Părintele Calciu despre sistemul represiv comunist (VI)

în dialog cu Nicolae Stroescu-Stînişoară

În octombrie 1994, dl Nicolae Stroescu-Stînişoară a purtat un lung dialog cu Părintele Gheorghe Calciu despre „reeducarea” de la Piteşti, dar şi despre alte mijloace de represiune folosite de regimul comunist împotriva opozanţilor săi. Considerăm că această mărturie a Părintelui Calciu are valoare de document pentru un, sperăm cît mai apropiat, proces al comunismului.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Deci dumneata i-ai reproşat chiar atunci atitudinea avocatului din oficiu!

Părintele Gheorghe Calciu: I-am spus: "Domnule, ceilalţi cel puţin mă lovesc cu mănuşa de fier peste faţă, dar dumneata îmi infigi cuţitul pe la spate". Pentru că, spre deo­sebire de acuzare, care spunea lucruri destul de grave, el a spus că într-adevăr merit să fiu condam­nat la moarte. Ceea ce acuzarea nu ceruse în instanţă.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Şi după aceea a început închisoarea. Din nou.

Părintele Gheorghe Calciu: Da, după aceea a început noua perioadă de claustrare, care, aşa cum am mai spus, a fost foarte dură pentru mine, fiindcă eram prea singur. Adică nu mai aveam oameni cu care să mă consolez, care să mă susţină. Eram singur. M-au dus întâi la Jilava şi m-au băgat în secţia aceea de nebuni, după care am fost scos, dar numai în urma unei greve a foamei. Eram singur în cameră, dar... mă aflam în secţia de ne­buni. Şi nu înţelegeam ce voiau de la mine. Acolo venea mereu Securitatea, încerca să mă terorizeze, să-mi strice echilibrul sufletesc. După aceea m-au dus la Aiud. Am stat singur. Apoi m-au băgat cu nişte deţinuţi politici. De fiecare dată când mă mutau, se afla unde eram. Nu ştiu cum. Probabil prin deţinuţi, pentru că de obicei deţinuţii de drept comun care treceau mă strigau, aflau cine eram, se ştia acolo la ei foarte uşor. Apoi m-au dus la Galaţi. Mă duceau la Securitate. De câte ori se afla la Europa Liberă la ce închisoare eram, mă mutau. Când protestele în favoarea mea creşteau, mă duceau la Securitate şi-mi dădeau voie să-mi văd familia. Când încetau protestele sau erau vizite oficiale, în care Ceauşescu era acceptat în faţa lumii internaţionale oficiale, iar începea teroarea şi bătaia. Şi aşa, din val în val, din creastă în creastă, am ajuns până la eliberare.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Părinte Calciu, în perioada aceasta, ai re­dactat, la un moment dat, în împrejurări cu totul neobişnuite, un apel către Papa Ioan Paul al II-lea. El n-a putut fi, bineînţeles, până atunci publicat, dar când a apărut, purta data de decembrie 1979, închisoarea Aiud. Poţi să ne spui ce-i cu acest apel? El suna:

Şi pe urmă era un post-scriptum: "Acest mesaj m-a costat suferinţă şi lacrimi. Chiar dacă de la redactarea lui s-au scurs ani, el este şi rămâne un strigăt mereu actual, pentru iubire şi unitate în Hristos. De aceea, îl fac public acum. Mă adresez în mod egal atât Sanctităţii Sale Papei Ioan Paul al II-lea, cât şi Preafericitului Părinte Patriarh Ecumenic".

Acesta este textul.

Părintele Gheorghe Calciu: Da. A fost un mesaj către Papa, când eram afară şi când a fost ales el ca Papă. Referitor la acest mesaj, v-am spus că am avut ocazia să citesc într-un ziar despre aceasta întâlnire a Papei şi a Patriarhului Ecumenic. Atunci a încolţit în mintea mea ideea să repet un mesaj din închisoare. Mă gândeam că ar fi fost un lucru extraordinar ca un mesaj conceput în închisoare să ajungă la cei doi capi ai Bisericilor. Pe atunci concepusem acest mesaj, mental, îl cizelasem în mintea mea, n-am avut posibilitatea să-l scriu. L-am cizelat în mintea mea cuvânt cu cuvânt şi l-am învăţat pe de rost, încât, dacă aş fi obţinut o hârtie de la administraţia închisorii, nu mi-ar fi trebuit mai mult de cinci minute ca să-l pun pe hârtie. Tot, până şi adaosul de la sfârşit era conceput, era stilizat, era controlat şi-l aveam în faţă ca pe un ecran. Îmi făcusem din el o imagine vizuală.

La mine venea Securitatea tot timpul. Am cerut hârtie, nu mi s-a dat. Am făcut greva foamei şi, în cele din urmă, mi s-a dat. Pentru mine şansa de a primi hârtie ca să scriu acest mesaj către Papa şi către Patriarhul Ecumenic era o mare victorie. Ştiam că el nu va ajunge la destinaţie. Dar voiam să se ştie chiar dacă va rămâne în arhiva Securităţii, să se ştie chiar dacă voi muri. Pentru că atunci credeam că voi muri în închisoare. Să se ştie că a existat un glas al Bisericii care şi-a exprimat poziţia în faţa acestui dialog al înţelegerii.

Şi într-adevăr mi s-a dat hârtie, am pus totul pe hârtie în câteva minute, în dublu exemplar, către Papa şi către...

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Patriarhul de la Constantinopol.

Părintele Gheorghe Calciu: ...Patriarhul Constantinopolului şi, pe urmă, mi s-a luat. Şi am aflat că, desigur, nu i-au dat drumul. Dar a fost, după eliberarea mea, transcris şi l-am trimis din nou.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Îţi rămăsese încă pe acel ecran luminos, interior, şi atunci l-ai putut transcrie din memorie.

Părintele Gheorghe Calciu: Din memorie l-am transcris, ca şi cum l-aş fi copiat.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: O ultimă întrebare. Ai spus că ai dorit să rămână în arhiva Securităţii, cel puţin...

Părintele Gheorghe Calciu: Da.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Mai sunt texte ale dumitale sau documente personale care crezi că se găsesc în arhiva Secu­rităţii din România?

Părintele Gheorghe Calciu: O, da, sigur că da! Sigur, sunt multe coli. De exemplu, am avut un text împreună cu Marcel Petrişor *, am refăcut epopeea lui Costache Oprişan, acea epopee a spiritului. Am refăcut-o vreme îndelungată. Şi mi-a fost confiscată. Sunt convins că a rămas acolo undeva.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Ai putea să ne spui ceva despre oameni care ţi-au sărit dumitale în ajutor? Eu insumi, fiind la Europa Liberă şi ocupandu-mă în programul Lumea creştină de situaţia dumitale, de prigoana dezlănţuită, angajându-ne noi de aici, de la postul acesta, în lupta care s-a transformat într-o adevărată campanie pentru salvarea dumitale, am avut ocazia să văd că anumiţi oameni, care nu aveau legatură directă cu dumneata sau nici măcar cu pământul ţării noastre, au făcut tot ce le-a stat în putinţă. Dar aş vrea să aud de la dumneata care au fost experienţele dumitale, eventual chiar concret povestit ceva în această chestiune.

Părintele Gheorghe Calciu: Sunt foarte mulţi oameni care au intervenit pentru mine sau care, trecând peste barajul făcut de Securitate în jurul casei noastre, au reuşit să ajungă până la mine.

În primul rând, au fost foarte mulţi cei din ţară, care au ajutat-o pe soţia mea, care era atunci persecutată, avea un copil, avea nevoie de ajutor moral şi material. Şi oamenii n-au pregetat. Toţi vecinii noştri ne-au ajutat! Când am ieşit din închisoare, unii din foştii mei studenţi, care acum erau preoţi, au venit la bloc la noi şi au cerut să mă vadă. Bineînţeles că Securitatea i-a alungat. Vreo trei s-au aşezat pe treptele blocului, acolo, şi au spus: "Nu plecăm până nu-l vedem pe părintele Calciu!" şi, după o zi întreagă de aşteptare, le-a dat drumul să mă vadă. Era o chestiune de stăruinţă, ca Securitatea să vadă că nu este chiar aşa de uşor să înfrângi voinţa şi dragostea oamenilor. Eu le păstrez recunoştinţă deosebită acestor tineri! Şi, de asemenea, doamnei Pillmann şi lui John Crossley.

Doamna Pillmann este primul străin care a reuşit să intre la mine în casă. Nu ştiu cum. A fost un semn că Dumnezeu i-a orbit pe securişti. A intrat la mine în casă şi nimeni n-a întrebat-o nimic. A stat de vorbă cu mine, i-am spus toată situaţia, i-am dat nişte documente, pe care le-a pus la jartieră. Când a ieşit, a fost luată şi dusă la Securitate, între­bată, dar nimeni n-a îndrăznit să o per­cheziţioneze.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Din câte îmi amintesc, ea a pretins că este ziaristă elveţiană.

Părintele Gheorghe Calciu: Da, aşa e.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Ea, ca elveţiană, era foarte activă în organizaţia Christian Solidarity International şi se ocupa mai de demult de dumneata. Era într-o corespondenţă continuă cu mine. Am un dosar întreg de scrisori ale ei. Şi, pe urmă, mi-a povestit ce s-a întâmplat când a fost la Bucureşti. Era uimită că a ajuns la dumneata, pentru că, pe de altă parte, a văzut că erau mari precauţii şi era o barieră, în principiu, impenetrabilă. Nici ea nu ştie prea bine cum a ajuns. Trebuie să-ţi spun ceva de care dum­neata văd că nu vorbeşti: mi-a spus că te-a găsit extrem de slăbit şi chiar bolnav. Eu cred că ea nu exagera, că nu era nevoie să mă convingă pe mine de gravitatea situaţiei. Dar era puţin îngrijorată, spunându-mi: "Sunt două posibilităţi: este o epui­zare în urma unei detenţii severe sau poate că este deja un proces ireversibil la un om care a stat aşa de mult în închisoare, şi nu vom putea să mai facem nimic." Vroia să-ţi trimită nişte medica­mente. Este – aşa cum spunea ea – că dumneata nici nu puteai să te ridici din scaun?

Părintele Gheorghe Calciu: Adevărul e că eram foarte slăbit. Eu cred că eram epuizat şi de starea de emoţie, pentru că eram sub supraveghere. Vedeam pe stradă cum veneau tinerii să mă vadă... În realitate eram foarte tulburat şi oboseam foarte uşor. Dar cred că era mai mult o stare emoţională, decât una organică, pentru că după aceea am văzut că m-am însănătoşit.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Tocmai. Când te-am văzut la Roma, am fost fericit pentru că nu se vedea nimic din prevestirile oarecum îngrijorătoare pe care eu le-am tot purtat în suflet după discuţia aceasta cu doamna Pillmann. Mi-a părut foarte bine de lucrul acesta.

Pe de altă parte, în ce-l priveşte pe domnul Crossley, despre care te-aş ruga să vorbeşti acum, trebuie să spun că, din când în când primeam mesaje de la el, în care chiar şi prin altii îmi spunea ce se ştie despre dumneata. Şi când erai în închisoare, şi când ai ieşit. Era un om, nu numai cu acest spirit de solidaritate excepţională şi care se exprima foarte natural, dar avea şi o anumită eficienţă neobişnuită pentru timpul acela. Adică reuşea să afle despre dumneata chiar când erai dincolo de zidurile închisorii. Exagerez?

Părintele Gheorghe Calciu: Nu, deloc. Pentru că John Crossley îi cu­noş­tea pe toţi prietenii mei. Făcuse o întreagă relaţie printre oamenii de acolo şi, prin ei... De multe ori erau deţinuţi de drept comun care ieşeau din închisoare, care ştiau despre mine totul şi într-un fel ajungeau informaţiile la el. Avea multe relaţii. De altfel, lui John Crossley, după arestarea noastră, i s-a interzis vreme de cinci ani să intre în România. Totuşi, avea un paşaport diplomaţic şi a reuşit să vină de mai multe ori în România. Fiind eu deci în relaţii cu oamenii aceştia, a încercat să vină acasă la noi, când soţia mea era acolo păzită, şi nu a reuşit. De altfel, mulţi diplomaţi, chiar şi Christopher Smith şi Silander, au încercat să vină la soţia mea sau la mine, ca să ne vadă atunci când erau în vizită în România, trimişi de Christian Solidarity International, pentru a vedea violarea drepturilor omului. Niciodată nu li s-a permis.

Vizita doamnei Pillmann a fost, aşa cum am spus, o minune! Pentru că este incredibil ca o străină să intre într-o casă care era păzită în trei schimburi de circa 40 de securişti şi câini, iar ea să intre acolo fără să o întrebe nimeni. A fost uluitor!

Pentru John Crossley am mare stimă. El a rămas prietenul meu. A fost cel care m-a preluat de la New York. El s-a îngrijit de mine, m-a ţinut la el acasă câteva luni, apoi s-a iîngrijit să am unde să locuiesc. Sigur că m-a ajutat şi biserica de aici, dar el totdeauna m-a sprijinit, contribuind la chiria casei.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Trebuie să spun că şi eu am o mare admi­raţie şi recunoştinţă pentru el, pentru tot ce a făcut în acea perioadă. De altfel, l-am întâlnit în sfârşit când am venit la Roma în întâmpinarea dumitale. Era şi el acolo.

Părintele Gheorghe Calciu: Da, a venit imediat ce a auzit că am ieşit.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Da. Şi am putut să stăm faţă în faţă de vorbă atunci şi încă o dată m-am convins de generozitatea şi de spiritul acesta de ajutor creştin foarte cald, dar în acelaşi timp foarte bine organizat, foarte lucid.

Părintele Gheorghe Calciu: Da, el este un om deosebit. Ceea ce mă surprinde la dânsul este că, în afară de luciditatea mentală, are o mare capacitate de sentiment. Şi mi-a rămas devotat de atunci tot timpul, şi în continuare suntem prieteni.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Trecând acuma pe un alt plan, a existat cineva dintre opresori, cineva din aparatul de stat sau chiar din conducerea de partid, care să fi adoptat vreodată o atitudine binevoitoare faţă de dumneata, direct sau indirect?

Părintele Gheorghe Calciu: N-am remarcat vreo astfel de atitudine, decât la unii gardieni care mă păzeau, erau mai de treabă. Dar din partea membrilor de partid de pe o poziţie mai înaltă, n-am fost în contact cu ei deloc şi nu pot să spun că au fost mai buni sau mai răi. Mi-aduc aminte că soţia mea mi-a spus, când am ieşit din închisoare, că a fost chemată o dată la Ştefan Andrei, ministrul de externe. Ea nu ştia de ce o cheamă. Atunci era problema cu presiunile care se făceau asupra lui Ceauşescu să-mi dea drumul. Pe urmă el s-a laudat că de multe ori a depus hârtia pentru eliberarea mea, dar Ceauşescu, care de obicei semna automat, o descoperea de fiecare dată şi o punea de-o parte. S-a laudăt, dar nu ştiu dacă era adevărat. Cert este că cineva de la minister a chemat-o pe soţia mea, a spus că ministrul vrea s-o vadă. I-a fixat o zi, s-a dus acolo şi a lăsat-o să aştepte vreo şase ore. Să facă antecameră. Poate o fi fost ocupat, poate n-o fi fost ocupat, dacă a făcut-o intenţionat sau nu – nu ştiu. Cert este că atunci când, în sfârşit, a intrat în cabinetul lui, el a întrebat-o: "Ce doreşti, doamnă?" Soţia mea a răspuns: "Ce să doresc? Nu doresc nimic. Dumneavoastră m-aţi chemat aici! Nu am venit să vă cer nimic." Şi după aceea, el s-a simţit, aşa, puţin jignit, s-a înfuriat şi apoi a început să vorbească, să spună: "Soţul dumitale ne face greutăţi. Este un duşman al ţării!" ş.a.m.d. Morişca obişnuită pe care o foloseau ei totdeauna.

Singurul om cu care a intrat în contact soţia mea la un nivel mai înalt. Restul erau securiştii de acolo de la închisoare, despre care nu ştiu dacă au arătat bunăvoinţă faţă de mine..

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Care ţi-au fost primele impresii pe care le-ai avut când ai ajuns pe pământul Statelor Unite.

Părintele Gheorghe Calciu: Plecarea mea din ţară a fost intempestivă, nu mă aşteptam. Au venit de la ambasadă, cum am spus, m-au dus direct la paşapoarte (ei m-au dus la paşapoarte). Când am ajuns acolo, am aflat că paşaportul meu era făcut din ziua în care fusesem eliberat! Deci aveam paşaport şi numai la presiuni aveau să-l scoată să mi-l dea.

În câteva zile am plecat din ţară, n-am avut timp să-mi fac nici un fel de acte acolo şi le-am făcut la Roma. La Roma, aşa cum ştiţi, după câteva zile, trei sau patru zile, a trebuit să plec, pentru că ambasada americană presa (poate aveau informaţii, poate erau speriaţi) ca să nu se întâmple ceva cu mine.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Dumneata ai putut în zilele acelea să-ţi mai iei rămas bun de la anumiţi prieteni? Te-ai mai putut mişca puţin prin Bucureşti sau chiar mai departe de Bucureşti?

Părintele Gheorghe Calciu: N-am putut... Am fost numai la mama mea, însoţit de Securitate. Am stat numai o zi şi m-am întors. Şi aşa, pe la biserică, pe cine mai puteam să mai întâlnesc... Dar lumea nu venea, pentru că tot timpul am fost foarte strict păzit de Securitate. Eram însoţit de câte cinci-şase agenţi, când mer­geam la biserică sau pe stradă sau la cumpărături, încât oamenii, chiar cei care vroiau, se opreau, se uitau la mine, şi imediat un securist se desprindea din grup şi se ducea să întrebe: "De ce stai şi te uiţi?" Nu eram urmărit discret. Aveam un număr de securişti care erau agresivi cu cei din jur, pentru că să mă ţină izolat în mod intenţionat şi vizibil.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Acum, poate îţi mai aduci aminte: eu, până în ultimul moment, inclusiv la Roma, am insistat ca, dacă se poate, să rămâi în Europa, adică să rămâi mai aproape de noi. În sensul acesta, doamna Pillmann aranjase cu autorităţile elveţiene să se facă pentru dumneata o excepţie, cu adevărat neobişnuită, adică, cu toate că dumneata aterizasei la Roma, ea mi-a spus că, dacă dumneata eşti de acord să vii cu avionul până la Zürich, pe aeroport se trece peste restricţia care există, ca unul care, venind din răsăritul Europei, a fost deja într-o ţară occidentală, dacă nu a cerut acolo azil, nu poate să primească azil în Elveţia, ea obţinuse de la autorităţile elveţiene, având în vedere gravitatea şi semnificaţia cazului părintelui Gheor­ghe Calciu, să se aranjeze lucrul asta.

Dumneata mi-ai spus, prin­tre altele, că apreciezi că, din momentul în care autorităţile americane au fost cele care au obţinut cu greu ieşirea şi formalităţile necesare, consideri că e o chestiune de loialitate faţă de cei care au făcut binele, să nu încerci să te duci în altă parte.

Părintele Gheorghe Calciu: Evident că ăsta a fost modul meu de gân­dire, pentru că cei de la ambasada americană au venit şi m-au scos din apartament, cei de la ambasadă m-au dus la paşaport. Am fost la am­ba­sada americană şi am făcut nişte formalităţi iniţiale, foarte simple, de bază. Şi mi-era nu ştiu cum... La Roma, ei s-au îngrijit de mine, mă însoţeau pretutindeni, mă su­pra­vegheau, ca nu cumva să fiu atacat. Şi mi s-ar fi părut o lipsa de loialitate să părăsesc protecţia lor şi să mă duc în Elveţia. Mai ales că, oficial, nu primisem nimic de la elveţieni. Ştiam de la Christian Solida­rity, ştiu ca Bergel mi-a spus, că şi el a fost la mine; şi alţii mi-au spus că lucrurile sunt aranjate. Dar mi se părea că ieşeam de sub o protecţie şi mă duceam puţin în necunoscut. Pe de altă parte, mi-ar fi fost totdeauna ruşine faţă de autorităţile ameri­cane că, în momentul când am ieşit din ţară, i-am părăsit.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Eu, care eram mai de demult în exil, aş fi trecut în cazul dumitale peste această inhibiţie, gândindu-mă că ei vor înţelege pe urmă că n-a fost în nici un caz un gest de nerecunoştinţă, ci un gest dictat de alţi factori, de alte motive. M-am întors cam trist la München, că pleci aşa de departe. Acum te întreb: în continuare care au fost primele reacţii ale dumitale, primele impresii, când ai ajuns acolo?

Părintele Gheorghe Calciu: N-aş putea să spun mult. Am fost aşa de ameţit... Să apreciem că asta e normal după o stare de urmărire şi detenţie îndelungată, să vin într-o ţară aşa de mare şi cu un aspect extraordinar, la aeroport să vină delegaţia episcopală, să vină prietenii, foştii mei prieteni din închisoare, precum şi oameni pe care nu-i cunoşteam, să stea acolo zeci şi sute de inşi, care aşteptau să vin!... Am fost foarte zăpăcit, nu mai ştiam aproape de nimic. Încercam o stare de euforie... Dar parcă un zid de amărăciune îmi împiedica sta­rea de bucurie să fie deplină. M-au preluat Crossley şi episcopia şi toată lumea a fost foarte bună cu mine.

Impresia mea iniţială despre America a fost excelentă! Adică am văzut oameni buni, am văzut americani care au venit să-mi vorbească. Am întâlnit americani protestanţi care, aflând că, în închisoare, în timp ce mă luptam şi făceam semnul crucii, gardianul m-a lovit cu vâna de bou până mi-a învineţit mâinile, deci aflând aceasta, protestanţii îşi făceau semnul crucii la masă, deşi ei nu se închină la cruce. Am văzut la ei o reacţie cu adevărat de solidaritate creştină şi mi-a părut bine. Adică n-am regretat că mă găseam acolo.

Mai târziu uneori mă gândeam: poate era mai bine pentru mine şi pentru Europa să fi rămas pe bătrânul continent, dar Dumnezeu mi-a dat aici şi această misiune.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Să acceptam voinţa lui Dumnezeu, care a fost şi voinţa dumitale în momentul acela, când ne-am despărţit noi la Roma.

* preşedintele asociaţiei Romfest XXI, fost deţinut politic

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!