Elegii pentru stîngistii mici

Se discuta intens în ultima vreme despre recuperarea, reconditionarea si refolosirea stîngii. Unii îi deplîng lipsa, altii îi blestema supravietuirea, unii spun ca nici nu mai exista stînga si dreapta, altii spun ca cea mai buna stînga e de dreapta.

Slabita de esecul "experimentului socialist", stînga mai are o problema, anume ca resuscitarea ei în anii ’90 s-a facut mai putin pe baza materialismului dialectic si stiintific, cît pe baza postmodern-deconstructionist-multiculturala a corectitudinii politice. Cu alte cuvinte, daca Marx avea ambitia sa-si prezinte mitologia drept stiinta – atît de puternic fiind mitul stiintei în secolul al XIX-lea -, stîngistii actuali sunt preocupati mai ales sa ne convinga ca stiinta, adica "adevarul", "certitudinea", "obiectivitatea", e mit. Drept urmare, totul e o stiinta a mitului. Hermeneutica moderna nu e stiinta aflarii sensului ascuns al realitatii, ci e mosirea vidului ei, a minciunii întemeietoare, a fictiunii cu care e grea lumea. Desi unii intelectuali stîngisti – precum Christopher Morris, Christopher Hill etc. – au dus si duc o ingenioasa si întrutotul onorabila batalie de ariergarda împotriva de-realizarii stîngii, dubioasa ei înduhovnicire s-a petrecut si, abia acum, cu adevarat, o "stafie bîntuie Europa" (si America). Ceea ce era pe vremuri un proletar vîrtos, cu basca si ciocan, a devenit astazi o "(raz)gîndire slaba" si cu cearcane. Din punct de vedere al dreptei, toate sunt bune si frumoase, pentru ca, în acest fel, lucrurile au reintrat pe fagasul lor normal. Adica stînga si-a recunoscut în sfîrsit identitatea gnostica, în vreme ce dreptei i-a ramas versantul realist care, începînd cu Iluminismul, i-a fost contestat. Acuzata pe vremuri, în numele "Naturii" si "Stiintei", de misticism si fanatism, dreapta se vede astazi depozitara acelui bun-simt pe care stînga l-a abandonat în favoarea tribalismului urban si corporatismului ecologic. Mai pe româneste, stînga, si nu dreapta, e acum mistic-idealist-solipsista. Drept urmare, acolo unde stînga a devenit din ce în ce mai elitista, dreapta a devenit din ce în ce mai populista. În America cel putin, "poporul" e acum de dreapta, elitele academice sfîrîind încet si sec pe jarul mocnit al unui intelectualism pagubos. Si spun asta pentru ca stînga nu are alta sansa decît revendicîndu-se de la realitatea concreta, "tare". În afara de "lumea acesta", stînga nu are decît idealuri. Acolo unde dreapta religioasa, daca nu e budista, actioneaza cu doua realitati – vazuta si nevazuta dar mai reala -, stînga fuge într-un picior. Pe care, momentan, a ales sa si-l deconstruiasca în numele mitului. Astfel a devenit stînga la fel de agnostica în privinta vietii de acum pe cît era în privinta vietii de apoi. Strîmtorata astfel, stîngii i-a ramas sa locuiasca în benzi desenate (dupa cum ne arata si recentul manifest stîngist "V de la Vendetta" al fratilor Wachowski).

Un manifest ridicol

Cîte ceva din toate aceste reconfigurari pare a se fi prelins si în "gîndirea slaba" a stîngistilor din România. Astfel, Ionut Chiva a publicat în saptamînalul "Prezent" un fluturas în favoarea unei "stîngi eficace", diferita de "stîngaclubbing", "stînga-yuppie (venita pe puseuri anticonsumiste)" si de "stîngamaidegraba-artistica si cu figuri în cap". "Stînga pragmatica" ar fi, în opinia lui Ionut Chiva (exprimata în articolul "Stîngisme de discoteca"), preocupata de lupta împotriva discriminarii, pentru "drepturile unor minoritati de tot felul, asistenta sociala, si impunerea diferitelor culturi". Asadar, stînga pragmatica ar trebui sa se ocupe de tot ceea ce s-a ocupat de fapt stînga ne-pragmatica, pentru ca, asa dupa cum am sugerat, filosofia care sta la baza "drepturilor minoritatilor de tot felul" si a "impunerii diferitelor culturi" e tocmai multiculturalismul/postmodernismul care a darapanat stînga de cînd aceasta si-a pierdut obiectul muncii, adica "proletariatul" (îmburghezit în vreme ce comunistii complotau clandestin la eliberarea lui cu ajutorul masacrelor motivate ideologic). Pentru a redeveni pragmatica, stînga trebuie sa-si gaseasca o portiune de realitate pe care sa o lucreze. Or, în loc de asta, stînga continua sa-si construiasca o realitate "alternativa", sa nascoceasca "minoritati de tot felul", sa îngrijeasca traume imaginare si sa manifeste multa mila de sine (self-pity).

Aceasta inadecvare la realitate e evidenta si în judecata pe care Ionut Chiva o face asupra dreptei, expediata în doua fraze, prima anacolutica, a doua simplificatoare: "Stînga mai are si avantajul de a fi spalata estetic (exista o arta stîngista categoric valabila), cît si, în plan autonom, prin indivizii care o sustin, spre deosebire de o dreapta marginita la ura fata de comunism si aplecarea înspre o metafizica extrem de dubioasa. E de prisos sa mai amintim contributia Bisericii sau a unor organizatii extremiste, gen «Noua Dreapta» la descalificarea dreptei."

A spune ca "Noua Dreapta" a contribuit la "descalificarea dreptei" e ca si cum ai spune ca articolul lui Ionut Chiva a contribuit la descalificarea genului eseistic. Nu, în ciuda acestor esecuri marginale, si arta cuvîntului, si dreapta spirituala prospera într-o conjunctie stralucit prezentata de Virgil Nemoianu, de exemplu, în cartea O teorie a secundarului. Literatura, progres, reactiune (1989) în care aflam scris: "Încercarile aproape penibile de a schita o traditie stîngista sau revolutionara în literatura occidentala pot stîrni doar zîmbetul (...) Marii scriitori ai secolului XX sînt considerati reactionari din punct de vedere politic, si pe buna dreptate. Multi dintre ei au exprimat idei conservatoare si chiar s-au plasat pe pozitiile curentelor fasciste: Pound, T.S. Eliot, Yeats, Faulkner, Wyndham Lewis, D.H. Lawrence, Evelyn Waugh, Heidegger, Benn, Thomas Mann, Céline, Jouhandeau, Giradoux, Claudel, Saint-John Perse, Borges, Gombrowicz". Si i-am putea adauga si pe Flannery O’Connor, Walker Percy, Anthony Powell, Bernanos, Aldous Huxley etc. etc., ca sa nu mai vorbim de falanga convertitilor, a celor întorsi de la comunism la un conservatorism de substanta: de la W.H. Auden si Stephen Spender la George Orwell. Cît despre literatura româna moderna, care se misca între boierii pamînteni ai lui Nicolae Filimon si Duiliu Zamfirescu si nietzscheanismul lui Nicolae Breban, trecînd prin Mateiu Caragiale, Rebreanu, Generatia ’27, Mircea Streinul, Camil Petrescu, Dinu Pillat si "Generatia pierduta", Petru Dumitriu, Marin Preda, ea e bine asezata la "dreapta" si are si o consistenta vîna modernista (uneori tot de dreapta, dar aici e alta discutie). Scriu asta numai ca sa intru în jocul lui Ionut Chiva, pentru ca altminteri o judecata conform careia stînga e "spalata estetic" pentru ca "exista o arta stîngista categoric valabila" mi se pare mai degraba ridicola prin accentul pe care îl pune pe stîngism în dauna artei. E diferita arta stîngista de arta pur si simplu? E mai "valabila" prima decît a doua? Nu e arta stîngista "valabila" doar în masura în care e arta? Adica ceea ce e valabil în arta stîngista nu cumva e tocmai ceea ce e de dreapta, esteticul, transcenderea, sublimarea, atît de deosebite de imanenta utopica a artei cu tendinta? Nu cumva "arta" e "dreapta" în vreme ce arta stîngista e doar propaganda onorabila?

Postmodernism buimac

Si apoi, cum poate spune Ionut Chiva ca dreapta – româneasca sa întelegem – e "marginita la ura fata de comunism si aplecarea înspre o metafizica extrem de dubioasa". În primul rînd, care metafizica nu e dubioasa? Poate doar una care nu îsi pune nici o întrebare. Astfel de metafizica pare a fi cea a lui Ionut Chiva care, desi practica postmodernismul, relativismul textual-estetic si "ca si cum-ul" – Chiva e lider al fracturistilor, în a caror viziune "tinerii de azi fac parte dintr-o alta lume. Ei nu-si asuma identitatea istorica, ci se comporta ca si cum ar trai în America" - vorbeste mereu în articolul sau în categorii esentialist/moderne precum "corect", "fals", "generatie" (solutiile politice ale "generatiei" actuale sînt "false" pentru ca nu se discuta "corect" problemele ideologice). Ionut Chiva e înca unul din acei postmoderni bîntuiti de certitudini. Una dintre ele e ca, daca stînga româneasca nu devine mai iute pragmatica, "cu tot avansul luat de cînd cu prabusirea monopolului ideologic al dreptei-humanitas", generatia lui se va cantona într-un activism politic "retardat-graffiti".

E pacat sa vezi cum, din goana condeiului, dreapta româneasca e redusa la "Noua Dreapta" si "ura fata de comunism" pentru ca mai apoi zdrobirea ei sa fie asimilata celei a editurii Humanitas. Este editura Humanitas editura de casa a "Noii Drepte"? Este editura Humanitas cladita exclusiv pe un program anti-comunist în numele caruia a exercitat un monopol ideologic? Stiu ca Poliromul (editura care îl promoveaza pe Ionut Chiva) a investit scatologicul cu demnitate eschatologica, dar nu se cade sa facem astfel contrabanda cu interese economice travestite în înclestari ormuzd-ahrimanice între fortele reactiunii si cele ale progresului. La urma urmelor, eficienta economica a Poliromului e tot atît de dreptace precum e de stîngista Humanitas atunci cînd publica proza psihedelica a lui Mircea Cartarescu ori memoriile lui Belu Silber. Nu vad de ce trebuie sa mitizam iluminist competitia pentru piata de desfacere. Nu vad de ce nu realizeaza Ionut Chiva ca prometeismul în care s-a închis nu face decît sa "slujeasca intereselor" publicitare ale unui "rechin capitalist" precum editorul sau, promotor al unor "boieri ai mintii" notorii precum H. R. Patapievici, Cristian Badilita, Mircea Mihaies, Dan C. Mihailescu sau Dumnezeu (Septuaginta). Mi-e teama ca, dospita în asemenea complicitati cu dusmanul de clasa, stînga româneasca, departe de a se ridica la lupta din hamacul postmodern în care, cu mîna pe telecomanda, îsi digera bursele, se va întoarce doar de pe o coasta pe alta. Unde vigilenta nu e, nimic nu e!

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!