"Violenta" programata si victimele ei

"Homo homini lupus", spune un vechi proverb latin, si de aici porneste totul, caci omul a exploatat omul dintotdeauna. În lumea sclaviei, violenta e considerata ca o manifestare a fortei. Dar violenta este departe de a se identifica fortei, ea nu trebuie confundata cu aceasta.

În sensul profund al cuvântului, forta semnifica luarea în posesie si o dominare printr-o actiune persuasiva. Autorul unei violente este însa neputincios în fata celui pe care îl violenteaza. Din neputinta se recurge la violenta si când aceasta neputinta în fata celuilalt atinge o limita extrema, ea se exprima prin setea de a ucide. Crima, asasinatul au jucat întotdeauna un rol important printre mijloacele de care s-au folosit cei pe care îi numim marii oameni ai istoriei, eroii vointei imperialiste. Si recursul la acest mijloc a fost întotdeauna o dovada de slabiciune metafizica a acestor oameni "puternici", expresia vointei lor patologice de putere si dominare însotita de mania persecutiei.

Omul este un tiran pentru el însusi, si mai ales pentru el însusi. El se tiranizeaza prin false credinte, superstitii, mituri, spaime de tot felul, invidie, amor -propriu, resentiment. Amorul-propriu morbid exercita cea mai cumplita tiranie. Asadar, omul nu devine stapânul altuia decât pentru ca este el însusi sclav al vointei de putere. Un om liber nu pretinde sa stapâneasca pe nimeni.

Dupa Hegel, constiinta nefericita e cea care considera esential ceea ce îi este opus- constiinta patrunsa de propia ei nulitate. Când omul considera esential ceea ce i se opune, el este coplesit de sentimentul deprimant al unei dependente servile. Psihologia dictatorului, care nu este în fond decât un parvenit, este psihologia omului denaturat. El este sclavul a ceea ce a aservit. Conducatorul unei mase e la fel de sclav ca si multimea, el neexistând în afara multimii pe care o stapâneste…

O alta perceptie a acestui fenomen este aceea ca tiranul este o proiectie a maselor carora le inspira teroare. Vointa imperialista domneste peste un regat fantomatic, efemer, ea naste catastrofe si razboaie. Oricine aplica pedeapsa cu moartea e un om al carui spirit e lipsit de forta, un om care a pierdut constiinta acestei forte.

Însa, problema violentei si a atitudinii pe care o comporta este foarte complicata. Când ne ridicam împotriva acesteia, nu avem în vedere decât formele cele mai grosiere, cele care ne sar în ochi, nu ne gândim decât la oamenii batuti, închisi, ucisi. Dar exista în viata forme de violenta rafinata, cum ar fi cea psihologica. Un om nu-si pierde libertatea numai în urma unei violente fizice. El poate deveni sclav sub influenta sugestiilor sociale pe care le primeste din copilarie. Sistemul educational, asa cum se practica el adesea, îi ia libertatea de gândire. Si Berdiaev afirma în acest sens ca nu ar trebui sa subestimam violenta exercitata de presa în zilele noastre. E de parere ca omul mediu al "epocii noastre" nu se conformeaza în judecatile si opiniile sale decât ziarului pe care îl citeste în fiecare dimineata si care exercita asupra lui o constrângere psihica. Si data fiind venalitatea si lipsa de sinceritate a presei, ea exercita o influenta otravitoare, privând omul de libertatea de costiinta si de judecata. În legatura cu "guvernarea" spirituala, Berdiaev sustine ca fiecarei persoane îi e inerent un caracter. O personalitate puternica poseda un caracter pronuntat. Caracterul unei persoane arata ca omul a facut o alegere, a stabilit o distinctie; aceasta libertate e de natura mult mai profunda si e legata de întreaga existenta a omului, ea este libertatea spiritului, energia creatoare spirituala.

Problema persoanei a fost pusa cu multa claritate în secolul al XIX-lea de oameni ca : Dostoievski, Kierkegaard, Nietzsche, Ibsen, fiecare în felul sau specific, de altfel, ca un protest împotriva tiraniei "generalului", împotriva constrângerilor filosofiei rationale. Persoana nu se poate resemna la cotidianul lumii obiective în care se afla cufundata. Solutia ar fi întoarcerea spre ceea ce ofera forta vitala omului, întoarcerea spre farâma de dumnezeire cuprinsa în fiecare din noi, spre suflet. Daca îi ascultam chemarea si suntem mai atenti la realitatile spirituale, vom avea numai de câstigat. Apatia, tristetea, nostalgia si chiar depresia serioasa de care sufera omul modern sau postmodern cum mai este numit, nu sunt decât aspiratii spre plenitudinea vietii, aspiratii ce nu si-au gasit împlinirea întrucât omul nu a stiut sa le caute. Moartea e deosebit de tragica într-o societate secularizata, care nu mai vrea sa stie despre Dumnezeu. Asa cum afirma marele gânditor si filosof existentialist N.Berdiaev, e firesc ca tot ce e muritor sa moara, dar persoana este singurul "lucru" nemuritor, ea a fost creata pentru eternitate. Moartea semnifica ruptura raporturilor persoanei cu lumea aceasta. Tragedia mortii este, înainte de toate, o tragedie a despartirii, însa, din momentul recunoasterii existentei spirituale, moartea apare mai mult ca o trecere spre plenitudinea eternitatii, ca un salt spre abis.

Asadar, liber cu adevarat este acela care cunoaste aceste lucruri si le accepta ca apartinând conditiei umane. În legatura cu acest aspect, Parintele Steinhardt afirma: "Cui zice ca iubeste libertatea, ar trebui sa i se poata aplica vorbele pronuntate de o actrita franceza din secolul XIII ( Sophie Arnould), în prezenta careia un batrân general (nu auzea bine) repeta întrebator cuvântul rostit de ea: cum? Frica?... Actrita catre un valet: ada repede un dictionar, am folosit un cuvânt de care domnul nu a auzit." Si autorul continua, spre a sintetiza conceptul de libertate. Cel mai clar e însa Brice Parain: "Daca vrem sa fim liberi, nu trebuie sa ne fie frica de a muri, asta-i tot".

Ramona Suciu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!