Preşedintele Europei

În plină eră a idealismelor europene, a obiectivelor nobile dar iluzorii, a construcţiilor teoretice referitoare la viitorul continentului, accelerarea adoptării unei soluţii pragmatice, concrete ne-a luat puţin prin surprindere. Avem un preşedinte al Europei! Poate că ultimele evenimente marcante – războiul din Golf, extinderea europeană, contradicţiile cu SUA – au conturat necesitatea unei activităţi mai coerente a U.E. şi au precipitat o asemenea modificare la vârf a structurii continentale.

Noua funcţie va pune capăt rotaţiei „scaunelor muzicale”, unde fiecare stat membru UE primea dreptul la preşedinţie, o dată la şase luni. Acea măsură, de un democratism frust, adoptată tocmai pentru a menaja sensibilităţile naţiunilor faţă de un viitor comun, este înlocuită astăzi cu o instituţie care va aduce eficienţă şi funcţionabilitate sporită. Deşi nouă pentru români, dezbaterea despre un Preşedinte al tuturor europenilor curge de mulţi ani. În formă teoretică, ea există chiar din epoca confruntării rece Est- Vest. Mai nou, s-a trecut la propuneri concrete, în 2002 vehiculîndu-se numele lui Tony Blair drept prim ocupant al acestei funcţii.

Noile realităţi internaţionale au determinat accelerarea adoptării unei asemenea măsuri. La nivel popular, mai toţi cetăţenii doresc un preşedinte impozant, care să facă faţă preşedintelui SUA şi să contrabalanseze puterea şi influenţa acestuia în lume. În sens tehnic, preşedintele e important pentru a da coeziune acestui grup destul de eterogen de naţiuni, construind politici care să se adreseze continentului ca întreg, fără a favoriza anumite ţări. În plan extern, este imperios necesar ca Europa să vorbească cu o singură voce, fără a mai da impresia unei permanente nehotărîri şi sciziuni, cu o diversitate de opinii despre acelaşi eveniment internaţional.

Dacă ideea de preşedinte era unanim acceptată de membri, persoana ce urma a fi aleasă în funcţie putea naşte dezbateri intense. S-a vehiculat numele lui Tony Blair (Marea Britanie) sau Bertie Ahren(Irlanda), apoi Franţa şi Germania au sprijinit puternic candidatura lui Guy Verhofstaedt – premierul Belgiei. Marea Britanie s-a opus, considerîndu-l prea federalist şi anti-american. Chris Patten, comisarul pentru relaţii externe al UE, a fost şi el respins dar de puterile continentale. Alegerea lui Jose Manuel Durao Barroso (prim ministrul Portugaliei), la Summitul de la Bruxelles, în iunie 2004, apare, aşadar, ca un compromis.

Personalitate politică aflată în pragul vîrstei de 48 de ani, Barroso a fost Ministru de Externe al ţării sale chiar de la vîrsta de 29 ani şi premier de la 46. El vorbeşte fluent engleza, franceza, spaniola şi portugheza şi este sprijinit atît în ţara sa cît şi în Parlamentul European, de partidele de dreapta. Avantajele unui preşedinte ales dintr-o ţară mică sînt multiple. În primul rînd s-a considerat că el este controlabil, că nu va privilegia doar una din marile puteri ale Europei şi că este suficient de familiarizat şi cu problemele ţărilor mai mici şi sărace. Deşi la început părea doar o marionetă, din primele conferinţe de presă s-a văzut că stăpîneşte bine discursul despre problemele Europei, că are simţul umorului şi al măsurii şi că va urmări cu fermitate politicile UE.

Barroso va conduce Europa în ceea ce se anunţă a fi cei mai agitaţi cinci ani din istoria UE, după prima perioadă, cea a constituirii. Chestiunile de maximă importanţă care s-au configurat pentru viitor (extinderea spre Est, integrarea mai profundă, Constituţia, relaţiile cu SUA, dezvoltarea economică, implicarea pe scena mondială) reclamă prezenţa unui preşedinte capabil şi eficient. Ex-premierul portughez a declarat de prima dată că doreşte creşterea profilului UE în lume fără să se ajungă la o poziţie de rivalitate cu SUA. Deşi este un europenist convins, mizează la fel de mult pe menţinerea unei relaţii trans-atlantice armonioase. În plan intern, el s-a pronunţat pentru o Comisie Europeană puternică, care să intervină decisiv în chestiunile europene. Preferă austeritatea bugetară, disciplina economică şi este mereu sensibil la situaţia ţărilor mai sărace.

Pe de altă parte, analiştii sînt temători ca acest nou preşedinte să nu deţină în mîna sa prea multă putere. Statele-naţiuni, cetăţenii lor, ţin încă foarte mult la iluzia suveranităţii şi refuză să vadă că această măsură este, de fapt, un pas decisiv spre federalizarea continentului. Noua funcţie va fi îmbrăcată în explicaţii decorative complexe dar, în mod realist, ne lasă să vedem că eficienţa şi funcţionalitatea UE nu pot însemna decît construirea unui stat federal. Alternativa ar echivala doar cu o birocraţie inutilă şi cu inventarea de instituţii golite de puteri şi de sens.

Din obişnuinţă, se va face o comparaţie cu situaţia fostului preşedinte al Comisiei Europene (Romano Prodi). Acesta, deşi era un bun comunicator, era un politician fără putere, care în anii mandatului său a intrat de numeroase ori în coliziune cu diverşi şefi de guvern. Adeseori Romano Prodi se plîngea că premierul Belgiei îl ignoră la conferinţele de presă sau că Tony Blair îi aplică măsuri de izolare după ce el i-a cerut să renunţe la relaţia specială pe care Anglia o are cu SUA. Oricum, Barroso va învăţa ceva din aceste experienţe anterioare ale preşedinţilor Comisiei. Puterile sale vor fi totuşi lărgite şi reconfigurate în lunile următoare tocmai pentru a i se da posibilitatea intervenţiei eficiente în problemele continentale.

Avem un preşedinte al Europei. Anti-federaliştii nu-l vor agrea şi vor vedea aici o accelerare a nivelării europene, peste capul naţiunilor. Utopicii, idealiştii şi cei care vor construirea UE ca o mare putere mondială vor aplauda această măsură. Indiferent de diversitatea poziţiilor, trebuie să ţinem cont de realităţi. Pe continent s-a produs o schimbare. O mare schimbare. Doar viitorul ne va dezlega această necunoscută: e bună sau rea?

Paul NISTOR

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!