sume importante din contrabanda, mai ales cu produse petroliere.

Nu se poate însa compara atitudinea României cu cea a Greciei din primii ani ai conflictului din Iugoslavia. Primul ministru grec Papandreu a facut afirmatii clare ce au socat pe colegii din Uniunea Europeana spunând ca "sârbii au motive religioase importante de a se comporta astfel". Biserica Ortodoxa Greaca a sustinut la rândul ei prin manifestatii clare si explicite cauza sârba în Bosnia, Karadzic fiind chiar invitat la Atena unde a participat la un miting în 1993. Asociatia de prietenie Greco-Sârba a strâns, în anul 1995, doua milioane de semnaturi pentru a protesta împotriva punerii sub acuzare de catre ONU a lui Karadzic. De asemenea relevant este ca toate convoaiele umanitare din Grecia mergeau catre Serbia si zonele controlate de catre sârbi. Cât despre respectarea stricta a embargoului economic, aceasta nu va fi realizata nici de Grecia si nici de catre Cipru.

Dar toata aceasta atitudine oarecum favorabila a statelor ortodoxe din vecinatatea Serbiei se va schimba dupa anul 1999 si dupa declansarea conflictului din Kosovo. Provincia Kosovo si Metohia (de la cuvântul metoc – proprietate imobiliara a unei mânastiri) este considerata leaganul statalitatii si ortodoxiei sârbe. Aici, la Pecs, a fost mult timp capitala statului sârb. În fata presiunii turcesti si musulmane, Patriarhul sârb si cu 80.000 de familii de sârbi vor pleca în pribegie catre nord, în anul 1690, asezându-se pe teritoriul Imperiului Habsburgic. De aici decurge o importanta sensibilitate atât etnica, cât si cu un important substrat religios cu privire la aceasta provincie.

Trecerea la actiuni directe contra statului sârb, precum bombardamentele aeriene declansate în data de 24 martie 1999, vor determina atitudini si pozitii similare ale Bisericilor Serbiei, României, Rusiei si Greciei, care vor protesta fata de renuntarea la gasirea unei solutii pasnice în regiune. Din acest moment principalul reprezentant al micii populatii sârbe ramase în provincia Kosovo va fi Episcopul Artemie de Ras si Prizren, care va desfasura o ampla activitate de captare a bunavointei opiniei publice internationale pentru situatia sârbilor ramasi în Kosovo. Principalul sau obiectiv va fi salvarea importantelor monumente medievale si spatii ale spiritualitatii ortodoxe sârbe în Kosovo, în principal Mânastiri din secolele XII-XIII ramase ca niste enclave în populatia musulmana a provinciei.

Biserica Ortodoxa Româna, în perioada bombardamentelor asupra Serbiei va lansa nu mai putin de trei apeluri la oprirea acestora în numai zece zile, texte în care se sublinia importanta provinciei Kosovo pentru Biserica si poporul sârb si îndemna la gasirea unor solutii pasnice, care sa plece de la premiza ca aceasta provincie trebuie sa ramâna si pe mai departe o parte a Serbiei.

Politica statului român era însa alta, pentru întâia data de la începerea razboiului din Balcani România implicându-se transant. Astfel, în pofida pozitiei Bisericii si a protestului ONG-urilor ortodoxe, Parlamentul va permite fortelor NATO sa opereze împotriva Serbiei de pe teritoriul României. Aceasta decizie a fost dublata de cea de a interzice dreptul de survol avioanelor rusesti care solicitau accesul pentru a duce ajutoare în Serbia. Politic, consecinta acestor gesturi clare a fost demararea procesului de integrare europeana a României în anul 1999, moment care nu poate fi disociat de aceste evenimente.

Este oarecum paradoxal cum procesul de integrare europeana a României a început pe fondul probabil celei mai puternice atitudini antioccidentale a populatiei românesti dupa caderea regimului comunist. Motivul a fost cel al continuarii bombardamentelor împotriva Serbiei în perioada ultimei saptamâni a Postului Pastelui, numita în ortodoxie Saptamâna Mare. Aceasta atitudine a NATO a fost considerata clar pro-musulmana si antiortodoxa, iar ca argument s-a invocat inclusiv faptul ca bombardamentele împotriva Irakului au fost întrerupte în perioada Ramadanului, pe când cele împotriva Serbiei nu au încetat în cea mai importanta perioada a anului pentru credinciosii ortodocsi.

Dupa moartea lui Papandreu si Grecia îsi va schimba pozitia explicit pro-sârba, chiar daca Biserica greaca ramânea o sustinatoare a ceea ce considera a fi o lupta de supravietuire a Ortodoxiei în Balcani.

Evolutiile recente în relatia dintre cele doua Biserici

O problema delicata în ultimii ani în relatiile dintre cele doua Biserici l-a constituit problema vicariatelor, tendinta de ambele parti fiind de a le ridica la rang de episcopie si a alcatui astfel un nou cult ortodox distinct de biserica majoritara în cele doua state, constituit pe principii nationale.

În anul 2005 Guvernul român a avut mai multe consultari cu reprezentantii a diferite culte si asociatii religioase în vederea elaborarii Legii privind libertatea religioasa si regimul cultelor. Vicariatul ortodox sârb, având numit de mai multi ani de catre Sinodul de la Belgrad un episcop responsabil, s-a pronuntat ferm cu aceasta ocazie pentru recunoasterea Episcopiei Sârbe de Timisoara ca un nou cult, distinct de Biserica Ortodoxa Româna, cu statut propriu de organizare si functionare. Având în vedere practica Curtii Europene a Drepturilor Omului în cazul Mitropolia Basarabiei versus statul Moldova, precum si atitudinea consecventa a Bisericii Ortodoxe Române, care a fost de la început de acord cu aceasta cerere, considerata legitima, actualul proiect al legii, aflat în dezbaterea Parlamentului, enumera între cultele recunoscute în România si Episcopia Sârba de Timisoara.

Trebuie semnalat ca, desi mai numerosi decât sârbii si organizati ca si acestia într-un vicariat autonom în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, ucrainenii ortodocsi nu au cerut recunoasterea ca un cult distinct în România.

Vicariatul ortodox român de la Vârset, din Serbia, a fost ridicat de catre Biserica Ortodoxa Româna la rang de episcopie, fiind desemnat si un episcop loctiitor, prin simetrie cu episcopia ortodoxa sârba de pe teritoriul României. Aceasta schimbare de regim a fost rau primita de catre Sinodul de la Belgrad, ducând la o racire a relatiilor între cele doua Biserici surori.

Un alt motiv de racire a relatiilor reciproce va fi constituit de activitatea în domeniul religios a românilor din Serbia rasariteana, asa numitii vlahi, mult mai numerosi decât românii din Banatul sârbesc, dar lipsiti de orice drepturi nationale si religioase. De la constituirea sa vicariatul ortodox românesc a avut jurisdictie doar asupra românilor din Banat. Însa dupa 1990 s-a putut remarca o revigorare remarcabila a constiintei nationale a românilor-vlahi, care s-au organizat în diverse forme asociative, de la ONG-uri la partid politic. În anul 2005 cele mai importante astfel de asociatii s-au organizat în Federatia Rumânilor din Sârbie. Între obiectivele trecute în statutul acestei federatii este si cel al "crearii conditiilor pentru introducerea si folosirea limbii române în slujbele religioase".

În plan religios se va remarca în ultimii ani activitatea lui Bojan Alexandrovik, cel care, în curtea casei natale va înalta primul locas de cult în care se slujeste în limba româna. Dupa ce initial a solicitat acordul ierarhiei sârbe în acest sens, venind si cu o lista a celor dornici de servicii religioase în limba româna, fata de refuzul episcopului sârb acesta se va adresa episcopului loctiitor român. În 4 decembrie 2004 episcopul român Daniel se va deplasa în localitatea Malainita unde va sfinti biserica. Din acest moment Bojan Alexandrovik se va declara în toate împrejurarile "sub jurisdictia Episcopiei Ortodoxe Române din Vârset, care este episcopia tuturor românilor din Serbia".

Deschiderea primei biserici românesti în Serbia orientala va fi urmata de un întreg sir de amenintari si chiar de procese pentru demolarea imobilului, autoritatile locale sârbe având un rol primordial în aceste presiuni. Însa precedentul fusese creat si în mai putin de un an au fost puse pietrele fundationale pentru construirea de biserici în alte doua localitati majoritar românesti.

Pentru reglementarea si detensionarea situatiei cele doua Sinoade au nominalizat înca din anul 2004 câte o delegatie care sa discute multiplele probleme intervenite în relatiile dintre aceste doua Biserici. O prima runda de dezbateri a avut loc în mai 2005 la Belgrad, pentru ca în aprilie 2006 sa se deplaseze delegatia sârba la Bucuresti. Presedintele României s-a implicat si el în aceste demersuri, întâlnindu-se cu delegatia sârba. Înaltii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe prezenti la Bucuresti au asigurat ca vor fi depuse toate eforturile pentru ca Episcopia româneasca din Banatul sârbesc sa se bucure de aceleasi drepturi pe care le are Episcopia sârba din Banatul românesc.

Totusi aceste declaratii cu caracter politic nu au avut nici o finalitate concreta. Serbia a pregatit în cursul ultimilor doi ani o lege a cultelor, lege în conformitate cu dispozitiile careia plenitudinea drepturilor urmau a fi detinute de cultele traditionale. Între aceste culte nu va figura însa si Biserica Ortodoxa Româna, desi are un numar mai important de credinciosi decât unele dintre cultele recunoscute si are credinciosi pe teritoriul Serbiei de sute de ani. Nici solicitarea expresa în sensul cuprinderii Episcopiei române între cultele recunoscute, adresata liderilor de la Belgrad de catre presedintele României Traian Basescu cu ocazia vizitei oficiale din Serbia din aprilie 2006, nu s-a bucurat de nici un rezultat, legea fiind adoptata fara includerea Episcopiei Române între cultele recunoscute în Serbia.

În ceea ce priveste dialogul dintre Biserica Ortodoxa Româna si cea Sârba, în afara de faptul ca se cunoaste despre el ca exista, nu se poate cunoaste mult mai mult în ce priveste rezultatele. Site-ul oficial al Patriarhiei Române nu a ilustrat în nici un fel aceste întâlniri cu un caracter cvasi-secret asa încât nu se poate sti daca au fost facute progrese semnificative.

Concluzii

Biserica Ortodoxa Sârba nu a fost o sustinatoare a regimului Milosevici, pe care îl considera direct raspunzator de dezintegrarea Iugoslaviei, dar, mai ales, de prejudicierea intereselor sârbilor ortodocsi în aceasta zona. În contextul conflictului aceasta biserica si-a exprimat constant propria pozitie, anume de prezervare a sârbilor ortodocsi în vetrele lor traditionale si de salvare a monumentelor de spiritualitate ortodoxa. Mai ales în Kosovo implicarea ierarhiei sârbe a fost deosebit de viguroasa, episcopul Artemie aparând si în prezent ca reprezentantul cel mai echilibrat si reprezentativ al sârbilor ortodocsi din aceasta provincie.

Biserica Ortodoxa Româna a sustinut inclusiv la nivel de declaratii publice demersurile Bisericii sârbe, exprimând simpatia poporului român fata de cel sârb, de care se simtea legat atât prin credinta comuna, cât si printr-o lunga istorie lipsita de conflicte majore. Inclusiv partajarea Banatului între cele doua state dupa primul razboi mondial nu a lasat loc la resentimente si nici la conflicte teritoriale pe acest subiect.

Dar, latent, exista o sursa de conflict între cele doua Biserici, Balcanii dovedindu-se capabili oricând sa genereze noi si noi subiecte de conflict. Astfel, conflictul între religii si confesiuni, neoperabil în cazul sârbilor si românilor este transformat într-un conflict de jurisdictie si uz al limbii materne în biserica, conflict între doua biserici ortodoxe cu bune relatii în trecut. Miza este însa una nationala, respectiv redesteptarea în conditiile caderii regimurilor comuniste, a constiintei nationale a românilor din Rasaritul Serbiei. În anul 1921 s-au declarat la recensamânt 142.773 de vlahi, populatie majoritara în teritoriul dintre râurile Timoc si Morava, o sesime din teritoriul Serbiei. În anul 2002 doar 39.953 vlahi s-au mai recenzat astfel, însa si cei mai nationalisti sârbi recunosc ca numarul acestora depaseste sigur 100.000. Liderii vlahilor vorbesc de circa 400.000.

Serbia, umilita de conflictele din ultimii 15 ani si având pe teritoriul ei sute de mii de refugiati din teritoriile din Croatia si Bosnia unde a operat purificarea etnica, este alergica la auzul cuvântului minoritate si priveste cu îngrijorare spre actiunile românilor. Vlahii, lipsiti de drepturi nationale si religioase de aproape 150 de ani, simt presiunea aceasta asupra lor si constientizeaza ca se afla minoritari în mijlocul unui popor care a participat probabil la cele mai multe razboaie în secolul XX.

Cele doua Biserici autocefale, prinse si ele în aceasta disputa nationala, poarta cu propriile arme acest conflict. În conditiile în care Biserica sârba nu a permis savârsirea serviciului religios pentru comunitatile de români în limba lor materna, acestia s-au adresat Patriarhiei Române care a dat curs acestei solicitari. Ridicarea vicariatului românesc la rang de episcopie si extinderea jurisdictiei acestuia asupra tuturor românilor din Serbia va duce la o racire accentuata a relatiilor bisericesti. Un dialog a fost demarat în anul 2005, însa rezultatele acestuia nu sunt facute publice pâna în prezent.

Tot ceea ce putem spera este ca, prin democratizarea Serbiei, conflictul sa îsi gaseasca o solutie legala, pentru a nu da ocazia extremistilor si provocatorilor de ambele parti sa îsi câstige popularitate prin acest subiect.

Gabriel Marcu

* Între 4 si 6 noiembrie 2005 la Ohrid, în Republica Macedonia, ar fi trebuit sa aiba loc Conferinta "Dialog inter-cultural si interreligios în Balcani", în organizarea Comisiei pentru relatii religioase a Republicii Macedonia, cu sprijinul Ambasadei Elvetiei. Invitati sa sustina prelegeri erau conducatorii departamentelor guvernamentale specializate în problematica libertatii religioase si a vietii cultelor din statele din Balcani. Oarecum emblematic, aceasta întâlnire nu a mai avut loc, motivat de lipsa de interes a celor invitati sa participe, doar doi oficiali, dintre care si cel român, confirmând prezenta.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!