La 40 de ani de la eliberarea generala a detinutilor politici din Romania

“INTOARCEREA DIN CRUCIADA"

Miscarea de rezistenta din Romania nu a fost infranta atunci cand membrii ei au umplut temnitele, ci mult mai tarziu, in 1964, cand acestia, nu din "marinimia" impilatorilor, ci datorita conjuncturii politice internationale, au fost pusi in "libertate". Pentru ca opresiunea revigoreaza si intareste, regimul inuman la care au fost supusi cei din inchisori le-a sporit multora dintre acestia indarjirea si le-a intarit credinta ca dreptatea este de partea lor. Pierzandu-si o "libertate" iluzorie, ei au dobandit, intre zidurile temnitelor si in lanturi, adevarata libertate, care le-a si dat taria sa continue, pe alte planuri si cu alte mijloace, lupta impotriva "bestiei rosii". De data aceasta, insa, lupta lor era dusa in spirit – si spiritul nu poate fi invins de forta bruta

In aceste conditii, "eliberarea", pe care ei nu aveau cum sa nu o accepte, departe de a fi fost un "triumf", a fost mai degraba, asa cum a prefigurat poetul, o jalnica "intoarcere din cruciada". Alungati din "eternitatea" lor inapoi in timp si in istorie, ei au devenit din nou vulnerabili. Extrem de vulnerabili. Nevoiti, pentru a putea supravietui, sa se adapteze noilor realitati si sa faca, pentru aceasta, concesii, atat stapanirii, cat si vietii de zi cu zi, ei au renuntat, de fapt, la lupta, considerandu-se, cel putin provizoriu, invinsi. Unii dintre ei si-au mai pastrat, imbalsamat si ascuns pe undeva, prin tainitele sufletului, idealul, dar cei mai multi au renuntat sa mai viseze si, constietizand ca in aceasta existenta nu se mai pot realiza decat cel mult pe plan biologic, si-au intemeiat familii, "cumintandu-se".

Doar foarte putini au avut taria sa continue, pe alte temeiuri si cu alte mijloace, lupta inceputa in tinerete, constienti ca pentru aceasta indrazneala erau pascuti din nou de gurile temnitei. Printre acestia din urma, nu pot sa nu-i amintesc pe preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa din Bucuresti, pe Traian Anderca din Timisoara sau pe Grigore Caraza din Piatra Neamt, care, lucizi, fara sa braveze, au luat atitudine impotriva unor samavolnicii ale stapanirii post-staliniste. In special, cazul parintelui Calciu este emblematic. "Ca sa fii tare trebuie sa fii singur". Or, parintele Calciu, cand a inceput sa predice, de la amvon, impotriva ateismului si a darmarii bisericilor, nu mai era singur: avea de-acum sotie si un copil. Si totusi nu a pregetat sa o faca, asumandu-si din nou "eternitatea" temnitei…

Temnitele din Romania au inceput sa se populeze imediat dupa incheierea criminalului act de la 23 august 1944, prin care hoardele bolsevice "au fost invitate" sa ne cotropeasca tara. In legatura cu acest act, ma simt dator cu o paranteza. "Eu cred ca este o datorie a noastra, patriotica", a declarat presedintele Iliescu pe la jumatatea lunii iulie, “de a marca acest moment, […] de a deschide calea unei judecati cu capul limpede, debarasati de orice fel de prejudecati politice, ideologice. […] Daca nu ar fi fost 23 august, altfel arata Romania astazi". Da, si noi suntem de acord ca "este o datorie a noastra", "patriotica" chiar, sa ne amintim de acest eveniment, dar sa ne amintim de el ca de "ciuma lui Caragea", sa zicem, adica nu pentru a-l sarbatori, ci pentru a-l comemora ca pe o nenorocire nationala, eventual cu drapelele in berna, caci prin acest act pripit si iresponsabil, regretat ulterior de insisi infaptuitorii lui, in frunte cu nefericitul Iuliu Maniu, Romania a intrat in lunga noapte comunista. Suntem de acord ca acest moment a fost unul “de cotitura in istoria tarii", dar de cotitura spre dezastru, nu spre salvare, cum pretinde comunistul Ion Iliescu. Dupa cum suntem de acord si cu afirmatia ca "daca nu ar fi fost 23 august, altfel ar fi aratat Romania astazi", adica, completam noi, nu ar fi aratat in halul in care au adus-o ciracii de ieri si de azi ai cucuvelei de la Cotroceni.

Sunt unele voci care sustin ca prin acest act razboiul a fost scurtat cu cel putin sase luni. Probabil ca asa este, dar ce avantaje am avut noi de pe urma acestui fapt? Nici unul. Dimpotriva, "ciuma rosie" ne-a cotropit si s-a instalat in tara noastra cu sase luni mai devreme, timp in care multe se puteau intampla. De asemenea, se mai spune ca, acceptand aceasta "capitulare fara conditii" (caci aceasta a fost acest nefericit act), s-au salvat multe vieti omenesti. Inexact. Daca punem la socoteala doar cei peste 130.000 de soldati, subofiteri si ofiteri romani luati prizonieri de rusi dupa incetarea ostilitatilor, dintre care nu s-au mai intors acasa decat cateva mii, precum si cele cateva zeci de mii de morti de pe frontul de Vest, fara sa mai adaugam si pierderile colaterale sau exterminarile ulterioare din lagare si inchisori, ajungem la concluzia ca, in acest caz, pierderile au fost mai mari decat daca am fi continuat lupta, aparandu-ne cauza proprie!

Dar sa inchidem aceasta paranteza si sa revenim la problema detinutilor politici. Spuneam ca temnitele din Romania au inceput sa se populeze imediat dupa incheierea dezonorantului act de la 23 august. Mai intai, sub pretextul "defascizarii" tarii, inca inainte de terminarea razboiului, au fost epurate armata, politia, administratia publica si chiar invatamantul, iar locul celor indepartati a fost luat de elemente mult mai slab pregatite profesional, dar sigure din punct de vedere politic. Apoi, sub diferite pretexte, in randurile celor "epurati" au inceput arestarile. Imediat ce armatele "eliberatoare" ne-au invadat tara, a fost decapitata armata regala romana. Zeci de generali si sute de ofiteri si subofiteri, precum si simpli ostasi care au luptat pe frontul de Est au fost arestati si condamnati la ani grei de inchisoare, pentru pretinse “crime de razboi" sau “crime impotriva umanitatii". Majoritatea acestora fiind oameni in varsta, au sfarsit in inchisoare. Cam in acelasi timp, au fost arestati si politistii acuzati de maltratarea comunistilor si de asuprirea “clasei muncitoare". Ei au format un lot aparte si, dupa condamnare, au fost incarcerati in inchisoarea de la Fagaras. Ca si in cazul militarilor, majoritatea acestora au sfarsit in temnita.

Dupa "alegerile" din noiembrie 1946, a venit randul sa fie arestati oamenii politici: sefi de partide, fosti ministri in guvernul antonescian si chiar in unele guverne interbelice, intelectuali considerati ideologi fascisti si apoi, in valuri succesive, simpli membri ai partidelor zise “istorice" (Partidul National-Taranesc, Partidul National-Liberal si Partidul Social-Democrat), ca sa nu mai vorbim de cei acuzati de legaturi – reale sau inchipuite – cu legionarismul. Practic, atunci a fost lichidata aproape intreaga clasa politica romaneasca. Au fost regizate, cu aceasta ocazie, cateva procese care au facut senzatie in epoca. Este suficient sa amintim de "procesul tradarii nationale" intentat "unei bande de spioni, conspiratori si derbedei fascisti", cum caracteriza un Silviu Brucan, intr-un editorial din ziarul Scanteia (14 septembrie 1947), lotul capeteniilor national-taraniste, in frunte cu Iuliu Maniu si Ion Mihalache, judecat in toamna aceluiasi an. Este de prisos sa mai amintim acuzatiile rizibile care s-au adus acestor oameni si felul in care a fost regizat procesul. Amintim doar ca atat Iuliu Maniu, cat si Ion Mihalache au fost condamnati la temnita grea pe viata si apoi "ucisi" prin aplicarea unui regim carceral de exterminare. Aceeasi soarta au impartasit-o si liderii Partidului National-Liberal (inclusiv disidentii “georgisti"), precum si cei ai Partidului Social-Democrat, aripa Titel Petrescu.

Dupa lichidarea clasei politice, a urmat la rand tineretul studios (indeosebi membrii Fratiilor de Cruce). Intr-o singura noapte (15 spre 16 mai 1948) au fost arestati, din toate centrele universitare ale tarii, peste 4000 de studenti si, pentru culpe adeseori fantasmagorice, au fost judecati si condamnati. Ulterior, acestia au format "materia prima" pentru malaxorul de la Pitesti. Ce a fost Pitestiul si ce consecinte a avut acest "diabolic experiment" asupra tinerilor din randul carora urma sa se recruteze viitoarea elita intelectuala si politica a tarii – se stie. Ceea ce nu se stie – sau, mai exact, nu se inteleage – este faptul ca distrugerea acestui segment social a creat un hiatus in evolutia normala a societatii romanesti, hiatus care este responsabil de sterilitatea intelectuala si politica de astazi. Acestia nu au fost insa singurii studenti din Romania arestati de comunisti. Dupa momentul mai 1948, au urmat valuri succesive de arestari, astfel ca, pana prin 1960, aproape fiecare promotie de studenti si-a dat obolul de suferinta si jertfa.

In 1949, o data cu demararea actiunii de colectivizare a agriculturii, au inceput arestarile si in randurile taranimii. Colectivizarea s-a infaptuit in mai multe etape, culminand cu cea de la inceputul anilor ’60, cand a fost anuntata, cu surle si trambite, terminarea ei cu succes si lichidarea “chiaburimii" ca “patura sociala explotatoare". In toata aceasta perioada au fost arestati, pentru intimidare, dar si din alte ratiuni, zeci de mii de tarani care, judecati sau nejudecati (intre timp fusese inventata "pedeapsa administrativa"), au fost intemnitati sau trimisi in lagare de munca fortata si in minele de plumb.

Si deodata, incepand de pe la sfarsitul anului 1961, arestarile s-au rarit si au inceput "eliberarile". Mai intai, in ianuarie 1962, au fost pusi in "libertate" cei bolnavi irecuperabil: tebecistii, ciroticii, distroficii si foarte multii bolnavi psihic. "Ii trimitem sa moara acasa", a motivat cinic un ofiter politic eliberarea lor. A urmat, apoi, in diferite etape, eliberarea celor considerati "reeducati". Trebuie amintit, cu aceasta ocazie, ca inca de pe la inceputul anilor ’60 in temnitele din Romania a inceput, din initiativa organelor represive, o "criminala" actiune de siluire a constiintelor si de degradare sufleteasca a celor intemnitati, eufemistic numita “reeducare". Dar despre aceasta voi scrie mai pe larg, intr-un numar viitor. In sfarsit, in lunile iulie si august 1964, pe baza unui decret de gratiere, toti detinuti politici au fost pusi in "libertate". Aceasta "eliberare" a insemnat, de fapt, asa cum am aratat mai sus, infrangerea miscarii de rezistenta din Romania. Ceea ce s-a intamplat in 1989 s-a intamplat prea tarziu pentru ca fostii luptatori anticomunisti sa mai fie apti, atat din fizic, cat si sufleteste, sa poata contribui eficient la lupta de redresare spirituala si materiala a tarii pustiite de cataclism, si s-a intamplat prea devreme ca sa apuce sa se savarseasca toti, pentru a intra deplin in legenda.

Demostene ANDRONESCU PRIMESTE-TI, LUME, TARNA INAPOI !

Ca toti suntem ai lui – si tu, si noi!

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!