Patru decenii de la Marea eliberare a deţinuţilor politici

În această vară se împlinesc 40 de ani de la masiva eliberare a deţinuţilor politici din temniţele comuniste româneşti. Patru decenii de la primul act al regimului bolşevic din România prin care se anunţa un dezgheţ intern. Gestul, forţat de presiunile internaţionale, a fost precedat de amnistierea unor pedepse încă din ianuarie 1963.

Actul din 1964 venea după 16 ani de teroare, timp în care zeci de mii de români (încă nu este cunoscută cifra exactă) au fost ucişi în munţi şi în închisori, au fost torturaţi, umiliţi, dezumanizaţi, înnebuniţi, într-un cuvânt au fost distruşi pentru singura vină de a fi fost contra comuniştilor. Pentru un regim totalitar opoziţia politică era o crimă şi înţelegeau s-o pedepsească prin moarte. Imediată sau lentă.

Astăzi ştim că nici marea eliberare din ’64 nu a fost o întoarcere spre normalitate, ci doar o pauză, cu pistolul pe masă, luată de torţionari în acţiunea lor împotriva victimelor. Ieşirea din închisoare nu a însemnat sfârşitul calvarului pentru foştii deţinuţi politici. Mulţi dintre ei au continuat să sufere de foame (pentru că li se refuza un loc de muncă), de frică (pentru că erau chemaţi la Securitate, erau urmăriţi şi ameninţaţi), de însingurare (se temeau să ducă o viaţă socială firească pentru a nu fi bănuiţi că uneltesc contra Puterii).

Ion Bălan a surprins câteva aspecte foarte interesante legate de momentul 1964 în Capitolul 3 din lucrarea sa Regimul concentraţionar din România, 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, 2000, Bucureşti. Reproducem în continare fragmentele pe care le-am considerat relevante. Titul şi intertitlurile aparţin redacţiei. (rost)

Eliberarea deţinuţilor politici a fost stabilită prin decretele nr. 767/1963, nr. 176 şi nr. 411/1964, care nu au fost publicate în Monitorul Oficial, aşa că nu cunoaştem conţinutul lor. Potrivit statisticilor oficiale, în ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru delicte "împotriva securităţii statului" era de 17.613. Numărul lor a scăzut în 1962 de la 16.327 la 13.017 în urma eliberării mai multor legionari, în 1963, el s-a redus la 9.333, pentru ca în 1964 majoritatea celor rămaşi în închisori să fie puşi în libertate. Înainte de a fi eliberaţi, deţinuţii au fost avertizaţi că nu le era permis să spună nimic despre cele pătimite, prin diferitele locuri de detenţie.

În legătură cu aceasta, iată ce ne relatează Doru Novacovici: "Am fost introduşi câte 15-20 într-o încăpere, unde un civil necunoscut ne-a anunţat că suntem graţiaţi de restul pedepsei şi ni se permite să mergem acasă. Ni s-a spus că nu avem voie să spunem la nimeni unde am fost; ce-am văzut şi cu cine am stat. De asemenea ne-a spus că nu avem voie să spunem nimănui numele «cadrelor» din Ministerul de Interne, pe care le-am cunoscut" (1). (…)

Înainte de eliberare unii dintre deţinuţi au fost "rugaţi" să "colaboreze" cu Securitatea. "Colonelul – menţionează Constantin Noica – m-a ascultat, a înregistrat pozitiv răspunsul meu şi mi-a spus: «mâine veţi fi liber». A adăugat: «Vreţi să rămâneţi în legătură cu noi? Sau e împotriva conştiinţei dvs?» Am rămas uluit, un moment. Aşadar, ei nu se schimbaseră: pe de o parte, aveau generozitatea să ne elibereze, pe de altă parte, ne cereau să devenim agenţi ai lor. Cum rimau acestea? Puteam lesne folosi poarta de scăpare pe care mi-o oferea el, amabil, «e contra conştiinţei mele». Am preferat să-i spun ceva la fel de adevărat, anume că nu aveam de gând să duc nici un fel de viaţă socială" (2).

Interesante sunt părerile deţinuţilor în legătură cu cauzele care au dus la eliberarea lor în vara anului 1964, unele dintre ele fiind de o naivitate dezarmantă. "De data asta – va scrie Richard Wurmbrand – n-a mai fost un truc. În vara aceea (1964 - n.n. - I.B.) au fost eliberaţi nenumărate mii de deţinuţi. O datorăm încălzirii raporturilor dintre Est şi Vest şi unei adevărate schimbări în inima primului nostru ministru – Gheorghiu Dej. După ani de îndoieli în privinţa dogmei comuniste, se întorsese, aşa se spunea, la credinţa în care-1 crescuse mama lui. A fost convertit de o servitoare din casa lui, pe care am cunoscut-o mai târziu personal şi care ne-a povestit ce s-a întâmplat. Creştinismul – pe care nu-1 mărturisea deschis – i-a dat tăria să se opună stăpânilor lui sovietici. Ignorând ameninţările lor, el a intrat în noi relaţii cu Vestul, dând prin aceasta o pildă şi altor ţări subjugate" (3).

Legea nu contează

Foştii deţinuţi politici s-au lovit de obstacole uneori insurmontabile după ce au fost eliberaţi: "Am început să-mi caut o slujbă – îşi aminteşte Emil Manu –, dar pe unde mă duc sunt refuzat ca «duşman al culturii socialismului victorios». La centrul de librării (unde solicitasem un post de manipulator de materiale, mai exact hamal) mi se spune că nu pot munci :în sectorul ideologie. Se vede treaba că nu pot căra pachete cu ideologie (cu cărţi). Cer să discut cu avocatul – jurist consult al Centrului de librării; sunt introdus la un tânăr cu aspect vestimentar sportiv, care mă lămureşte pe loc: e adevărat că legea spune să vă primim în schemele de funcţiune ale întreprinderii noastre, dar avem indicaţii verbale să nu primim nici un fost deţinut politic şi la noi indicaţiile sunt mai tari decât legea. Îi atrag atenţia că potrivit ultimei încadrări am executat o pedeapsă de drept comun, «huliganism politic››. «Indicaţiile, repetă jurist-consultul, se referă şi la cazul dvs. Adică aspectul de infracţiune comună e numai o manevră pentru a raporta organelor dependente de O.N.U. că nu avem decât foarte puţini deţinuţi politici»" (4).

A fost doar începutul "piedicilor" pe care regimul le punea celor recent eliberaţi: "La Societatea de ştiinţe Filosofice, al cărui secretar ştiinţific am fost de la înfiinţare şi până la arestarea mea (17 decembrie 1959) – continuă Manu –, discut cu Secretarul General, profesor universitar Emil Boldan, care îmi oferă acelaşi răspuns, adăugând că schema de funcţionare a Societăţii trebuie să fie pusă din punct de vedere ideologic. Îi ofer o soluţie: să-mi aprobe o funcţie administrativă de o jumătate de normă la filiala din Ploieşti; cu o ţinută revoluţionară, el nu e de acord nici cu această soluţie". (…) În final, Emil Manu a fost primit ca muncitor necalificat la un trust de construcţii. (…) Cu refuzuri de tipul celor menţionate de Emil Manu s-au confruntat şi alţi foşti deţinuţi politici.

Autocritică la plecare

Documentele de arhivă oferă numeroase informaţii inedite despre momentul "eliberării", despre "grija" pe care organele ele Securitate au manifestat-o faţă de aceştia după 1964. De la penitenciarul Aiud, în urma aplicării Decretului n r. 176/1964 au fost puşi în libertate un număr de 644 deţinuţi, din care 587 legionari şi 57 foşti membrii ai P.N.L. şi P.NŢ. (…)

Cu ocazia eliberării, deţinuţii au fost "sfătuiţi" să-şi arate mulţumirea pentru acest act. Printre cei care au acceptat s-au numărat: Paul Fortunescu, fost desenator tehnic; Gheorghe T. Bălan, fost funcţionar; Gheorghe Guţu, fost maistru cazangiu; Mihail T. Surugiu agricultor şi Gheorghe T. Grosunescu, muncitor tipograf.

În zilele de 17-18 aprilie 1964, la indicaţia direcţiei penitenciarului, au fost organizate două mari adunări, cu participarea a peste 300 de deţinuţi graţiaţi şi a organelor administraţiei. Atmosfera a fost "bine pregătită", la clubul unde s-a ţinut adunarea, pereţii fiind pavoazaţi cu tablouri care, pe de-o parte, înfăţişau "realizările epocii socialiste", pe de altă parte, prezentau "activitatea criminală legionară cu tablouri mari, reprezentând uciderea lui Stelescu, Iorga". Scopul propagandistic a fost clar exprimat încă de la început: "fiind de faţă legionari şi ţărănişti, li s-a arătat acestora că adunarea se ţine în clubul unde pot să vadă din ce lume au făcut parte, cât rău au adus patriei şi poporului şi, de asemenea, pot să vadă ce realizări a obţinut poporul muncitor în anii puterii populare" (5). Invitaţi să se demaşte sau să-i demaşte pe alţii, deţinuţii, viitori cetăţeni ai "patriei socialiste", nu au aşteptat prea mult şi "s-au pus pe treabă", fapt ce crea autorităţilor impresia că reeducarea îşi producea efectele.

Iată ce declara fostul deţinut Nicolae Trandafir cu ocazia punerii lui în libertate. "Acum mă ruşinez când trebuie să spun că eu, ca om sărac, în loc să mă fi ataşat poporului m-am ataşat duşmanilor lui, sprijinind cu alimente banda lui Gavrilă. Mă simt foarte vinovat deoarece, dacă eu şi alţii ca mine n-ar fi ajutat pe aceşti bandiţi, organele de stat i-ar fi prins la timp, şi nu le-ar fi permis acestora să provoace atâta nenorocire oamenilor paşnici" (6). Pe aceilaşi ton a continuat şi Ioan Bozdoc: "Mi-am distrus familia, mi-am distrus tinereţea, pentru scopurile duşmănoase ale unor elemente străine de interesul poporului. La despărţire, eu sfătuiesc pe foştii mei colegi de detenţie, ca, dacă în munca cultural-educativă vor întâlni elemente cu manifestări duşmănoase, să nu le cruţe, să le aducă la cunoştinţa administraţiei, pentru a fi izolate de colectiv" (7). Cât de sincere au fost declaraţiile de asemenea natură numai cei care le-au făcut ştiu.

O mie de opozanţi îndărătnici

Un prim bilanţ al graţierilor, efectuate la sfârşitul anului 1963 şi în prima jumătate a anului 1964, apare într-un document emanat de la M.A.I., care menţiona că au fost puşi în libertate 10.014 condamnaţi. Autorul sintezei considera că majoritatea acestora s-au integrat sau îşi manifestă intenţia de a participa efectiv la viaţa socială, alţii "au adoptat o poziţie de espectativă şi izolare, evitând a mai veni în contact cu persoane suspecte şi a purta discuţii cu caracter politic din teama de a nu atrage atenţia organelor noastre".

Destul de mulţi nu s-au arătat însă convinşi de binefacerile noii societăţi. Dovadă că 1.050 din cei graţiaţi au continuat după ieşirea din închisoare "să se situeze pe o poziţie ostilă orânduirii noastre, desfăşurând şi în prezent activitate duşmănoasă şi ele instigare a altora la acţiuni antipopulare" (8). Aceştia erau urmăriţi îndeaproape de Securitate. Despre Dumitru Gabrudeanu se ştia, de pildă, că după stabilirea în Bucureşti se întâlnise la biserica "Domniţa Bălaşa" cu Traian Anduca, Valeriu Furtunescu, Marcel Petrişor, Victor Toma, Elena Duma, şi Ioan Andrubovici (8). (…)

Eliberarea deţinuţilor politici din locurile de detenţie a dus la o oarecare intensificare a acţiunilor împotriva regimului. În anul 1965, la numai un an de la eliberare, fuseseră înregistrate 752 de cazuri de răspândiri de fiţuici, scrisori anonime şi inscripţii cu conţinut "duşmănos". Acest aspect este dovedit şi de faptul că, în 1965, cu ocazia alegerilor de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională şi Sfaturile Populare, s-au descoperit 50 de cazuri de difuzări de material cu "caracter duşmănos", în plus, în urnele de votare s-au găsit 189 buletine pe care au fost scrise cuvinte şi lozinci ostile puterii comuniste, mult mai numeroase decât în anul 1961 când fuseseră depistate doar 36 de cazuri de propagandă împotriva regimului (9). Pentru rezolvarea situaţiei, Alexandru Drăghici propunea ca "acolo unde avem de-a face cu elemente fanatice care săvârşesc fapte ca urmare a concepţiilor şi convingerilor lor duşmănoase la care nu vor să renunţe", să se treacă "la arestarea lor şi trimiterea lor în judecată după temeinică documentare" (10).

Anii următori aveau să ducă la o scădere a intensităţii acţiunilor împotriva regimului. Ele aveau să renască după l977 în alte forme şi cu alţi purtători de cuvânt. O generaţie îşi îndeplinise datoria, alta avea să urmeze.

Ion BĂLAN

NOTE

1. Doru Novacovici, În România după gratii, Buzău, f.a., p. 164.

2. Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Bucureşti,1990, p. 123.

3. Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Bucureşti, 1995, p. 267.

4.Emil Manu, Infernurile noastre, Bucureşti, 1993, p. 122-123.

5. A.S.R.I., f.d., dosar 7589, vol. 2

6.Ibidem,

7.Ibidem.

8.Ibidem, f.d., dosar 10951. vol.6

9.Ibidem,

10.Ibidem,

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!