numarul 6, august 2003

Dincolo de miezul noptii, doar salcimii

Nimic nu e atit de simplu pe cit pare. Albul nu e alb, principiul noncontradictiei nu se verifica, lucrurile sint oglinzi sau abisuri: unele ne resfring, altele ne inghit. Pina si colbul e viu.

O dimineata ploioasa dupa o noapte de insomnie in timpul careia am auzit tiriitul greierilor scurgindu-se in clepsidra dintr-o crinolina intr-alta, o tufa de trandafiri zvicnind intr-o ramura uscata prin grilajul gradinii Copou intr-o seara de umede lumini, credinta ca vazduhul e doar un deget de coniac pe fundul unui pahar, licoare ce ne imbata si ne conserva in acelasi timp, o plimbare prin cimitirul orasului, loc unde totul are un aer solemn si idilic totodata, un aer de Romanie peste care nu au trecut comunistii (ingropati acolo, toti cei de azi vom intra in rind cu barbati adevarati, cu favorite si figura demna, cu matroanele cu frunti melancolice si gura pungita de griji domestice, cu un intreg neam care ne privesc din fotografii si al carui duh inalt nu a putut fi izgonit de pe colinele cu plopi, salcii si cruci de marmura), o senzatie de sufocare si dorinta de a ma surpa in neant, lenese naufragii interioare din care scap doar scriind – lectura dovedindu-se de acum un absint mult prea diluat - , gindul continuu, prin rasarituri si apusuri, la silueta aceea fugara... toate, toate m-au facut sa imi amintesc de o vara de demult, de la 16 ani, o vara cu maidane incendiate de trimbe de praf, cu implozii de ginduri si solstitii ale melancoliei, o vara de opiu, transfiguratoare, afrodisiaca, in care, rascolind prin biblioteca pe care o veche familie ajunsa-n ruina o vinduse la anticariat, am dat peste Cours d’esthetique de Th. Jouffroy, editia a doua, Hachette, 1863, carte pe care o penita tinara, dar educata, scrisese cu sepia: Biblioteca pictorului C. Stahi. Si dedesubt, mai decolorat (oare de ce pe cartile vechi, intotdeauna, data e mai pala decit restul autografului ?), anul: 1867. C. Stahi - fiul de preot, zugravul de icoane si naturi moarte cu vechi ceasloave, un moldovan crepuscular, cu vernis-uri bizantine – si Th. Jouffroy... Ati auzit de “noaptea lui Jouffroy”? Trag repede din raft Mémoire sur l’organisation des sciences philosophiques, o deschid, dau paginile... “Curiozitatea mea nu putuse sa se descotoroseasca de aceste obiectiuni puternice, colb semanat in aer de geniul a doua secole de scepticism. In ciuda spaimei pe care mi-o provocau, ba poate chiar din cauza acestei spaime, indoielile sfirsisera prin a-mi capta cu totul inteligenta.

In zadar copilaria, cu poeticele sale impresii, tineretea, cu amintirile religioase, majestatea, vechimea, autoritatea credintei in care fusesem crescut, intreaga memorie, toata imaginatia, intregul meu suflet se ridicasera impotriva invaziei unei necredinte care le ranea adinc: inima nu putea tine piept ratiunii.

Odata pusa la indoiala in ochii sai autoritatea crestinismului, simtise cum i se zguduie temelia tuturor convingerilor; trebuise, pentru a le consolida, sa le examineze valoarea si, cu oricit subiectivism procedase la aceasta operatiune, iesise sceptica din aceasta incercare. Inteligenta imi alunecase pe aceasta panta si, putin cite putin, se indepartase de credinta. Dar melancolica revolutie nu se desfasurase in lumina constiintei: prea multe scrupule, prea multe si vii si sfinte sentimente ma facusera sa ma tem de ea pentru ca sa-i recunosc deschis progresul. Se implinise pe tacute, printr-o activitate involuntara careia nu ii fusesem complice, si de multa vreme nu mai eram crestin cind, in inocenta intentiilor mele, ma infiora simpla banuiala sau mi se parea ca ma calomniez daca as afirma asa ceva. Dar eram prea sincer cu mine insumi si  dadeam prea multa importanta chestiunilor religioase pentru ca, virsta fortificindu-mi ratiunea si viata studioasa si singuratica a scolii accentuindu-mi  dispozitiile meditative ale spiritului, aceasta orbire in ceea ce privea adevaratele mele opinii sa mai poata dura multa vreme.

Nu voi uita niciodata seara de decembrie in care valul care imi ascundea mie insumi propria necredinta a fost sfisiat. Imi aud inca pasii in camera aceea ingusta si austera prin care, mult timp dupa ora stingerii, aveam obiceiul sa ma plimb; vad inca luna, pe jumatate ascunsa in nori, luminind cu intermitente pardoseala rece. Ceasurile noptii treceau fara ca eu sa-mi dau seama; imi urmam cu spaima ratiunea care cobora, din strat in strat, spre adincurile constiintei mele si, risipind una dupa alta toate iluziile care imi ascunsesera pina atunci adevarul, ma facea sa-l vad din ce in ce mai clar.

In zadar ma atasam de ultimele ramasite de credinta ca un naufragiat de resturile navei sale; in zadar, infricosat de vidul necunoscut in care urma sa plutesc, ma azvirleam impreuna cu ele, pentru ultima oara, inspre copilarie, familie, obirsie, inspre tot ceea ce imi era scump si sfint: nemilosul curent al gindirii era mai puternic; parinti, familie, amintiri, credinte, ma obliga sa le parasesc pe toate; examinarea continua mai incapatinat si mai sever pe masura ce se apropia de sfirsit si nu s-a oprit decit cind l-a atins. Stiam atunci ca in adincul meu nu mai ramasese nimic in picioare.

Acest moment a fost inspaimintator si cind, spre dimineata, m-am azvirlit epuizat in pat, mi s-a parut ca simt cum viata mea dinainte, atit de vesela si de implinita, se stinge si ca in fata mi se deschide o alta, sumbra si pustie, in care urma sa traiesc singur, numai cu fatala mea ratiune care tocmai ma scosese din matca si pe care eram inclinat sa o blestem. Zilele care au urmat acestei descoperiri au fost cele mai triste din viata mea. Ar fi prea lung sa va povestesc ce angoase m-au sfisiat. Desi ratiunea nu privea fara orgoliu lucrarea sa, sufletul nu se putea obisnui cu o stare atit de putin potrivita slabiciunii omenesti, incercind, prin zvircoliri violente, sa recistige tarmurile de care se departase si regasind in cenusa trecutelor sale credinte scintei care pareau uneori sa reaprinda credinta.

Dar convingerile rasturnate de ratiune nu se pot recladi decit tot prin ea si aceste scintei se stingeau imediat. Daca, pierzindu-mi credinta, as fi pierdut si grija intrebarilor la care ea imi oferea raspunsuri, fara indoiala ca starea aceasta violenta nu ar fi durat prea mult, oboseala m-ar fi domolit si viata mi-ar fi adormit, ca atitea altele, in scepticism. Din fericire nu era astfel; niciodata nu simtisem mai bine importanta acelor probleme decit cind pierdusem solutia. Eram necredincios, dar detestam necredinta; acest lucru mi-a hotarit sensul vietii. Neputind sa suport nesiguranta in ceea ce priveste enigma destinului uman, nemaiavind lumina credintei pentru a-i gasi rezolvarea, nu-mi mai ramineau decit luminile ratiunii pentru a-i da de capat. Am hotarit deci sa consacru tot timpul care ar fi necesar, ba chiar viata daca ar fi trebuit, acestei cautari: pe aceasta cale am ajuns la filosofie, care mi s-a parut a fi chiar aceasta cautare.”

E, oare, posibila revelarea nimicului? Nu a raului, a nimicului! E cu putinta un extaz ateu? O forma de iluminare care sa ne arunce in afara dezechilibratei, schioapei (din cauza celui de-al doilea termen) dialectici Dumnezeu – diavol? Jouffroy a fost silit sa se supuna ratiunii. Carei ratiuni? A sa? Nu, pentru ca, singur o spune, intreaga sa fiinta s-a opus, a inaintat cu teama pe urmele unei legiuni de ginduri care, in rastimpul atit de scurt al unei nopti, l-au stins. Ceata tagadei i s-a coborit in vaile sufletului inecind totul in bolboroselile ei intunecate. Nu e o revelatie “fulger” (cum sint cele “clasice”), ci o maree ale carei valuri nu ar fi depasit crenelurile stincosului catolicism al lui Jouffroy daca acest metafizic Priam nu incredinta cheile cetatuii sale unui tradator, complice al invaziei: orgoliul.

Crestinul abdica in fata unei revelatii care ii statorniceste un stapin (“Eu sint Domnul Dumnezeul tau; sa nu ai alti dumnezei afara de mine”), Jouffroy cedeaza in fata uneia care il lasa singur “domn si stapinitor” peste toate intinderile cugetului si faptelor sale. Crestinul se smereste, Jouffroy se inalta. Fie si din unghiul de vedere al moralei laice, crestinul care, dind ascultare, isi statorniceste limite e superior - prin dezinteresare – filosofului care se pretinde constrins de o forta implacabila, dar care de fapt se lasa sedus, cumparat - cu pretul expansiunii infinite a eului – de orgoliul care il elibereaza din “sclavia superstitiilor” asezindu-i “luminile ratiunii” pe fagasul speculatiilor intemeietoare. Adica facind din el – Jouffroy, in cazul nostru – un idealist, unul din acei marunti demiurgi care cred ca “acest univers pe care il credeti etern, ca sa ramina ceea ce vi se pare, ca sa-si pastreze ordinea, legile sale si ca sa imbrace culorile ce va uimesc, are nevoie de o inteligenta care sa-l contemple. Inchideti toti ochii, e ca si cum ati nimici ordinea. Oricit de frumos ar fi spectacolul, frumusetea pe care o veti descoperi si ordinea ce domneste nu exista decit cu conditia de a fi privite si simtite ≤...≥ lucrurile ar deveni o mare de tenebre, un haos de posibilitati fara culoare si forme, daca inteligenta nu si-ar raspindi lumina asupra lor. Ea limpezeste si ordoneaza prin intermediul principiilor caracteristice, cu ajutorul spatiului de care depinde ordinea amplasarilor, prin mijlocirea timpului de care depinde ordinea succesiunilor, cauzalitatii care, respectind niste reguli constante, inlantuie fenomenele intre ele, in spatiu si timp.”(C. Challemel-Lacour rezumind doctrina lui Schopenhauer.)

Transsubstantierea lui Jouffroy din catolic in “spiritualist” imi confirma ca nu materialistii, ci idealistii sint cei mai periculosi adversari ai crestinismului. Nu cei care combat, cei care pastiseaza (materialistul e, prin chiar natura teoriei pe care o profeseaza, mai accesibil smereniei, convins fiind de nimicnicia lucrurilor, pe cind idealistul e trufas, frumos cabrat in nimbul Spiritului Universal.) Materialistii, daca ar accepta nemurirea sufletului, ar putea fi impacati cu Revelatia, idealistii, desi o accepta, nu pot fi conciliati pentru ca sint dizolvanti prin solipsism. Observarea amanuntita a realitatii, pozitivismul, realismul cel mai net, banalitatea chiar, nu exclud Crezul si mistica (ravasitoarea concluzie ca “Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa se indumnezeiasca”). Chiar si in fagurii infraumanului, ai biologicului pur, se poate trinti o fereastra sau poate filfii o perdea care sa ateste prezenta Sfintului Duh. Numai falsul realism – cel contaminat ideologic – e ateu (realismul socialist, de exemplu, are injectata in el doza de abstract care il mineralizeaza, il interzice oricarei respiratii.) Orice realist consecvent si subtil se desavirseste in crestinism – cale a mintuirii ratata doar de idealisti (sau, cum spunea Nae Ionescu, “metafizica, se intelege, a fost o preocupare pur omeneasca a acelora care si-au ratat mintuirea si care incearca sa se echilibreze in existenta, in conditia aceasta umana, printr-o intelegere totala si armonica a existentei. Metafizica nu ne duce la mintuire, cum ar duce de pilda experienta religioasa, ea duce numai la impacare”) si aceasta pentru ca insusi crestinismul e un realism.

Realismul crestin decurge din adevarata transformare a piinii si vinului in Trupul si Singele Mintuitorului, din empirismul revelatiilor. Crestinismul accepta datele imediate ale existentei, inductia, si, de vreme ce exista marturii ale experierii lui Dumnezeu Unu in Treime, nu poate sa nu le ia in considerare. Pozitivist vorbind, nu exista vreo dovada cum ca Dumnezeu nu ar exista, o experiere a lipsei lui Dumnezeu. Dar exista nenumarate “acte” care dovedesc contrariul. Ateismul, deci, nu pe materialism se bazeaza, ci pe o epurare idealista a realitatii, pe o mecanica rationalista care ignora experientele concrete ale umanitatii. Materialismul consecvent nu poate duce la ateism. Materialismul consecvent nu poate duce nicaieri – idealismul e factorul mutagen, ispita care imbolnaveste materialismul de ateism.

Idealistii sint filistini in sensul definitiei date de Schopenhauer acestui cuvint: “Dintr-un punct de vedere mai inalt, eu as defini filistinul drept un om care, in modul cel mai serios, se ocupa de o realitate ce nu este realitate.” De realitatea lui. Nu a Lui.

De aceea am crezut intotdeauna ca Revolutia Franceza si Sistemul idealismului transcendental sint cele doua orbite seci ale hircii filistine. Fiindca oricine vrea sa ramina pe propriile picioare reuseste. Dar in beneficiul “celui viclean”.

*

Cind am terminat de scris aceste reflectii, dupa vreo trei zile, m-am trezit din nou hoinarind fara vreun scop aparent pe stradutele intortocheate ale orasului.

Nu stiu, n-am deslusit inca de ce natura sint legaturile mele cu aceasta urbe. Ii caut, cel mai ades, ungherele vechi, maidanele pline cu romanita, gardurile darapanate sprijinite de salcimi strimbi – goticul mahalalei. Imi plac toate balariile, brusturii de carnatie verde, scaietii cu flori mov si griul salbatic galben, ars de soare. Simt ca aceasta vegetatie anonima tinjeste dupa o mitologie, dupa o poveste a ei, ca aceste locuri vor sa renasca. Nu traiesc intr-un oras ingenuu, ci intr-unul uitat. Care nu trebuie intemeiat, ci redescoperit. De aceea, poate, ma tine captiv si pe mine.

Traiesc intr-o urbe scufundata, inecata pentru totdeauna in mirosul salcimilor, teilor si castanilor. Locuitorii par ca se privesc unii pe altii prin hublourile unor primitive costume de scafandru. Miscarile le sint incetinite de aerul dens, de miresme florale lichefiate. Un acvariu, un urias bol verde intre dealuri.

S-ar parea ca tineretea mea a ramas ingropata undeva, departe, sub stralucirea de flaut si norii de praf ai zilelor de vara. E ca o leoaica stind tolanita si clipind lenes luminii toride care-o macina.

Afara, lumina e de culoarea tutunului fin, a parului Gabrielei. Memoria imi anihileaza capacitatea de reactie...

Mircea Platon