numarul 6, august 2003

Tragedia „dezvoltării”

Dezvoltarea e cuvântul stăpân, devenit O.N.U.-sian, în care s-au întâlnit toate vulgatele ideologice a celei de-a doua jumătăti a sec. XX-lea. La fundamentul ideii directoare de dezvoltare se află marea paradigmă occidentală a progresului. Dezvoltarea trebuie să asigure progresul, care progres trebuie să asigure dezvoltarea.

Dezvoltarea are două aspecte . Pe de o parte este un mit global în care societătile devenite industriale ating bunăstarea, îsi reduc inegalitătile externe si dau indivizilor maximum de fericire pe care-l poate da o societate. Pe de altă parte este o conceptie  reductivă în care cresterea economică este motorul necesar si suficient al tuturor dezvoltărilor sociale, psihice si morale. Această conceptie tehnico-economică ignoră problemele umane ale identitătii, ale comunitătii, ale solidaritătii, ale culturii.  Astfel notiunea de dezvoltare este grav subdezvoltată. Notiunea de subdezvoltare este un produs sărac si abstract al notiunii sărace si abstracte de dezvoltare.

Legată de credinta oarbă în mersul înainte irezistibil al progresului, credinta oarba în dezvoltare a permis pe de o parte eliminarea îndoielilor, pe de alta a permis ocultarea  barbariilor puse în miscare în dezvoltarea dezvoltării

Mitul dezvoltării a determinat credinta că totul trebuia sacrificat pentru el. El a permis justificarea dictaturilor necrutătoare, fie ele de model „socialist” (partid unic) sau de model pro-occidental (dictatură militară). Cruzimile revolutiilor dezvoltării au agravat tragedia subdezvoltării.

După 30 de ani închinati dezvoltării, marele ehilibru Nord/Sud rămâne si inegalitătile se agravează. 25% din populatia globului trăind în tările bogate consumă 75% din energie, marile puteri conservă monopolul înaltei tehnologii si  chiar îsi însusesc puterea cognitivă si manipulatoare asupra capitalului genetic al speciilor vii, inclusiv asupra celei umane. Lumea dezvoltată îsi distruge surplusurile agricole, îsi lasă pământurile pârloagă, în timp ce lipsurile si foametea se înmultesc în  lumea săracă.

Imediat ce apar războaiele  civile sau dezastre naturale, ajutorul caritabil de moment este devorat de paraziti birocratici sau afaceristi. Lumea a treia continuă să suporte exploaterea  economică, dar ea suportă si cecitatea, gândirea mărginită, subdezvoltarea morală si intelectuală a lumii dezvoltate.

În Africa solurile de sleiesc, climatul se degradează, populatia creste, SIDA face ravagii. La o policultură satisfăcând nevoi familiare si locale se substituie o monocultură supusă hazardului pietei mondiale. Sub lovitura acestor hazarduri, monocultura suferă criză după criză; capitalurile investite în sectoarele de criză fug. Exodul ruralilor umple bidonvilurile celor fără lucru. Monetarizarea si transformarea tuturor lucrurilor în marfă distrug viata comunitară a serviciilor reciproce si a convietuirii prin întrajutorare. Ce este mai bun din culturile indigene dispare în   avantajul a ceea ce este mai rău în cultura occidentală.

Ideea dezvoltationistă a fost si este oarbă la bogătiile culturale ale societătilor arhaice sau traditionale care n-au fost văzute decât prin ochelari economici si cantitativi. Ea n-a remarcat în aceste culturi decât false idei, ignorantă, superstitii fără a-si imagina că ele contineau intuitii profunde, cunostinte acumulate în milenii, întelepciune a vietii si valori etice care la noi s-au atrofiat. Fruct al unei rationalizări occidentalo-centrice, dezvoltarismul a fost în acelasi timp orb la faptul că, culturile societătilor noastre dezvoltate comportă în cuprinsul lor, ca si toate culturile de altfel, dar în moduri diferite, alături de adevăruri si virtuti profunde (precum cele ale rationalitătii autocritice care permit vederea carentelor si a fobiilor propriei noastre culturi) si idei arbitrare, mituri nefondate (precum mitul providentialist al progresului), enorme iluzii (cum ar fi iluzia de a fi ajuns la vârful rationalitătii si de a fi depozitarii exclusivi ai acesteia), orbiri teribile (precum cele ale gândirii parcelare, compartimentate, reductioniste si  mecaniciste).

În chiar izvorul său european, dezvoltarea  modernitătii urbane si industriale a antrenat distrugerea culturilor rurale milenare si ea începe să atace tesutul diverselor culturi regionale, care rezistă în mod inegal. În sânul marilor culturi istorice ale Asiei si ale lumii islamice s-a rezistat la occidentalizare fie prin asumarea unei duble identităti (Japonia, Maroc) fie prin regenerarea fondului religios si etnic

Cum am spus-o deja, rezistenta la occidentalizare se operează prin însusirea armelor si instrumentelor Occidentului: formula Statului-natiune, tehnicile industriale, administrative si militare, ideologiile emancipatoare a dreptului popoarelor. De unde, într-un acelasi proces, o dublă miscare de reînradăcinare în trecut si catapultarea spre viitor. O dinamică complexă, unde interactionează identitate/natiune/religie/Stat/tehnică si unde intervin capitalismul, ideologiile Occidentului, ideologia revolutionară, cultura de masă, provoacă revoltă, nădejde, apoi resemnare, disperare, din nou revoltă. Toate acestea nu fără sfâsieri, conflicte interioare, compromisuri nelegitime; oricum ar veni, occidentalizarea progresează via tehnicizare, transformarea în marfă, mercantilizare si ideologizare, si, într-un sens  contrar, cum am văzut mai înainte, progresează balcanizarea si reîntemeierea în identitate etnoreligioasă.

În restul lumii, dezvoltarea tinde să isprăvească deintegrarea culturilor arhaice începută din vremile istorice si continuată masiv prin colonizare. Lumea culturilor indigene, azi redusă la 300 milioane de persoane, este sortită mortii.

Asistăm la ultima fază a prăbusirii culturilor vânătorilor si culegătorilor care mai supravietuiau în pădurile tropicale, în muntii sălbatici, în întinderile desertice. Progresele medicini aduc igienă si vindecare, dar duc la pierderea remediilor si practicilor vindecătorilor sau vracilor; alfabetizarea aduce cultura scrisă, dar distruge culturile orale putătoare de cunostinte si întelepciuni milenare. Tipurile traditionale de personalitate sunt destructurate.

Experienta recentă din golful James ilustrează procesul. În logica dezvoltării, Hydro-Quebec a întreprins acolo constructia de mari baraje, destinate să furnizeze electricitate la pret avantajos provinciei si, în acelasi timp să atragă implantarea unor uzine de aluminiu. O parte a teritoriului a fost cumpărată de la indienii cris, ceea ce le-a oferit mijlocul de a se sedentariza, să dobândească case si echipament electromenajer, să adopte si să se adapteze la muncă/energie/crestere, etc.  Dar în teritoriile obtinute de Hydro-Quebec crearea de lacuri artificiale a tăiat rutele de migrare pentru turmele de caribu, iar eliberarea de fosfor în ape a făcut pestele necomestibil. Oamenii, obligati să-si lase vechile activităti de pescari si vânători, s-au dus să muncească la constructia de baraje, apoi au devenit someri. Bătrânii, inactivi, se lasă hrăniti. Tinerii dau în patima betiei si poti vedea copii de 4 ani îmbătându-se cu bere. Femeile care au abandonat fără tranzitie pestele si carnea pentru făinoase si zaharoase, au devenit obeze. Vechea comunitate a fost distrusă si nu s-a constituit o alta nouă. Altruismul a făcut loc egoismului. Un mod vechi de viată, o lume veche cu viata ei a  murit. Bunăstarea  domestică a venit, dimpreună cu alcoolismul, drogurile, plictisul. Indienii cris azi sunt bogati în mărfuri  si săraci cu sufletul, nenorociti, pe cale de disparitie.

În toate cazurile, si desigur si în Europa, dar mai grav în afara Europei, dezvoltarea distruge mai mult sau mai putin rapid solidaritătile locale , trăsăturile originale adaptate unor conditii ecologice singulare.

Desigur culturile nu trebuie idealizate. Trebuie stiut că orice evolutie comportă abandon, orice creatie comportă distrugere, că orice câstig istoric se plăteste printr-o pierdere.  Trebuie înteles că, muritoare ca tot ce trăieste, fiecare cultură este demnă să trăiască si trebuie să stie să moară. sAvem nevoie de asemenea să mentinem necesitatea unei culturi planetaret. Drept este că multiplicitatea culturilor, adaptări minimale la conditiile si problemele locale, împiedică azi accesul la nivel planetar. Dar nu se poate extrage din fiecare si generaliza ceea ce a adus ea mai bogat ? Atunci cum să integrezi valorile si tezaurele culturale ale culturilor care se dezintegrează ? Nu-i prea târziu. Trebuie să înfruntăm cele două somatii contradictorii: să salvăm extraordinara diversitate culturală pe care a creat-o diaspora omenirii si în acelasi timp, să nutrim o cultură planetară comună. Vedem pe alocuri că, paralel cu procesul de omogenizare civilizatională pe care-l  propulsează revărsarea tehnico-industrială,  are loc si un proces de întâlniri si sincretisme culturale: neîncetat, se recreează diversitate culturală în USA, în America latină si în Africa. Ceea ce nu înlătură faptul că dezvoltarea tehnico-industrială amenintă lumea cu cruzime.

Pretutindeni este tehnicizarea generalizată, industrializarea generalizată, urbanizarea generalizată, cu efectele lor ambivalente dintre care nu se stie care vor prevala. Toate acestea determină cu mare viteză distrugerea culturilor agrare, sfârsitul unei lumi tărănesti multimilenare: în timp ce 3% din populatia lumii trăia in oras în 1800, azi 80% din locuitori sunt urbanizati în Occidentul european. Megalopole ca Mexico,  Sanhai, Bombay, Jakarta, Tokio-Osaka nu încetează să crească. Acesti monstri urbani suferă (si-i fac să sufere pe locuitorii lor)  ambuteiaje, zgomote, stres, poluări de tot felul. Mizeria materială proliferează în bidonviluri, mizeria morală nu e concentrată numai în cartierele drogurilor si delicventei; ea domneste si în centrele luxoase protejate de militii si gorile.

Demografii de la ONU au prevăzut că în 2000, mai mult de 50% din populatia mondială va trăi în mediul urban,  60 de megalopole vor  număra peste 650 milioane de locuitori. Din 21 de megalopole de peste 10 milioane de locuitori, 17 se vor situa în tări sărace.

Unde duce dezvoltarea mondială ?

Unele merg spre dezastru; altele care se smulg subdezvoltării economice, se vor regăsi cu problemele de civilizatie ale lumii dezvoltate. Aceasta din urmă cunoaste în rest în cuprinsul său  o dezvoltare a subdezvoltării economice: 35 milioane de fiinte umane sunt sub pragul de sărăcie în Statele Unite. Pare-se că intrăm într-o societate „duală” care aruncă în ghetourile ei pe cei exclusi de la dezvoltare, dintre care 10-20% de someri.

Ne îndreptăm spre criza mondială a dezvoltării?

Oricum trebuie să respingem conceptul subdezvoltat al dezvoltării ce făcea din cresterea tehnico-industrială panaceul oricărei dezvoltări antropo-sociale si să renuntăm la ideea mitologică a unui progres irezistibil crescând la infinit.

„Pământul – patrie” de Edgar Morin în colaborare cu  Anne Brigitte Kern

Traducere dr. Nicolae Coltoiu