Între instaurarea unui guvern antinaţional şi o falsă reconciliere naţională

Actul de la 23 august 1944 a schimbat, cum bine se ştie, istoria celui de-al doilea război mondial, cel puţin din punctul de vedere al duratei acestuia. Prin schimbările politice pe care le-a provocat, se poate spune că el a influenţat şi modul în care s-a scris istoria. Cu siguranţă însă că nici unul din actorii principali ai loviturii de stat nu şi-a dorit şi, mai trist, nici nu şi-a imaginat că rescrierea istoriei va fi atât de radicală în România. Nici unul n-a crezut nici că schimbarea alianţelor României va declanşa un proces încheiat, fatalmente, prin ocuparea României de către cel mai temut vecin al ei şi instaurarea unui guvern antinaţional.

Participanţii la războiul din Est, fie ei militari sau civili, n-au mai fost priviţi ca cetăţeni români ce şi-au făcut datoria pe timp de război, ci ca duşmani ai… propriei ţări. Gradul lor de patriotism era apreciat în funcţie de… nivelul ataşamentului faţă de o altă ţară, şi-anume Uniunea Sovietică. Dacă o asemenea ciudăţenie era mai uşor de explicat în anii ocupaţiei sovietice, apariţia ei, fie şi într-o formă voalată, sau ca rezultat al inerţiei birocratice după evenimentele din 1964, este stupefiantă.

În anul 1965, de pildă, Securitatea a încercat, fără succes, recrutarea unui fost deţinut politic. Recrutarea acestuia fusese considerată necesară în primul rând pentru „clarificarea situaţiei” a două persoane: Valeriu Cristescu (cel care îi dăduse lui B. poeziile lui Radu Gyr) şi Victor Clonaru, ambii urmăriţi informativ. În cursul tentativei de recrutare, s-a făcut intens apel la sentimentele patriotice ale celui vizat, într-o veritabilă intenţie de manipulare neuro-lingvistică prin care victimei i se spunea ceea ce, evident, voia să audă. Că despre aşa ceva era vorba şi nicidecum de vreun consens al sentimentelor patriotice, o dovedeşte, fără tăgadă, motivul pentru care un Victor Clonaru era urmărit, obiectiv formulat cât se poate de direct în documentele interne ale Securităţii: „Acţiunea a fost deschisă pe baza materialelor din care rezultă că sus numitul în perioada 1942-1950, cât a stat prizonier în lagărul Oranki din U[niunea] S[ovietică] a fost considerat împreună cu Chivulescu Nicolae şefi ai organizaţiei legionare”. Documentul din care am citat este datat 5 mai 1965.

Era perioada imediat următoare eliberării masive a deţinuţilor politici şi cea în care speranţele de liberalizare a regimului comunist creşteau în toate mediile, inclusiv în cel al foştilor condamnaţi politici. Naţionalizarea regimului comunist din România era, de asemenea, destul de avansată, deja. Şi totuşi, în ciuda relativei evoluţii a modalităţii de acţiune a Securităţii (represiunea nu mai era directă şi sângeroasă), mentalitatea ei îşi dezvăluia involuţia stupefiantă. În 1965 (ca şi mai târziu, în ciuda liberalizării care a continuat să progreseze încă vreo câţiva ani), era posibil ca un cetăţean român să fie luat în urmărire de serviciul de informaţii al României (o Românie părăsită de trupele de ocupaţie de 8 ani!) pentru simplul motiv că şi-a manifestat patriotismul în timp ce se afla deţinut într-un lagăr de prizonieri din Uniunea Sovietică! După ce statul român a ignorat existenţa prizonierilor (deşi România a intrat în război, alături de Naţiunile Unite, în august 1944, iar Tratatul de pace fusese semnat în februarie 1947, iată că şi în 1950 unii soldaţi români se mai aflau în lagărele sovietice!), după ce acelaşi stat român i-a tratat pe soldaţii repatriaţi ca duşmani (trimiţându-i prompt în închisorile din ţară, pentru vina de a fi participat, ca militari, la războiul antisovietic), se dovedea că şi statul român reformat al anilor `60 continua, cu alte mijloace, aceeaşi politică. Informatorii nu mai erau recrutaţi prin brutalităţi şi ameninţarea cu detenţia, acestea fiind înlocuite cu sofisticate tactici de captatio benevolentiae.

În ceea ce-l priveşte pe Victor Clonaru, bunăoară, documentele din dosarul său personal de Securitate (deschis la 14 octombrie 1964) confirmă ideea continuităţii vechii politici. Numele conspirativ al lui Clonaru era „Prizonierul”, ceea ce sugerează din start importanţa şi sensul acordate activităţii depuse în captivitate. Hotărârea de deschidere a dosarului individual „Prizonierul” începe într-adevăr cu prezentarea activităţii din prizonierat (după bătălia de la Stalingrad). Autorul documentului insistă şi asupra faptului că, în timpul reeducării de la Aiud, Clonaru „nu a pomenit nimic despre activitatea depusă în lagărele Oranki şi Mănăstârka şi grupul condus de Puiu Atanasiu”. Este anexată şi o declaraţie (din 1963) a unui deţinut de la Aiud, în care se spune despre Victor Clonaru: „Prin acţiunile duse de dvs. în lagărele din U.S. împotriva constituirii Div. Tudor Vladimirescu – primul embrion al armatei democrate româneşti – aţi primit calificativul de «prizonieri fascişti»”. Acuzaţia de legionarism este susţinută şi prin apartenenţa la anturajul lui Puiu Atanasiu, „care grupează în jurul lui o serie de legionari şi foşti prizonieri”. Iată cum însăşi calitatea de „fost prizonier” de război devenea o acuză în sine, o „pată” în dosar, asimilată ipostazelor de „fost legionar”, „fost condamnat contrarevoluţionar” etc. Şi toate acestea într-o perioadă când comunismul din România făcea caz de patriotism. Situaţia era atât de absurdă încât, potrivit documentelor citate, Victor Clonaru putea fi considerat… trădător de ţară! Este un exemplu absolut stupefiant de modul în care, în România postbelică, valorile puteau fi bulversate, inversate. În plus, se pare că propagandiştii comunişti au aruncat fortuit anatema de „legionari” tuturor militarilor români aflaţi în prizonierat care se opuneau înrolărilor în Divizia Tudor Vladimirescu. Practic, ei puneau, în mod nejustificat, semnul egalităţii între „patriot” (înţeles, în acest caz, ca persoană care refuză să se pună în serviciul celor aflaţi în război cu propria-i ţară, prin înrolarea într-o unitate auxiliară a Armatei Roşii) şi „legionar”. Această identificare abuzivă a avut şi un efect cu siguranţă nedorit de autorii ei: nu puţini anchetaţi şi deţinuţi politici nelegionari s-au simţit atraşi de ideile legionare tocmai din cauza valorizării involuntare a acestora, de către anchetatori şi gardieni.

Cu toate că Victor Clonaru pare să fi avut într-adevăr simpatii legionare, din modul de redactare al documentelor Securităţii nu reiese clar acest lucru, deşi acesta era principalul lor scop. Şi asta tocmai datorită tendinţei de a pune acel aberant semn de egalitate. Hotărârea de trecere în evidenţă (nedatată), emisă de către Unitatea 0622 Aiud, era argumentată în acest fel: „În detenţie este semnalat cu discuţii şi manifestări legionare, deşi nu recunoaşte că ar fi fost legionar. În munca cultural-educativă a avut multă vreme rezerve, iar în declaraţia făcută n-a pomenit nimic despre activitatea de la Oranki şi în organizaţia lui Puiu Atanasiu, iar după declaraţie şi-a exprimat părerea că legionarii care refuză să vorbească în club, sunt oameni de «onoare», de «caracter», care nu vor să-şi păteze conştiinţa”. Autorul unei note informative din 1 octombrie 1965, după eliberarea din detenţie, îl caracterizează astfel pe Victor Clonaru: „În lagăr a făcut parte din ofiţerii care au acţionat împotriva constituirii Diviziei Tudor Vladimirescu. (…) Nu-l ştiu să fi fost legionar. (…) La Aiud s-a împotrivit acţiunii de reeducare la început şi în cadrul cluburilor a refuzat multă vreme să ia o atitudine pozitivă. Se considera victima unei «injustiţii» a regimului actual, care îi aplicase o sentinţă lipsită de evidenţa unor culpe. În jurul lui gravitau mulţi deţinuţi care îi apreciau calităţile intelectuale şi atitudinea”. Documentul confirma, pe de o parte, concluzia că Securitatea punea semnul egalităţii între refuzul recrutării de către sovietici şi apartenenţa legionară. Pe de altă parte, semnalează un alt motiv pentru care poliţia politică se temea de Victor Clonaru: acesta atrăgea, chiar şi în condiţiile detenţiei, simpatia celor din jur. Îşi asigura, deci, o influenţă apreciabilă asupra lor, aspect uşor de speculat, conform poncifelor securiste, în „scopuri duşmănoase”. Documentele de urmărire de după eliberare sunt imprecise şi în privinţa condamnării militarului repatriat, precum şi a motivelor acestei condamnări. Dintr-un Referat cu propuneri privind pe legionarul Clonaru Victor putem afla că acesta a fost repatriat în 1950, fiind condamnat „pentru manifestări duşmănoase”; este deţinut între 1950-1954, apoi, din nou, între 1958-1964. Conform aceluiaşi document (din iunie 1974), i s-a deschis dosar de urmărire informativă în 1971. Hotărârea de trecere în evidenţă din perioada detenţiei la Aiud reţine că între 1950-1954 fusese „internat administrativ”, iar un document similar din 8 iunie 1974 semnalează că a fost „internat în L.[lagăr de] M.[uncă]”. În fine, în Nota din 18 august 1970, Clonaru este semnalat ca „fost prizonier la Oranki – U.R.S.S.”, şi nu ca fost condamant c.r.. Aşadar, chiar şi după momentul august 1968, prizonieratul în U.R.S.S. era considerat o culpă politică. În 1950, chiar una foarte gravă. Prizonieratul în sine fusese echivalat cu acele „manifestări duşmănoase” despre care Referatul cu propuneri susţinea că ar fi stat la baza condamnării din 1950. De fapt, Victor Clonaru fusese, imediat după repatriere, „internat administrativ”, adică trimis într-o colonie de muncă fără să fi fost condamnat printr-o sentinţă sau judecat în vreun proces. În aceeaşi situaţie s-au aflat, din păcate, mulţi din militarii români repatriaţi din U.R.S.S. Unii nu au fost arestaţi imediat după repatriere, având chiar răgaz să se implice în activităţile Rezistenţei, oferind astfel autorităţilor un alt motiv pentru arestare. Alţii au scăpat de arestare, dar autorităţile comuniste au folosit prilejul repatrierii pentru a-i umili. Ca element compensatoriu, merită înregistrat comportamentul (cu foarte puţine excepţii) solidar al românilor de rând. Aceasta i-a consolat în bună măsură atât pe militarii repatriaţi, cât şi pe deţinuţii politici eliberaţi şi este o dovadă a discrepanţei dintre obedienţa afişată de majoritatea românilor şi persistenţa puternică a tradiţiilor şi mentalităţilor interbelice.

Partea cea mai urâtă a lucrurilor constă încă în faptul că forţa de rezistenţă a dogmatismului „obsedantului deceniu” s-a dovedit mai puternică decât curentul înnoitor manifestat în societatea românească a anilor `60. Chiar dacă nu mai erau „la modă” măsurile represive directe, percepţia oficială asupra evenimentelor din trecut era la fel de greşită şi de contradictorie. Eticheta de „elemente duşmănoase”, pusă opozanţilor motivaţi de convingeri patriotice şi democratice, a rămas în vigoare, deşi, în august 1968, de pildă, însuşi secretarul general al Partidului Comunist Român ameninţa, voalat, cu rezistenţa armată, în cazul unei eventuale invazii sovietice. Sub efectul acestor triste constatări, devine limpede că eliberarea masivă a deţinuţilor politici, petrecută în 1964 (de care a beneficiat şi Victor Clonaru), consecutiv unei relaxări treptate a condiţiilor de detenţie, a fost un fals gest de reconciliere naţională. Aparenţa creată de liberalizarea controlată a mascat însă destul de bine, pentru un timp, persistenţa mentalităţilor inspirate de lupta de clasă.

Silviu B. MOLDOVAN

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!