Fermitatea NATO şi destabilizarea graniţei de răsărit

După cum era de anticipat, intrarea României în NATO nu putea să nu fie însoţită de proiecte perfide lansate de uniunea KGB moldo-rusă, cu rol destabilizator asupra graniţei de pe Prut. Ofertele machiavelice ale epigonilor maeştrilor sovietici în ale diplomaţiei nu au găsit , însă, la Bucureşti, acel surplus de naivitate care să le permită aprofundarea catastrofică a unor tertipuri meschine de politică externă. Acum puţin timp a fost cosmetizată şi relansată, la televiziunile ruse, teoria lui Stanislav Belkovski (Institutul de Strategie Naţională a Rusiei) despre alipirea Basarabiei la România ("la fel cum s-a întîmplat cu cele două Germanii") şi obţinerea independenţei Transnistriei.

Deşi influentul strateg rus a vorbit " pe limba noastră", apreciind că Republica Moldova nu poate supravieţui ca stat independent, euforia reîntregirii naţionale nu s-a mai aprins necritic în minţile noastre. În loc să ne precipităm, pentru a nu pierde un aşa-zis moment de oportunitate internaţională, e bine să gîndim un răspuns precaut la ceea ce pare a fi doar o provocare în direcţia echilibrului nostru la graniţa estică. Într-un moment în care România e slabă, chiar şi o presupusă unire s-ar face în termenii fixaţi de rivali. Adevărata unire nu ar trebui să ţină cont de vreo ofertă a Moscovei, ci de un stat român consolidat economic şi o voinţă generală pozitivă a elitei şi poporului din Basarabia.

În acest context putem afirma că, pentru prima dată, ne simţim protejaţi de NATO şi percepem influenţa covîrşitoare a Americii în calitate de aliat. Dacă tot se întrebau scepticii ce avem de cîştigat prin intrarea în Alianţa Nord-Atlantică, Bruce Jackson – preşedintele Comitetului SUA pentru NATO – a făcut o demonstraţie clară în acest sens. Aflat în vizită la Chişinău, oficialul american a avut cea mai dură (şi realistă) atitudine faţă de mizeriile politice cu care conducerea Basarabiei a obişnuit România în era post-sovietică. Fără a-şi îmbrăca discursul în vreo retorică politicoasă, Bruce Jackson a spus deschis ceea ce toată lumea ştia: politica promovată de actualul regim de la Chişinău, de a se certa cu vecinii – România şi Ucraina – de dragul Rusiei, e una păgubitoare pentru Moldova.

Bruce Jackson a considerat că e necesară abandonarea fineţii discursului diplomatic insistînd asupra dezastrului intern din Basarabia, asupra insistenţei negative a Rusiei pe Nistru şi a concluzionat ferm: "Moldova trebuie să recunoască faptul că o relaţie constructivă cu Bucureştiul e o precondiţie pentru accesul în Europa". Întrebat despre oferta rusă a unirii României cu R. Moldova, nici oficialul american nu a primit cu entuziasm provocarea, declarînd că Vestul a respins clar politica împărţirii teritoriale, promovată de marile puteri, în trecut, la congresele şi conferinţele de la Berlin, Versailles sau Trianon. O nouă entitate europeană la Dunăre nu e probabilă într-un viitor apropiat. Mai mult, în calitate de preşedinte al Proiectului privind Democraţiile în Tranziţie el a contestat implicarea lui Voronin în susţinerea valorilor europene, afirmînd degajat: "Moldova nu face parte din mişcarea generală a democraţiilor europene!".

Eşuarea Moldovei ca stat

În sfîrşit, ceaţa propagandei oficiale pare să se fi ridicat, iar moldovenii, intoxicaţi prin emisiunile TV de "iminenta" acceptare în UE şi NATO, şi derutaţi de unele declaraţii de bun-simţ ale occidentalilor care se eschivau de la o critică fermă la adresa conducerii Moldovei, conştientizează acum şi izolarea internaţională în care se află ţara lor. Dar nu-i nimic, Voronin ştie să contraatace! În faţa ambasadorilor SUA, Rusiei, României, Ucrainei şi UE, preşedintele moldovean a lansat propunerea unui Pact de Stabilitate şi Securitate pentru Republica Moldova. Dar noul proiect nu pare să fie mai mult de o lovitură de imagine într-un moment pre-electoral. Abandonat de Putin (care merge în Basarabia pe mîna forţelor "democratice"), admonestat şi dispreţuit de Occident, presat de diferite grupuri de opoziţie interne, Voronin face eforturi disperate pentru a-şi menţine poziţia.

Ziarul basarabean Flux scria că, în aceste condiţii, indirect, Voronin aproape recunoaşte eşuarea Republicii Moldova ca stat. {i nu e de mirare să vedem lansarea unor astfel de oferte, exact în pragul colapsului. Probabil că Voronin caută, totuşi, un fel de puteri garante, precum România la 1856, care să promită că acolo nu se va interveni niciodată. Întreaga arie să primească un certificat european de pietrificare. Mai ales că în acest moment occidentalii vorbesc de Transnistria ca de un "regim criminal, periculos pentru întreaga regiune", iar liderul separatist I. Smirnov, într-o demenţă politică perpetuă, comentează asaltul blindatelor georgiene asupra Osetiei de Sud: "Vom acorda fraţilor noştri din Osetia asistenţă multilaterală, inclusiv militară"!

Elucubraţiile Tiraspolului

Problema transnistreană a explodat brusc. Se pare că toate chestiunile delicate s-au concentrat şi precipitat în ultimele evenimente. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a acuzat Rusia de implicare în treburile Moldovei, a impus despăgubiri de un milion de dolari pentru grupul Ilaşcu şi a cerut Transnistriei eliberarea celor care mai sînt încarceraţi. Presiunea americană şi europeană asupra Tiraspolului generează însă reacţii aberante, oficialii din stînga Nistrului acuzînd UE de fascism şi terorism. Contraatacul Transnistriei a fost la fel de primitiv şi sinistru precum întreaga gîndire politică ce stă la baza "statului" lor. Doctrinarii Tiraspolului au atras atenţia asupra izbucnirii iminente (!) a unui război în Estul Europei, război în care România ar ocupa Moldova şi Transnistria, iar Turcia Crimeea. Indirect, NATO e transformată în organizaţie cuceritoare, care incită la conflicte şi care e pe punctul de a profita de fostul imperiu sovietic.

Elucubraţiile Tiraspolului sînt însoţite de cele ale Chişinăului. Pentru a veni la Putna, preşedintele Voronin îşi dorea o declaraţie a Bucureştiului care să-i garanteze principiile aberante. Vocea sa a scăzut în intensitate, mai ales după Summit-ul NATO de la Istanbul, unde preşedintele Putin nu l-a mai apărat precum odinioară.

Indiferent de jocurile cinice ale politicii, febra discuţiei despre unire a prins în unele medii. Vitalie Ciobanu, cunoscut jurnalist basarabean, deşi "citea" corect partea malefică a ispitei aruncate de Moscova, deplîngea fermitatea cu care intelectualii şi ziariştii români au refuzat să discute în mod serios oferta Rusiei. Totuşi, reacţiile sînt clare şi două puncte au dovedit sensibilitatea situaţiei. În primul rînd, basarabenii s-au simţit jigniţi, deoarece soarta pămâtului lor era discutată la Moscova şi la Bucureşti, fără o consultare a celor cărora le era vizat, în mod direct, destinul. Prin "tăcerea" oficialităţilor române a fost, într-un fel, menajate aceste sensibilităţi, Palatul Victoria înţelegînd că unirea trebuie să fie, în primul rînd, o chestiune decisă şi discutată public de cetăţenii Republicii Moldova. O hotărîre luată peste capul lor, ar relansa discuţiile despre imaginea românului "imperialist", care ignoră populaţia " cucerită".

A doua problemă e una ce priveşte în mod decisiv viitorul României. Dacă Bucureştiul ar fi fost interesat de unire, ar fi fost puse în pericol şansele de aderare la UE. Noi am negociat cu Bruxelles-ul anumiţi termeni ai integrării şi ataşarea la Rom#nia a unui nou teritoriu – cu o populaţie egală cu a două state baltice – ar fi însemnat o amînare dezamăgitoare a cooptării în UE, pentru că s-ar fi schimbat mult datele problemei.

Pentru a aduce Basarabia la nivelul României, Bucureştiul ar fi trebuit să cheltuie sume valorînd cam de trei ori Produsul Intern Brut pe an, aventură pe care nu ne-o permitem acum. De fapt, pe aceasta poate că a mizat şi Rusia: întîrzierea, amânarea şi poate anularea integrării noastre în UE.

Deşi. în urma acestei ispite magistrale, Rusia a reuşit să lovească puţin în imaginea pe care România o are în rîndul basarabenilor (indicându-le ori continuitatea apetitului nostru pentru acapararea Basarabiei, ori disponibilitatea de a-i abandona la periferia Europei), pe termen lung, nu s-a schimbat mare lucru. Într-o ecuaţie politică mai largă: NATO – SUA – România – Rusia – Basarabia, timpul e de partea noastră. Nu ne foloseşte la nimic graba. Iar obiectivul imediat se ghidează după principiile exportului de democraţie spre Est. După consolidarea economică, putem fixa şi obiective măreţe. Dar în termenii stabiliţi de noi!

Adrian MARCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!