Ierarhul şi "comunistul cu faţă umană"

Motto: "Veţi ţipa pe la unii politicieni de duzină şi politicienii aceştia de duzină se vor îndârji spre Noi, ca pe un spărgător al întunericului care le convine de minune spre a trăi uşor şi fără grele răspunderi faţă chiar de propria lor conştiinţă".

P.S. Vartolomeu Stănescu, fost episcop al Râmnicului – Noul Severin, decedat, deci inutilă răstirea la el.

Încheiam seria de articole din Rost dedicate relaţiilor dintre stat şi Biserica Ortodoxă în perioada modernă şi contemporană cu următoarele consideraţii: "oricine era la putere nu avea nevoie de o Biserică puternică, ci de una care să slujească interesele de partid. Din acest punct de vedere, regimul postcomunist nu face excepţie." Nu a fost nevoie de prea mult timp pentru ca afirmaţia să-mi fie confirmată. Încă o dată. Evident, mă refer la celebrul caz al "dialogului" dintre Î.P.S. Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor şi preşedintele României, Ion Iliescu.

La început am rămas surprins de reacţia violentă a preşedintelui, care adesea afirmase principiul libertăţii de opinie, pe care, de altfel, este obligat să-l apere în virtutea prevederilor constituţionale. După aceea mi-am amintit că, de multe ori, în opinia preşedintelui, libertate înseamnă "viaţă internă de partid", iar I.P.S. Pimen nefiind membru de partid…

Mărturisesc că la început am avut o admiraţie pentru Ion Iliescu, pentru calităţile sale de lider, pentru cum ştia să ofere senzaţia de linişte şi stabilitate unei ţări bulversate. Acest lucru în pofida reacţiilor tovarăşilor mei de generaţie, care considerau că este o datorie să fii alături de Convenţie şi de Emil Constantinescu. După două mandate ne-am împăcat, constatând că fiecare s-a înşelat. Concluzia mea de azi: Ion Iliescu este în momentul de faţă complet în afara realităţilor româneşti, fiind incapabil să depăşească "comunismul cu faţă umană" în care a crezut.

Dacă imediat după 1989, după cumplitul regim neostalinist al lui Ceauşescu, Ion Iliescu a însemnat libertate, după un timp au devenit tot mai evidente limitele sale. În plus, boala puterii, care erodează mai puternic decât cancerul, şi-a pus amprenta, iar cine compară înregistrări cu Ion Iliescu de la revoluţie în paralel cu imagini contemporane poate constata acest lucru. Prin urmare, criticile sale violente faţă de un ierarh rebel, care, culmea obrăzniciei, mai cere şi moşii pentru o instituţie fără scop lucrativ (unul din motivele pentru care s-au luat pământurile bisericii în 1949), sunt cât se poate de întemeiate din perspectiva logicii pe care şi-o asumă.

Dar, tocmai din acest motiv, al sincerităţii convingerilor, l-am considerat pe preşedintele Ion Iliescu mai puţin vinovat decât alţi politicieni care nu au nimic cu comunismul, ci cu bolile grele ale politicianului român: utilizarea funcţiei pentru îmbogăţirea personală, dispreţul pentru alte instituţii şi pentru societatea civilă. De ce să se dea atâta pădure bisericii, când ea poate fi exploatată în profit personal? De ce să se arate respect instituţiei eclesiastice şi să fie bogată când e mai simplu să i se arunce firmituri şi să fie folosită pentru propagandă electorală? Bolile aceasta nu au fost aduse de comunişti, ele sunt vechi şi nu sunt semne că vor dispărea prea curând. Până nu se va înţelege limpede că dreptul de proprietate este sacru, că biserica nu are obligaţia să se înhame la diverse care electorale, astfel de reacţii vor mai apărea. De aceea, cele spuse de preşedintele Iliescu pot constitui un epilog pentru cele afirmate de noi în articolele amintite, dar în nici un caz un sfârşit.

P.S: Ne propunem ca în numerele următoare să prezentăm câteva date despre Fondul Religionar al Mitropoliei Bucovinei, miezul conflictului statului cu Arhiepiscopia Sucevei, şi felul în care acesta a fost râvnit de-a lungul timpului.

George ENACHE

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!