|
Răspunsul ţăranilor la teroarea istoriei: cīrciuma
de Claudiu TĀRZIU
 După
viitură, satul romānesc duhneşte a moarte şi a rachiu. Unii beau de
necaz, ceilalţi, de plictiseală. Nu dreg ce-au rupt apele, că, vorba
ceea, pierd din timpul de băut. Primii zic să le dea statul case
noi. Restul spun bogdaproste că nu i-a lovit pe ei nenorocirea.
Un pīlc de băşti vechi şi de baticuri īnflorate aşteaptă cuminte
ajutoare. De obicei, maşinile sīnt asaltate de femei şi
copii. Astăzi, īnsă, bărbaţii au binevoit să iasă din cīrciumă şi să
se apropie şi ei de camioane, căci, pe līngă zahăr, ulei, pīine şi
apă minerală, le-au fost aduse şi materiale de construcţie. Şi astea
nu se lasă urnite decīt de mīinile aspre ale bărbaţilor şi de
spinările lor deprinse cu povara.
Primarul, pīntecos şi năduşit, īmpărăţeşte peste pomană. Atīta
lucru poate să facă şi el: să zică cine şi cīt să primească. N-are
buget să repare ce-au stricat puhoaiele şi nici putere să adune
ţăranii la vreo clacă, să preīntīmpine o nouă catastrofă.
Oamenii īnşfacă tăcuţi milostenia şi dispar, cu tot cu damful de
rachiu, pe uliţe. Pe la colţuri, cīte două, trei cumetre cīrtesc. Că
ăla a primit prea mult, că ăluilalt nu i-a luat apa nimic şi
trăieşte acu, din ajutoare, mai bine ca īnainte, că primaru-i hoţ,
că popa nu face nimic pentru ei. (continuare) |
