Un proiect al lui Ernest Bernea: Rezistenţa prin credinţă şi cultură

Mărturisesc de la început marea mea bucurie pentru că Rost-ul a ales ca în acest număr să evoce personalitatea lui Ernest Bernea, pe care părintele Bartolomeu Anania îl caracteriza în felul următor: "Om de mare subţirime intelectuală, caracter impecabil, cu o ţinută delicată şi sensibilă, cum rar se poate întâlni: un prinţ al bunei-cuviinţe". Iar toate aceste calităţi le putem regăsi în opera sa, devenită efigie a savantului. Cine citeşte lucrarea sa fundamentală Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român ori eseurile sale cuprinse în Îndemn la simplitate sau Cel ce urcă muntele surprinde tocmai rafinamentul şi profunzimea gândirii, echilibrul judecăţilor, sensibilitatea cu care "simte" fiecare tremur a problemei pe care o abordează, buna-cuviinţă care răzbate din orice rând scris.

Printre cărţile mele de suflet rămâne Cel ce urcă muntele. Am trăit intens alături de călătorul din eseu arcanele urcuşului, i-am simţit deznădejdea şi m-am bucurat de privirea limpede de la sfârşit. Mi-l închipuiam ca un titan, care strânge din dinţi la fiecare pas. Cu atât mai ciudată mi s-a părut poza autorului de pe copertă, surprins într-o stare de linişte sufletească, la masa de scris. Un asemenea om, greu părea să fi putut descrie asemenea zbateri. Privind mai atent, am zărit o urmă de suferinţă atent controlată, o trăire spirituală adâncă şi învăluitoare şi o privire "ca în ziua cea dintâi". Acolo, la birou, acel om urca muntele, mereu şi mereu. Mi-am dat seama că sunt şi altfel de căi de a ajunge în vârf. Nu trebuie să strigi, să-ţi clamezi durerea şi deznădejdea. Trăind intens în interior, dar liniştit, având încredere că pasul următor te va duce mai aproape de liman, asimilând durerea într-o formă superioară de spiritualitate, delicat dar în acelaşi timp plin de putere, discret dar ferm, se poate urca orice Golgotă, oricât ar fi de grea, bucuria zorilor topind în suflet toate durerile adunate sub pecetea tainei.

Tudor Teodorescu – Branişte, într-o broşură intitulată Doctrina bâtei, din 1935, considera legionarismul drept o mişcare de brute şi asasini, lipsiţi de orice orizont intelectual. Prezenţa unui om ca Ernest Bernea alături de aceste "brute cu ciomege" ar fi fost un motiv suficient pentru ca scriitorul de stânga să fie puţin mai ponderat. Bernea, alături de alţi mari intelectuali români, a avut un ideal, pentru care a avut de suferit ani grei de închisoare. Iarăşi, mărturia părintelui Anania este preţioasă. Referindu-se la ultima încarcerare a lui Bernea, el spune: "Aştepta în linişte să se împlinească, în curând, cei zece ani de puşcărie la care fusese condamnat, la capătul cărora urma să plece în libertate".

M-am întrebat ce spera Ernest Bernea să facă atunci când va reveni în libertate, dat fiind că închisoarea e doar un moment din "urcarea muntelui"? Un posibil răspuns l-am aflat întâmplător, într-un proces verbal de interogatoriu din 12 aprilie 1955, inclus în dosarul unei alte mari suferinţe: mănăstirea Vladimireşti. Din el aflăm că Ernest Bernea, deţinut în 1952 la colonia de muncă Peninsula, proiecta camarazilor un posibil model de rezistenţă la adresa ravagiilor făcute de puterea comunistă. El urma să fie cuprins într-un "Abecedar spiritual", din care oamenii să devină conştienţi de pericolele la care sunt expuşi şi modalitatea de a se salva. Punctul cel mai sensibil era cultura românească. Aceasta era distrusă de un regim diabolic. Mai mult, spiritul diabolic lua locul adevăratului spirit al culturii româneşti, falsificând-o. Faptul se întâmpla sistematic din august 1944, iar Bernea era hotărât să lupte pentru a face pe oameni conştienţi de acest lucru.

Cei care îşi asumau promovarea adevăratului spirit naţional şi a adevăratei culturi româneşti, urmau să se formeze într-o "mănăstire culturală", splendidă imagine a utopismului românesc, "mănăstirea de tămâie, cu pereţii de alămâie". De aici, aflaţi dincolo de frământările politicului, dar în slujba societăţii, ostenitorii urmau să răspândească luminile credinţei creştine şi cele ale culturii, care să înlăture tenebrele diavolului. Această luptă, în numele spiritului, este singura posibilă în opinia lui Bernea, care afirmă, pe de altă parte, lipsa unei potriviri între politică şi creştinism, ceea ce înseamnă implicit respingerea violenţei, căile adevărate fiind ale apostolatului şi martiriului.

Faptul a fost primit cu mare interes de anchetatorii Securităţii, care monitorizau atent  mănăstirile, datorită pericolului pe care îl prezentau acestea pentru stabilitatea "democraţiei populare". Din mai multe surse ei au auzit de acest proiect, la care nu numai Bernea s-a gândit, de a face din mănăstiri un centru de rezistenţă spirituală. Dar, pentru că unii din cei care au gândit asemenea lucruri fuseseră legionari, securiştii au reinterpretat lucrurile în felul următor: sub masca religiei, legionarii se retrag în mănăstiri, unde se antrenează intens pentru a porni o nouă rebeliune. A fost de ajuns un punct de pornire, pentru ca, respectând principiul dominoului, să se dezvolte o amplă campanie de represiune. De la mănăstirea Vladimireşti, care a fost închisă în 1955, printre altele şi pe motivul că acolo măicuţele s-ar fi pregătit ca într-o tabără legionară, trăgând cu arma, până la momentul culminat al decretului 410 din 1959, când mii de monahi au fost expulzaţi din mănăstiri, această acuzaţie s-a multiplicat în zeci de dosare. Era de ajuns să se amintească de către un arestat o persoană, pentru ca ea să fie inclusă în lotul de suspecţi. De exemplu, Securitatea a afirmat că legionarii de la Canal au făcut un jurământ să se sprijine reciproc şi să determine renaşterea mişcării, contactându-i pe  vechii camarazi rămaşi în libertate. Când valul represiunii a izbucnit mai puternic în 1958, vechii deţinuţi s-au întors în închisori "îmbogăţiţi" cu mulţi alţii noi, care, într-un fel sau altul, avuseseră de-a face cu ei. Cazuri precum Vladimireşti sau "Rugul Aprins" sunt legate între ele prin această  ipoteză a conspiraţiei legionare din spatele vieţii de mănăstire, iar proiectul lui Bernea, relatat anchetatorilor, a constituit un "argument" într-o amplă campanie de represiune. Nimic din toate astea în spusele sociologului sau în acţiunile unui alt mare adept al acestor idei, Daniil Sandu Tudor. Era o formă de rezistenţă anticomunistă, dar nonviolentă, pe cale spirituală, respectând comandamentele creştine. Poate odată cineva va scrie despre această formă de rezistenţă prin cultură la români, idee care a avut de-a lungul epocii comuniste un destin aparte.

Citind despre proiectul lui Ernest Bernea, l-am recunoscut pe deplin pe savant în el, iar fotografia amintită la început mi-l reprezintă acum drept un monah al mănăstirii culturale, gândind la o carte care să alunge spiritul malefic intrat în cultura română. O asemenea carte există, este Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român. Pentru vindecare, este recomandabil ca toţi intelectualii români să o citească.

George ENACHE

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!