Europa şi ecourile ghilotinei

Ideologia este drumul cel mai scurt de la mediocritate la afirmarea zgomotoasă, infatuată. Cei care au crezut că ieşirea de sub tutela comunistă în 1989 va însemna şi ieşirea definitivă de sub mrejele ideologiilor de tot felul s-au înşelat. De altfel, nu e nimic spectaculos în faptul ca o revoluţie să fie însoţită de gardieni ideologici. Tocqueville ştia deja cînd scria Vechiul Regim şi Revoluţia că umanitatea a inventat, odată cu procedeul ”revoluţionar” al ghilotinei, un nou tipar uman, ideologul, un fel de servant absolut al acestui aparat, fie în registru concret, fie simbolic. O vreme, am sperat totuşi că umbrele umane ale trecutului se vor stinge fără să puiască, am nădăjduit că ”generaţiile irosite” (vorba profetului de televiziune Silviu Brucan) nu se vor consuma fără rost într-un gest final de ”regenerare” în rândul tinerilor. Dar n-a fost să fie. Au apărut între timp urmaşii celor care în anii ’50 demascau gândirea liberă, care erau, la rândul lor, urmaşii celor care au ratat cu puţin ghilotinarea lui Tocqueville două secole mai înainte. Generaţii peste generaţii de ideologi: ideologii vechi şi noi, ca să-l parafrazăm pe Nicolae Filimon, a cărui viziune generaţionist-demografică este mai mult decât evidentă. Ideologii sunt cei care folosesc valul impur al istoriei pentru a se impune în cetate, cu orice preţ. Falşi gânditori, ei confundă reţetele mentale, care le vin de cele mai multe ori din afară, cu angajarea în lupta de idei. Se bat pentru cauze străine, dar se bat cu înverşunare, căci oricum nu au, în ce-i priveşte, ce redută proprie să apere.

Unii fac ideologie sub masca unei deschideri culturale larg afişate. Este cazul lui Adrian Marino, protagonistul unui gest care a făcut mare vâlvă în agora noastră culturală şi care, în felul acesta, ne-a prilejuit aceste rânduri. Unii vor spune că acordarea, în condiţiile în care a fost acordat, a premiului ASPRO nici nu merită o atenţie atât de mare, iar că justificarea acordării premiului, un gest de o stranie ineleganţă, ar fi trebuit îngropată în tăcere, tocmai pentru că e atât de inelegantă. Poate că este adevărat şi că n-ar trebuie să inflamăm o discuţie care evident nu va duce nicăieri, dar e bine să ştim măcar pe ce teren ne găsim şi care ne sunt jucătorii.

Încă din 1995, Adrian Marino publica un fel de ”manifest al partidului european” (să mai adăugăm şi ”comunist”?), intitulat Pentru Europa. O carte în care se amestecau informaţia vădit insuficientă şi toate locurile comune ale teoriilor româneşti ale modernităţii: mai întâi antiţărănismul gratuit (şi naiv) al lui Lovinescu, apoi credinţa cvasi-religioasă în Occident ca unic loc de adunare a apelor istoriei şi, normal, atacul nemilos la adresa unor nume ale culturii noastre ”reacţionare”, ca Nae Ionescu, Constantin Noica sau Nichifor Crainic. Marino arăta de-atunci reflexe maniheiste în gândire, căci vedea în cultura română două tabere duşmane: europeniştii (în opinia sa - adepţii modernităţii, ai urbanizării, ai statului de drept, ai democraţiei şi ai drepturilor omului, liberali etc.) şi, de partea cealaltă, dreapta naţionalistă, protocronistă, reacţionară, filo-orientală, antidemocratică, creştină. Evident, etichetele ultime sunt cele negre.

Astăzi, criticul clujean repetă aceleaşi etichete şi împarte aceleaşi bile negre, simţind, din nou, nevoia de a împărţi România în două. Ne aducem aminte de Moromete, cel care, intrând în Bucureşti pentru prima dată în viaţa lui, discută cu un birtaş despre feciorii săi şi-i spune acestuia (interzis că omul nu-i cunoştea progeniturile) că unul dintre băieţii săi a tăiat Bucureştiul în două, iar o jumătate e a lui! La fel, Marino taie România în două şi pe una o ia dânsul la subsuoară, încercând, probabil, s-o aducă mai aproape de Europa…În vremea ideologiei totale şi sincere a comunismului dejist, Mihai Ralea împărţise, la rândul lui, Franţa în două: Cele două Franţe sunt, evident, antagonice. Una este progresistă, raţionalistă, comunistă, atee, cealaltă este tradiţionalistă, catolică, retrogradă. Cităm cuvintele lui Ralea, pentru a ne da seama cât de mult seamănă spiritul cărţii sale cu cel al europeniştilor noştri de azi: ”Dialogul intern al celor două Franţe, cea reacţionară şi cea progresistă, trebuie cunoscut. Ne vom strădui să indicăm aspectele şi condiţiile în care se desfăşoară acest duel, tocmai pentru ca prietenii adevăratei Franţe populare să poată demasca şi combate mai uşor forţele întunericului, dornice să compromită soarta acestei ţări (s. n., C. P.) (…) Forţele contradictorii care se ciocnesc indică pentru moment un anumit raport de forţe între clase.” Ralea, salvatorul Franţei, aruncă invective asupra lui De Bonald, asupra lui De Maistre (”un cinic fantast, extravagant şi paradoxal”, capabil de ”paroxism sangvinar care atinge delirul”, de vreme ce e un ”feroce visător” – această ultimă expresie e chiar interesantă, dacă n-am şti în ce context ”feroce” e întrebuinţată, dar şi un ”dement”). De Bonald, la rândul lui, e executat exemplar (”corifeu retrograd”, ”psihopat care ar crede că are un triunghi în cap”, spune Ralea pe urmele unui compatriot al celui desfiinţat, iar gândirea sa, ”un fel de superstiţie magico-cabalistică”). Putem continua la infinit! De partea cealaltă a baricadei, Rousseau e văzut, prin lentilele unui autor sovietic, ca un ”adevărat plebeian”, un ”proletar” care simte ca un proletar, ne asigură Ralea, ca şi Diderot, de altfel. Normal, unii ”strămoşi” comunişti mai au şi contradicţii interne (dar tocmai acestea sunt speranţa că lumea va merge dialectic înainte, nu?), cum ar fi cazul lui Voltaire: ”inamic nr.1 al religiei, el nu se îndură (s. n., C. P.) totuşi să renunţe a crede că dumnezeu (sic! – n. n., C. P.) există. Aceste contradicţii însă nu-s ale lui, ci ale vremii.” Cartea continuă raidul ideologic prin cultura franceză în aceeaşi notă dezolantă.

La fel ca Ralea, Marino împarte cultura română în două tabere: progresiştii şi retrograzii. Unui ”retrograd” de frunte ca Andrei Pleşu, criticul a catadictis să-i acorde premiul ASPRO, dar ceea ce i-a dat cu o mână, i-a luat cu alta, gest semnificativ: Pleşu ar trebui, poate, să se gândească serios să treacă în despărţământul progresist şi luminat-europenist al culturii noastre. Adrian Marino este un caz teribil de cecitate ideologică. Botezat în religia europeană, criticul nostru speră să aducă în parohie din ce în ce mai mulţi adepţi ai ideologiei sale ieftine. Din fericire, aici, la porţile Orientului, ideologia n-a prins niciodată mai mult decât conjunctural: nu noi am inventat, slavă Domnului, ghilotina!

Cristi PANTELIMON

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!