Călugări şi demoni

Cazul Tanacu a dezlănţuit înspumatele cascade ale indignării jurnalistice majoritare împotriva practicilor şi credinţelor "medievale" ale unor suspecţi călugări. În general, într-o lume pozitivă, cum este cea pe care cu avânt şi responsabilitate civică o edificăm astăzi, orice afirmare răspicată a unei forme de credinţă trebuie privită cu circumspecţie. (Model ne sunt recentele reglementări din state europene occidentale, unde "afişarea" publică - mai ales în incinta instituţiilor de învăţământ - a vreunui simbol religios, fie că este creştin, mozaic sau musulman este interzisă; scopul trebuie să fie, probabil, de a nu perturba deprinderea logicii monetariste ce domină orice formă a gândirii moderne.) Cu atât mai mult afirmarea unei credinţe în formele întunecate ale maleficului trezeşte ironie, apoi indignare şi, în sfârşit, ororare. Părintele Daniel de la Tanacu este judecat de opinia publică, biciuită de condeiele ţepoase ale gazetarilor, nu atât pentru respectarea sau nerespectarea canoanelor de exorcizare, cât pentru credinţa sa "oarbă", retrogradă, primitivă, iraţională în existenţa forţelor întunericului, pe care le-a provocat la o luptă nu nedreaptă, ci ireală. El este vinovat de a se fi drogat printr-o supradoză de fanatism - şi, prin această acuzaţie difuză este adusă în boxa inculpaţilor întreaga Biserică, întregul cler care concede şi nu se dezice de credinţa în demoni şi în eficacitatea ritualurilor exorcizării. Scopul subtil al unei asemenea atitudini este, poate, înveninarea oamenilor cu teama de demoni. O contagiune nefastă, de nepermis într-o societate vaccinată împotriva oricărei forme de gândire magică sau superstiţioasă, în care raţiunea are rolul unui antiseptic al imaginarului. Totul pentru substituirea fricii de demoni cu "respectul" faţă de legea unamă, a suveranităţii divine cu autoritatea omenească.

Noul "om negru": monahul

Spaima de demoni tinde astfel să fie înlocuită cu spaima de călugări, de biserică sau de religie. Vorbeam, cu altă ocazie, despre părinţii îngrijoraţi în privinţa efectelor pe care poveştile cu demoni le au asupra psihicului fragil al copiilor lor. În opinia aceloraşi părinţi, însă, monştrii dotaţi cu armamentul de ultimă oră al puşcaşilor marini americani sunt adevărate ajutoare care materializează, în abordarea autistă a jocului virtual, precocitatea manipulatorie a copiilor.

După întâmplarea nefericită de la Tanacu, ne aşteptăm ca, din spaima de a părea retrograzi şi habotnici a părinţilor, să rezulte noua ipostază a "omului negru", reprezentarea centrală a spaimelor copilăriei: acesta va îmbrăca rasa călugărească şi, sub cuvânt că se luptă cu demonii, va ameninţa, răpi sau va devora victimele inocente. Un început este, în acest sens, cazul copilului dispărut în 2004 la Niculiţel. Vlăduţ Tudor, de 5 ani, a fost găsit mort în octombrie 2004, în pădurea tulceană. În urma anchetei, întâmplarea a fost clasificată ca "moarte accidentală". Astăzi - tocmai acum?! - părinţii cer redeschiderea anchetei şi includerea în cercul suspecţilor a unui călugăr de la Mănăstirea Cocoşu, din chilia căruia a dispărut, se pare, copilul. Nici nu încercăm să sugerăm vinovăţii sau disculpări; însă coincidenţa dintre redeschiderea acestui caz şi ecoul întâmplării de la Tanacu ne face să bănuim, dincolo de cauzalitatea imediată, de logica strictă a faptelor, o influenţă a percepţiei defăimătoare asupra cinului călugăresc. Călugării devin ameninţări la adresa nebunilor şi copiilor, deci a nevinovaţilor; cei care ameninţă sau chiar atacă nevinovaţii sunt condamnaţi de opinia publică pentru infamie. Dirijarea abilă a percepţiei se poate finaliza prin acuzarea - cu titlu de "dezvăluire", înrudit semantic cu acela de revelare" - şi demonizarea unei întregi clase morale şi chiar a instituţiilor religioase. Nu nevinovaţii care uită - omeneşte - preceptele morale trebuie îndreptaţi, ci chiar educatorii lor. În numele noului iluminism, nu ne vom mira să asistăm la vânătoarea şi exorcizarea publică a exorciştilor. De aici şi refuzul religiei, fenomen tot mai pregnant în ideologiile populist-pozitiviste ale civilizaţiei occidentale. Părinţii (prea) deschişi la minte, care nu îşi mai botează copiii, în aşteptarea "opţiunilor de credinţă" mature ale acestora (maturitatea este de natură electorală), cetăţeni responsabili care cer scoaterea religiei din şcoli în numele combaterii pericolelor iraţionalităţii - sunt cei înrolaţi în armata combatantă împotriva demonismului, a spaimelor iraţionale, incontrolabile.

De la teama religioasă la frica istorică

Pusă mereu în legătură cu sentimentele religioase, frica este legată direct de reprezentările răului în cadrul comunităţilor. Deşi mult mai complexe, mai elaborate, mai diverse decât simbolistica binelui, reprezentările răului au apărut mai târziu în imaginarul colectiv. În sistemele mitice precreştine, răul era cealaltă faţă a binelui, era legitimat de necesitatea păstrării echilibrului cosmic, a legii supreme. Intervenţiile sale în lume erau acceptate cu respectul şi adoraţia datorate judecăţii divine. Egiptenii, indienii, chinezii, grecii şi romanii venerau în aceeaşi măsură divinităţile blânde şi pe cele năpraznice. De multe ori, în cadrul culturilor folclorice, vom constata o moştenire a acestei atitudini de acceptare respectuoasă a divinităţilor pedepsitoare, ba chiar o anumită familiaritate cu ele, datorată prezenţei lor nemijlocite în lumea subcelestă.

Răul, ca reprezentare demonică, a atins, însă, paroxismul în cadrul unor sisteme mitice bine articulate, instituţionalizate, aşa cum a fost biserica creştină în Europa apuseană medievală. Asemenea instituţii au urmărit prin elaborarea acestor sisteme de reprezentări şi o finalitate exterioară sentimentului religios pur. În relaţia cu religia şi biserica creştină, frica ia formă supunerii în faţa puterii lui Dumnezeu, traductibilă, însă, istoric, de prea multe ori, prin politica principilor. De aici înainte, asistăm la accentuarea trăilor de spaimă, la diversificarea lor, la apariţia unei culturi a durerii şi a maleficului, la invazia păcatului. La Sf. Pavel, păcatul şi moartea au pătruns în lume la începutul istoriei; de atunci, suntem părtaşi la misterul răului, iar Satan s-a transformat în prinţul acestui veac (Romani, 5, 12). Doctrina dispreţului faţă de lume (comtemptus mundi), apărută în mediul monastic din Egipt şi Orient, opune categoriile istoriei (care începe să fie terenul predilect al culturilor occidentale) celor ale eternităţii: carnea devine opusul spiritului, pământul al cerului, la fel cum păcatul de opune virtuţii sau deşertăciunea adevărului.

Dispreţuirea lumii presupune dispreţul de sine, căci omul este făcut şi pulbere şi noroi. Frica, însă, care ar trebui să se manifeste faţă de ispitele lumii şi cărnii, are, însă, care izvor, pedeapsa divină pentru nimicnicia trupului. Mântuirea nu mai este una universală, ca în cele mai multe din religiile precreştine, în care oamenii, zeii, întregul univers erau supuşi aceleiaşi legi a fiinţei. Este una care priveşte numai umanitatea, păcătoasă din chiar momentul creaţiei sale ca speţă. Frica se particularizează, aşadar, la viaţa omului, care, de aici înainte, este exilat în lumea profană. Moartea devine o metodă de pedagogie morală şi socială, care va putea mobiliza energiile sociale în direcţiile stabilite de conducătorii de conştiinţe. În faţa acestei frici a rătăcirii într-o lume a decrepitudinii, refugiul este strâmt. Îl regăsim în credinţa în natura divină a sufletului, fărâma de sacru pe care Biserica o mai recunoaşte oamenilor. În paralel, teologia creştină îl introduce pe Satan în natura umană; orice om poate fi agentul lui, ceea ce dă naştere celei mai cumplite spaime a civilizaţiilor occidentale, spaima de sine.

Interiorizarea fricii – secularizarea răului

Începând cu secolul XX, în ţările creştine europene, credincioşii încep să pună la îndoială sau chiar să uite credinţa în infern, în suferinţa veşnică. Texte critice subliniază ca absurdă teologia care recomandă cultivarea reprezentărilor tradiţionale creştine ale răului (infernul, satana). Frica religioasă devine caducă; oamenii nu mai văd rostul unei suferinţe expiatoare, căci ei resping chiar ideea păcatului. Un citat dintr-o revistă destinată clericilor francezi la începutul secolului XX spune: “…Vremurile noastre dovedesc, mai mult decât alte epoci, o anumită incapacitate de a aprecia cum se cuvine înfricoşătoarele manifestări ale justiţiei divine. Noi, cei din secolele al XIX-lea şi al XX-lea avem obiceiul să cam dăm la spate această justiţie. Avem o înclinaţie vădită să ne înduioşăm de soarta celor mai mari tâlhari, să reducem, să atenuăm şi chiar să suprimăm pedepsele. Manifestăm faţă de suferinţă o frică de copil răsfăţat. Iar diavolul ştie prea bine să profite de această dispoziţie a noastră." Era dispoziţia cultivată de iluminism şi umanism, curente care aşezau binele în natura, individual definită, a omului, iar răul în societatea făţarnică. Tâlharii, criminalii erau şi ei oameni; responsabilitatea crimelor comise revenea mediului social. Clericii se ridică ei înşişi împotriva fricii inspirate de reprezentările mitice: “Prin dogma infernului veşnic, teologia a comis o crimă de lezumanitate", spunea părintele Monsabré.

Era reacţia unei societăţi în care istoria aparţinea numai omului. Religia scăpase din hăţuri o umanitate ce îşi concepea propriul Dumnezeu, refuzând ajutorul teologic. La fel, începuse să îşi construiască şi propriul infern, localizat, de autorii secolului al XIX-lea, în lumea contemporană lor. Frica se localiza în istoria concretă, devenea fenomen social şi se insinua, dinspre lumea simbolurilor religioase, a reprezentărilor comune inspirate de relaţia cu divinul, în conştiinţa fiecăruia. Ea se interiorizează, se individualizează, pătrunde în intimitatea fiecăruia, aşa cum spunea Ortega y Gasset: ceea ce ne doare, ne este şi intim, căci “în durere, eu sunt cel care mă dor pe mine însumi". Superb orgoliu de extindere a eului dinspre efectul spaimei către cauza ei!

La nivelul societăţii civile, teoreticienii mai simt nostalgia întoarcerii spre sacru. Auguste Comte face, în Le Catéchisme Positive, pasul înapoi: de la civil la sacru, de la istoric spre veşnicie, o sociocraţie al cărei germene este împrumutat de la teocraţie stabileşte irevocabil soarta fiecăruia. Templul umanităţii este înconjurat de o pădure sfântă, ale cărei tenebre nu pot încă deplin desluşite. Reprezentarea societăţii se apropie, de altfel, la primii sociologi, de aceea a divinităţii (în mod desluşit la E. Durkheim, de pildă) sau a unui social supraindividual sanctificat; căci ea lucrează, de la sine, deci în afara controlului raţional al omului, în scopul mântuirii colective, şi nu individuale.

În 1989, pe atunci cardinalul Ratzinger, în cadrul raportului intitulat “Dificultăţile credinţei în Europa de astăzi", deplângea reducerea discursului ecleziastic asupra eshatologiei. Relatând conţinutul unor predici din postul Paştelui, el scrie: “În prima predică, preotul le explica oamenilor că infernul nu există; în cea de a doua, era rândul purgatoriului să fie negat; în sfârşit, în cea de a treia predică, preotul se angaja în greaua misiune de a demosntra că nici paradisul nu există, dar că ar trebui să-l căutăm chiar din viaţa pământească". Actualul papă deschisese încă de atunci tema generalizării neîncrederii în lumea de dincolo.

În literatura modernă a temei suferinţei eshatologice, se spune că infernul trebuie uitat ca termen ce evocă excesele comise în numele lui; că pomenirea acestor suferinţe trezeşte ruşinea asociată responsabilităţii unui trecut împovărător. Se condamnă, prin aceste poziţii, o posibilă “agresiune psihică" asupra populaţiilor medievale. Revolta modernă împotriva dogmei confundă, însă, responsabilitatea civică cu credinţa: dacă, pe lângă activiştii civici, clericii de astăzi se arată îngrijoraţi de efectele pe care spaima de infern le-a determinat – sau le mai poate provoca – în conştiinţa enoriaşilor, ei trec pe loc secund puterea credinţei acestora, asimilată organic spiritului lor.

Durerea, suferinţa, moartea sunt categorii respinse de omul modern. Secularizarea societăţii a condus la dispariţia spaimei de pedeapsa nemântuirii, ca în Evul Mediu creştin, sau de cea a destructurării totale a lumii, ca în religiile precreştine. Binele şi răul sunt pe pământ, chiar înlăuntrul nostru. Le denumim complexe, frustrări, pulsiuni, refulări, angoase, inconştient, le acceptăm ca probe ale “complexităţii" naturii umane – şi le exorcizăm prin defulări. De la culpabilizarea excesivă, am ajuns la respingerea toală a culpabilităţii, şi ca atare la refuzul oricărui tip de suferinţă. O întâmplare precum cea care a ridicat cruciada civică împotriva călugărilor de la Tanacu este în măsură să ne reamintească suferinţa eternă a celor damnaţi, pentru care nu există sedative şi nici vreo formă de compensaţie. Pentru reabilitarea condiţiei noastre de oameni "de lume", pentru respingerea definitivă a angoaselor eshatologice, astăzi suntem chemaţi să îi exorcizăm pe exorcişti.

Corina Bistriceanu

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!